De care parte a istoriei se va așeza moștenirea politică a lui Mircea Snegur

Momentul crucial al trecerii de pe tărâmul turbulent al vieții în cel stabil și imperturbabil al eternității a fixat personalitatea politică a lui Mircea Snegur de partea bună a istoriei, asta fiind voința statului situat de câțiva ani de această parte. De partea bună a istoriei se prezumă a fi considerate statele cu regimuri democratice de existența cărora beneficiază întreaga populație a lor, indiferent de statutul social al indivizilor care îl formează. Expresia se bazează pe ideea că în istorie există adesea conflicte, lupte și evenimente semnificative în care unele părți ale statului și state întregi sunt considerate că stau de partea bună, adică susțin cauze juste și umanitare, în timp ce altele sunt asociate cu acțiuni nedrepte, violență și/sau răutate. „Norocul” lui Mircea Snegur a fost să moară pe timpul unuia dintre rarele regimuri politice pe care le-a avut în scurta sa istorie Republica Moldova, situate de această parte și dispuse nu numai să-i legitimeze, dar și să-i asigure fixajul de atare notorietate într-un ceremonial funest de importanță statală. Vorbim de „noroc” cu ghilimelele de rigoare, pentru că în trei decenii, Republica Moldova a avut atâtea regimuri diametral opuse ideologic și vectorial esenței politice a începutului său, încât fatalitatea de ruletă rusească a istoriei noastre avea mult mai multe șanse să-i „așeze” acest moment lui Mircea Snegur în dreptul unui regim de pe cealaltă parte, înclinat să blameze ruperea de imperiu și chiar să condamne protagoniștii ideii și faptei de independență. Trimiterea la destinul tragic al protagoniștilor independenței de la 1917 și a unirii de la 1918, condamnați la moarte, la blam istoric și la uitare de un regim recalcitrant al violenței, instalat prin agresiune de o forță străină, este nu doar potrivit, dar și actual astăzi, în anii marcați de un război declanșat la hotare tocmai pe acest considerent dezolant – al revizuirii istoriei și refacerii imperiului. Republica Moldova este pe hărțile acestui război și pericolul ca istoria să se repete este cât de poate de real. Încrederea că așa ceva nu se va întâmpla vine de la faptul că, spre deosebire de anul 1940, Europa, România, țara de la care am fost rupți, dar și însăși partea ruptă pe care a apărut Republica Moldova după 1991 se află de partea bună a istoriei. Iar această parte este ca niciodată unită și hotărâtă să se apere și să dea ripostă agresorului dezlănțuit. Mircea Snegur a fost petrecut deci pe ultimul drum cu onorurile statului a cărei Independența este din nou pro-românească și pro-europeană, ca la începutul acelei zidiri la care a participat.

Cu trei, cu șapte, cu șaptesprezece și cu douăzeci și cinci de ani în urmă ar fi putut fi altfel. Desigur, și Dodon în 2020, și Plahotniuc în 2016, și Voronin în 2006, dar și Lucinschi cu Sangheli în 1997, l-ar fi petrecut pe Mircea Snegur cu onoruri de stat, dacă „primul Președinte” ar fi plecat la cele veșnice pe durata mandatului acestora. Slavă Domnului, asta nu s-a întâmplat, dar faptul că pe vremea lor conceptul de Independență era tratat la nivel de guvernare aproape că diametral opus celui inițial, mai ales pe partea ce definește limba oficială a statului, identitatea lui românească și vectorul geopolitic european ale acestuia, presupune și o atitudine pe potrivă față de cel care a acceptat-o ca directivă strategică de urmat la timpul când a fost adoptată. Pentru ei, asta ar fi însemnat că Snegur a fost nu de partea lor, ci de partea mișcării de eliberare națională și un adept al destrămării imperiului sovietic. Voronin, de exemplu, i-a condamnat fără cruțare pe aceștia pe vremea regimului său comunist-mafiot, iar arderea în ziua de 7 aprilie 2009 a originalului Declarației de Independență în sediul bucșit de polițiști al Parlamentului, a urmărit ce?! Desigur că debarasarea de Declarația nesuferită a groparilor imperiului și fabricarea unei Declarații noi, adoptată de data aceasta de către o majoritate comunistă revanșardă. Asta avea să se întâmple în cazul în care lui Voronin î-ar fi reușit în 2009 lovitura contra firii statului din 27 august 1991 al lui Alexandru Moșanu, Mircea Snegur și celorlalți numeroși adepți ai Mișcării de eliberare națională. Încercări de revizuire a Declarației de Independență a făcut și Dodon, mai spre sfârșitul anilor 2010. Nu au reușit nici unul, nici altul, grație intervenției poporului, care, cu puterea votului, i-a stopat cu promptitudine și la moment, punându-le capăt mandatului. Dar dacă mai rămâneau la frâiele statului cu siguranță că le reușea să facă din Snegur un părtaș post-mortem al cauzei lor, așa cum pe timpul vieții au reușit o vreme să-l facă părtaș al acțiunilor lor revanșarde agrarienii.

Mircea Snegur a fost el însuși un agrarian prin definiție, în sensul bun, nepolitizat, al cuvântului. Aura ancestrală de țăran gospodăros, cu picioarele adânc înfipte în glia strămoșească, a avut-o cu el tot timpul și asta l-a ajutat să se evidențieze din masa plată a nomenclaturii sovietice de partid care guverna colonia moldavă a imperiului sovietic la sfârșit de ani 1980. Carisma țăranului studios, cu rezultate remarcabile în știința agricolă, dar și alura de bun organizator căpătată în funcții administrative și de partid i-a făcut pe oamenii din mulțimea implicată în transformări să-l accepte ca „de-al nostru”. Încrederea în el a maselor a determinat partidul din care făcea parte să-l delege în rândul lor ca om de legătură – partidul comunist mai spera să poată îndrepta forța deșteptată a poporului în albia istorică favorabilă lui.

Așa a ajuns Mircea Snegur, etapă cu etapă, în tumultul Mișcării de eliberare națională pe care a servit-o cu dăruire și pentru care, trebuie să recunoaștem, a muncit cu devotament în anii 1989-1991. S-a contopit în Mișcare intuitiv, din perspectiva feciorului acestui pământ nedreptățit și asuprit, dar multe din narativele ei curajoase i se păreau prea revoluționare și periculoase din perspectiva omului sovietic ce era. Multe dintre revendicările ce i se păreau intransigente ale Mișcării a trebuit să le însușească, să le înțeleagă și să le accepte pe parcurs, din participări la mitinguri și adunări populare, dar mai cu seamă din articolele spărgătoare de tipare ale presei vremii, în special, a celor publicate în „Literatura și Arta”, precum ne-a mărturisit în numărul trecut al revistei reputatul jurnalist Alecu Reniță, într-un excepțional material la temă. La momentul culminant al acestei acțiuni-tandem – legitimarea Independenței de jure a Republicii Moldova de imperiul sovietic la 27 august 1991 – Mircea Snegur a ajuns acceptând aproape că în totalitate discursul, conceptele și scopurile Mișcării. Doar că, deja după primele săptămâni ale noii realității, între șeful statului independent și nucleul dur al luptătorilor pentru cauza lui, au apărut și primele fisuri. Una era lupta de eliberare și alta s-a dovedit a fi munca pentru afirmarea și apărarea acestei libertăți care, până la urmă, s-a transformat și ea într-o luptă pe mai multe fronturi dintr-o dată; politic, economic, geopolitic, național și mintal.

Pe frontul politic și economic, indisolubil legate, numeroasa nomenclatură sovietică, de partid și kolhoznică rămasă fără țara care-i îngrijea și hrănea s-a constituit într-o forță politică nostalgică după imperiu, iar piața economică unică, fără alternativă, a servit de puternic argument în favoarea politicii lor de reintegrare într-o structură care să se asemene formelor statului sovietic defunct. Acest curent s-a materializat în grupări distincte care în consecința coagulării pe interese au creat Partidul Democrat Agrar, contrapus dezideratelor de unire cu România ale Frontului Popular.

Pe frontul geopolitic s-a constatat o situație total nefavorabilă. La nivel global, Statele Unite care s-au pronunțat până la puciul din august 1991 în favoarea păstrării URSS, au rămas, în rezultatul puciului, ca și cum, fără agendă. De repaosul americanilor șocați au profitat rușii, administrația Elțin și serviciile secrete ale Rusiei desfășurând în noile state rețele și mișcări pro-rusești revendicative. România, condusă de elemente pro-sovietice, s-a grăbit să închidă porțile cetății naționale, dând de înțeles că momentul revenirii acasă a Basarabiei ori încă nu a venit, ori nu este dorit. Oricum, și de acest gest nefericit al protipendadei politice românești a profitat Rusia, ea pregătind lovituri de prevenție pe direcția Nistru-Prut în scopuri de profilactică antiunionistă.

În aceste condiții, Mircea Snegur s-a îndepărtat în toamna anului 1991 de ceea ce a mai rămas din Mișcarea de eliberare națională și s-a apropiat, pragmatic, de forța politică susținută de ruși și din ce în ce mai viguroasă pe plan intern. Semnarea aderării Republicii Moldova la CSI a făcut-o atât din considerente economice pragmatice, dar și din frica de a avea un război în propriul teritoriu. Nu a scăpat de războiul cu rușii, deși s-a dat în organizația controlată de ruși și, impus de agrarieni să se înscrie în partidul lor, le-a făcut acestora hatârul din plin, în această privință revenindu-i și responsabilitatea istorică: a promovat autonomia găgăuză contra intereselor naționale și în pofida recomandărilor europene, a contribuit o vreme la ideologia moldovenismului agrarian și a pus Radioteleviziunea națională sub controlul politic deplin al acestei grupări corupte și revanșarde.

Mircea Snegur a revenit la idealurile Mișcării în 1995, când ortacii agrarieni pusese gând rău limbii române. A venit în Parlamentul controlat de ei în ziua de 27 aprilie și le-a ținut o lecție științific-patriotică, dar și de omenie, cerându-le să se debaraseze de narativele perioadei sovietice referitoare la limba pe care o vorbim și să nu contrapună graiul moldovenesc limbii române. Propunerea de a vota un amendament care să legifereze denumirea corect științifică a limbii a fost respinsă de agrarieni, iar acțiunea a însemnat o rupere de principiu și de fapt de grupare. Drept răzbunare, agrarienii au procedat în conformitate cu planul pe care l-au avut inițial în privința lui Snegur: ei au pus în aplicare un plan de debarcare a con-drumețului decăzut din încrederea lor. Planul a avut aspecte complexe, dar, că să fie siguri de rezultat, au falsificat cât de tare au putut alegerile prezidențiale din 1996, l-au sacrificat pe Mircea Snegur și au adus în locul lui la Președinție omul lor de inspirație – pe Petru Lucinschi.

Restul vieții, după o scurtă perioadă de activitate parlamentară, Mircea Snegur nu a mai făcut politică activă. A preferat ca instituția morală a „Primului Președinte” să lucreze întru confirmarea poziției pe care s-a stabilit încă înainte de 27 august 1991, adică alături de Mișcarea de eliberare și împreună cu Mișcarea. Fire de țăran gospodăros ce era, nu a lăsat pe seama istoricilor-biografi scrierea poveștii lui de viață. Anii ultimi și i-a dedicat Memoriilor. Ele sunt incluse în 9 volume, se întitulează „Labirintul destinului” și, pe lângă comentariile personale pe marginea evenimentelor pe care le-a considerat demne de remarcat, cuprind zeci de documente relevante ale epocii extrem de turbulente în care i-a fost dat să păstorească acest pământ. Din cuprinsul miilor de pagini putem remarca sârguința autorului de a lăsa ancorată moștenirea lui politică și pe el însuși de partea bună a istoriei.

Am văzut, regimul politic care i-a organizat nu demult ceremonia de stat a trecerii în eternitate l-a fixat oficial pe Mircea Snegur de această parte. Urmează ca și Marea Judecată a Istoriei să valideze, peste ani, acest bilanț de destin al lui.

Valeriu Saharneanu, 26 septembrie 2023