Sfârșitul istoriei de haos și de sânge a omenirii anulat de nesăbuința ultimului om

Impresionat de sfârșitul tumultuos al secolului al XX-lea, prin care prăbușirea comunismului ducea la o transformare a politicii mondiale, filosoful american Francis Fukuyama, ne invita să ne punem întrebarea în renumita lui carte Sfârșitul istoriei și ultimul om, apărută în anul 1991, dacă istoria omenirii are cumva o direcție oarecum determinată și, dacă o are, către ce se îndreaptă ea și cum ne raportăm noi, contemporanii, la acest parcurs?

Fukuyama a ajuns să propună dezbaterea acestor probleme de primă importanță ale istoriei contemporane drept urmare a aflării lui în funcția de șef adjunct al unei echipe de planificare politică a Departamentului de stat al Statelor Unite ale Americii. Sfârșitul istoriei și ultimul om se relevă într-o interesantă investigație socio-politică, care dezvoltă și depășește alte lucrări ale lui, semnate anterior, și după mai bine de 30 de ani de la apariție revine în actualitate prin concluziile făcute.

La acea vreme, Fukuyama susținea că în cadrul istoriei omenești există două forțe majore care pun în mișcare mecanismele ei: este vorba de logica științei moderne și lupta pentru recunoaștere. Prima, îi face pe oameni să-și rezolve problemele economice; cea de-a doua – lupta pentru recunoaștere – fiind chiar motorul, forța motrice a istoriei. Aceste două forțe, menționa Fukuyama în anul 1991, au dus la prăbușirea tuturor marilor tiranii de stânga și de dreapta și au făcut ca societăți foarte diferite din punct de vedere economic și cultural să adopte democrația capitalistă liberală în consecința acestui proces istoric. Marea întrebare pe care a pus-o atunci filosoful american este dacă libertatea și egalitatea politică și economică – situație presupus existentă la acel imaginar sfârșit al istoriei – pot crea societăți stabile, în care omul ar putea ajunge să fie în sfârșit satisfăcut de ceea ce are. Sau, din contră, starea spirituală a acestui ultim om al istoriei ajuns să fie lipsit de  necesitatea de dobândire a dorințelor și de manifestare a ambițiilor de luptă pentru supremația sa, va face, în mod inevitabil, să revină haosul și vărsările de sânge care au caracterizat dintotdeauna istoria.

Reflecțiile filosofului apăruseră pe fundalul prăbușirii de la sine a comunismului european și a bastionul acestuia – tiraniei sovietice. Evenimentul era cu adevărat epocal și fotografia de grup a omenirii la momentul în care un sistem politic urât, de amenințare globală, dispare subit, nu putea să insufle altceva, decât fericire și optimism. Dar, speranțele că în același proces va fi atras și comunismul asiatic cu tot cu bastionul chinez al acestuia nu s-au confirmat. Nu s-au îndreptățit nici calculele că tirania sovietică va dispare fără urme și în locul ei, în Rusia, se va instaura o societate capitalistă liberală a suficienței economice și a armoniei geopolitice, precum se preconiza în documentele fondatoare ale noului stat rus și se rezuma în declarațiile de ghidaj strategic ale conducătorilor acestuia.

Fukuyama abia anunțase sfârșitul istoriei, asta însemnând în concepția lui dispariția celor două mari tiranii ale secolului XX – comunistă și fascistă – și încetarea marilor confruntări odată cu dispariția surselor acestora, că ultimul om, care din păcate s-a dovedit a fi rus și pe care-l chema Boris Elțin, a și început să-și arate frustrările pe teme de supremație. Nu trecuse nici anul de la mirifica dispariție a statului-tiran sovietic, că statul succesor al acestuia a și început să recurgă la demonstrații de forță în raport cu statele vecine. Nu pentru că acestea din urmă ar fi atacat Rusia și ar fi pretins teritorii din nemărginita ei cuprindere, ci, pentru că ultimul om al sfârșitului de istorie sovietică nu putea admite că noile state ar pretinde să aibă dreptul de gestionare a suveranității și independenței lor în conformitate cu propriile voință și interese. Republica Moldova și Georgia au fost agresate în 1992 de Rusia pentru acest drept și războaiele împotriva lor au marcat borna de la care Rusia a prins să tragă omenirea înapoi în haosul și vărsările de sânge obișnuite ale istoriei. Putem constata aici începutul de sânge și de haos al secolului al XXI-lea în care trăim azi, în canonadele de tunuri și loviturilor de rachete ale războiului din Ucraina. Atunci, însă, în 1992, la borna de întoarcere în haosul și vărsările de sânge ale noului început de istorie, lumea occidentală a lui Francis Fukuyama încă mai spera că războaiele mici de la periferiile Rusiei, duse de ea împotriva popoarelor ieșite de sub tirania imperiului sovietic, sunt ticuri reflexive, agonice, ale monstrului căzut, care vor dispare odată cu trecerea vremii și cu intrarea în normalitatea societății capitaliste liberale, adoptate și instalate în Rusia. În 1992, când Rusia invada Republica Moldova și Georgia, ea tocmai intrase în incapacitatea de a-și hrăni cetățenii. Urma să sufere o mare criză alimentară, dovadă că ambițiile geopolitice au continuat să domine rațiunea elitelor politice ale acestei imense țări și după sfârșitul istoriei. În fața pericolului de a o arunca în haosul unor răscoale ale foamei, Occidentul a pus la cale un program de salvgardare a Rusiei: începând cu luna februarie și până în septembrie 1992 sute de avioane și corăbii încărcate cu merinde au plecat zi și noapte din Statele Unite și Europa de Vest către porturile și aeroporturile Rusiei, aceasta deschizându-și în acest scop chiar și aerodromurile militare. Fluxurile de alimente pentru orașul Sankt-Petersburg erau la acea vreme pe mâna șefului direcției de relații cu străinătatea a acestui municipiu, pe care-l chema Vladimir Putin. Milioane de tone de produse alimentare erau puse la dispoziția autorităților rusești, pentru ca acestea să asigure stabilitatea emergentă a statului și punerea lui pe un făgaș de dezvoltare în creștere în perioada următoare. La începutul anilor 2000, această nemaipomenit de prielnică perioadă de dezvoltare a Rusiei a și venit. Hidrocarburile rusești distribuite în condiții mult prea avantajoase pe piața europeană și mondială, au prins a inunda țara cu valută. Nivelul de trai al cetățenilor ruși se afla în permanentă creștere și cancelariile occidentale nu-și dădeau rând să dea mâna cu Putin și să anunțe cu surle și trâmbițe relansări pompoase a relațiilor dintre Rusia cumințită și fericiții ei partenerii occidentali. Se părea că lucrurile nu au cum să se dezvolte altfel, decât pe scenariul armoniei absolute a lui Fukuyama, că, în sfârșit, în această parte tradițional turbulentă a lumii, logica științei moderne se află în deplină convergență cu lupta pentru recunoaștere de concepție modernă și secolul XXI va fi, inevitabil, cel al păcii, al noilor tehnologii, al îngrijirilor de sănătatea planetei și al explorării cosmosului.

Scenariul se arăta pe cât de fantastic, pe atât de pertinent, dacă ar fi avut în rol de actori principali oameni capabili să analizeze trecutul și să privească viitorul cu mintea Binefăcătorului. S-a dovedit că Putin nu a fost înzestrat cu această minte. El a renunțat să intre în logică științei moderne ca să transforme țara lui într-o altă minune economică a lumii și a deturnat însuși sensul forței motrice a istoriei – a luptei pentru recunoaștere. Mintea lui cariată de puterea absolută pe care și-a tras-o prin numeroase fărădelegi, l-a împins să intre în capcanele spinoase ale trecutului și să se dedice luptei pentru recunoașterea statutului de mare putere mondială pentru statul condus de el. Statutul revendicat presupune drepturi medievale de control asupra altor state și de supunere a altor popoare, ceea ce ar fi însemnat o dedicare în favoarea revenirii la vechea și haina tiranie sovietică, îmbrăcată altfel. Pentru că restul lumii civilizate nu a dorit o întoarcere în tenebrele secolelor din urmă, lui Putin i s-a refuzat amabil recunoașterea dorinței lui neconforme cu statutul secolului. Reacția a fost cea a nesăbuitului: a hotărât nu doar să anuleze sfârșitul istoriei omenirii pline de haos și sânge la care face referință Francis Fukuyama în legendara sa carte, ci să îl reia de la început, cu toate ororile și suferințele pentru poporul-frate ucrainean agresat direct, pentru popoarele Europei și ale lumii, dar și pentru poporul său. Nesăbuință, răsplătită până în acest moment de cele aproape 300 000 de vieți ale concetățenilor lui aruncați în război și cu recunoașterea, în fața lumii întregi, a statutului de stat dictatorial pentru țara sa și de dictator și criminal de război pentru persoana lui, ca ultim om ce este.

Valeriu Saharneanu, 24 octombrie 2023