O criză găgăuză 2.0?

Sâmbătă, 27 mai, la Comrat a avut loc un așa zis congres al deputaților și al autorităților locale de toate nivelurile. În nomenclatorul instituțiilor de stat un asemenea for nu există. Nici la nivel republican și nici la cel regional. Cine nu a uitat însă de perioada de colaps a Uniunii Sovietice, își va aminti că adunări denumite astfel au fost organizate frecvent în anii 1988-1991 la Tighina (Bender), Tiraspol, apoi și la Comrat. Așa zisele congrese ale deputaților de toate nivelurile a fost o invenție a KGB-ului din epocă, susținute politic de o grupare ultrașovinistă, formată în Congresul Deputaților Poporului (parlamentul de atunci al URSS). Gruparea se numea „Soiuz” („Uniunea”), era compusă din deputați ruși (în cea mai mare parte – directori de mari întreprinderi industriale) promovați în Congres pe circumscripțiile republicilor unionale, era condusă de Lukianov, un troglodit stalinist, membru al Biroului CC al PCUS, și avea o misiune foarte precisă.

Sarcina grupului era să curme elanul mișcărilor de eliberare națională din aceste republici și să nu admită erodarea influenței centrului imperial în teritoriile ocupate de Stalin încă înainte de război, care începuseră să-și revendice suveranitatea. Cum? Cu arma dintotdeauna a imperiilor, ascunsă în sintagma latină divide et impera – dezbină și domină. Așa că „Souiz” a fost pusă să lucreze la dezbinarea societăților-ținte pe partea cea mai sensibilă a acestor organisme grav viciate de regimul bolșevic, cea a relațiilor național-interetnice. Iar de aprinzător al unui asemenea soi de diversiune au servit aceste congrese ale deputaților în sovietele (consiliile) de toate nivelurile. Ca la comandă, ele au fost constituite în regiunile în care populația majoritară a republicilor-țintă era puternic diluată de o populație rusofonă injectată artificial acolo în perioada postbelică în locul populației băștinașe deportate, mobilizată cu hapca și utilizată pe post de carne de tun în război ori omorâtă prin înfometare în perioada de după acesta.

O altă opțiune pentru acțiuni de dezbinare au fost minoritățile naționale stabilite istoric în republici. În cele baltice, miza a fost populația rusofonă concentrată în capitale și în zone industriale special implantate cu scopul diluării. În republici, precum Georgia, accentul s-a pus pe minoritățile ne-georgiene – ale osetinilor, adjarilor și abhazilor. Țările baltice au reușit să combată diversiunea și au evitat separarea teritorială, în Georgia, însă, Osetia de Sud și Abhazia au fost mai întâi învrăjbite până la vărsări de sânge împotriva georgienilor, iar mai apoi invadate și ocupate de ruși, respectiv în 2008 și 1992.

În RSS Moldovenească, Moscova a găsit bune de aplicat ambele opțiuni. Astfel, în zona transnistreană puternic rusificată prin metoda industrializării programate, dar și în zona satelor din sudul republicii, locuite majoritar de găgăuzi, au apărut simultan, în 1990, două focare separatiste, nemărginit de ostile față de autoritățile republicane autohtone. La Congresele lor de pomină, focarele s-au autoproclamat, din nou aproape că simultan, formații statale independente (!?) de structurile republicane locale, dar… în componența URSS. În scurt timp, URSS a dispărut, separatismul însă nu, dovadă că fenomenul nu ținea de ideologia statului, ci de caracterul imperial rusesc șovin al acestuia.

În 1992, Federația Rusă a provocat un război pe Nistru și, pe scenariul georgian tras la indigo, a ocupat zona transnistreană. În regiunea de sud a Republicii Moldova, prin măsuri active speciale: presiuni, amenințări și șantaj grobian asupra conducerii acesteia (președinte Mircea Snegur), corupere și servicii politico-juridice oferite de o grupare de trădători aciuată în Parlament (Lucinschi, Andronic, Diacov & Co), Rusia a obținut înființarea de iure și de facto, peste doar 32 de localități răsfirate în trei raioane, a unei autonomii teritorial-administrative, legiferată sfruntat cu nume de țară – Găgăuzia. Protagoniștii de la Chișinău ai acestui proiect rusesc au respins cu obstinație recomandările Consiliului Europei care sugera satisfacerea cererii găgăuzilor oferindu-li-se autonomie culturală. Se recomanda evitarea îngrădirii etnice a unei minorități atât de mici survenite în rezultatul instituirii unui teritoriu administrat separat ( conform recensământului din 2014, în Republica Moldova sunt 112 387 de etnici găgăuzi). Părtașii de la Moscova, Chișinău și Comrat ai autonomiei-stat au fost insistenți și au obținut, în 24 decembrie 1994, implementarea proiectului lor, deoarece scopul lui țintea nu grija pentru găgăuzi, confortul lor, ci statul unitar Republica Moldova, controlul asupra lui.

Diversiunea nu s-a oprit însă aici. În timp ce moldovenilor li se vindea gogoașa că în Republica Moldova se va instala pentru totdeauna pacea și armonia interetnică dacă pe vatra strămoșească li se va da găgăuzilor loc de țară, sforarii de la Moscova au schițat proiectul următoarei etape a combinației lor geopolitice. Trebuia ca zona transnistreană ocupată să capete un statut similar cu cel al „Găgăuziei”, poate și mai bun, avându-se în vedere capacitățile de șantaj ale regimului războinic concrescut acolo și al forțelor militare rusești și armamentului dislocate în regiune. Funia care se împletea la Kremlin și de care trebuia să atârne în ștreang Republica Moldova avea un singur nume –  federalizarea -, dar și acesta cu două sensuri. Pentru europeni, termenul era tradus în linii mari drept o desconcentrare administrativă a unor teritorii în cadrul unui stat centralizat, iar în rusește, pentru cine cunoaște limbajul specific al Kremlinului, termenul se traduce, invariabil, drept ocupație hibridă. În două rânduri, proiectul-funie a fost la un pas să fie pus în jurul grumazului bietului stat „suveran și independent”. Două memorandumuri puțin diferite ca text, dar absolut identice în conținut – ambele favorabile Moscovei și catastrofale Chișinăului – au ratat semnarea din motive puerile, dar, pare-se, nu fără implicarea Îngerului nostru păzitor: primul memorandum era pregătit să fie semnat la 1 iulie 1996 de M. Snegur la Moscova și nu a avut loc din cauza îmbolnăvirii subite a lui Elțin (intoxicare alcoolică?); cel de-al doilea (planul Kozak), trebuia semnat la 24 noiembrie 2003 de Putin la Chișinău, procedură abandonată în ultimul moment din cauza refuzului (fricii?; orgoliului?) lui V. Voronin, speriat de Occident, dar și de miile de moldoveni ieșiți în stradă.

Ani mulți după aceia, „conflictul transnistrean” a fost declarat „înghețat”, spre satisfacția Occidentului credul, iar autonomia găgăuză a fost lăsată de Chișinău să-și facă, chipurile, temele pe acasă, obligată de statutul ei special, cum ar fi promovarea limbii și a culturii găgăuze, învățarea limbii române, integrarea economică și culturală a regiunii. Doar că Moscova a continuat să „lucreze” în ambele regiuni ale Republicii Moldova după o programă specială a sa, diametral opusă retoricii abia deslușite despre integritatea teritorială și integrarea națională ale Chișinăului. Prin politici de piață marginal-prohibitive față de agenții economici din alte raioane ale Republicii Moldova și demonstrativ favorabile celor din autonomia găgăuză, Moscova a stabilit un fel de control direct asupra economiei acestei regiuni. Guvernul municipal al Moscovei, dar și cel al Tatarstanului, au semnat acorduri tutelare care numai economice nu pot fi numite. Pe partea ideologică, Moscovei i-au fost de mare ajutor în această treabă demolatoare unele partide politice locale, devenite coloane a cincea ale sale. În goană după voturi și după bani, aceste partide au suflat decenii la rând în tăciunii mocnind ai discordiei naționale dintre moldoveni și găgăuzi aprinși încă de suflarea cea de pe urmă a imperiului sovietic defunct. Partidul Democrat Agrar, Partidul Comuniștilor, Partidul Democrat, Partidul Socialiștilor, Partidul ”Nostru”, iar azi, Partidul Șor, au promovat în forme diferite această ură, au angajat în calitate de agenți ai lor de influență persoane gripate ideologic în naționalismul găgăuz, pro-rus până la frenezie și anti-moldovenesc/românesc până peste linia roșie a xenofobiei. Subiectul fariseic predilect de atac separatist încurajat de politicianiștii de la Chișinău a fost și mai este încă, limba română și națiunea română. De la bădăranul politic Voronin, până la făcătura lui cea mai hidoasă, Dodon, și mai departe la golanul cu pretenții intelectualiste, Lupu, limba română și etnia română au fost hulite și blamate în autonomie în permanență și mult peste limitele de toleranță ale oricărui stat, cu atât mai mult ale unui stat democratic. Dacă el, statul democratic, ar fi fost funcțional în Republica Moldova, acești inși ar fi trebuit aduși de îndată în fața instanței și judecați pentru instigare la ură interetnică, una din crimele cele mai grave. Condiția lor de demnitari ai statului la momentul articulării discursurilor xenofobe, ar fi trebuit să li se impute drept circumstanță agravantă.

Desfrâul legalității în formă continuă a condus însă la încetățenirea unor practici cu totul aberante în procesul de formare a instituțiilor elective ale statului, în general, și ale autonomiei, în special. Aberația de formare, duce inevitabil către aberația de funcționare a instituțiilor. La nivel de stat, aducerea în funcție, prin manipulări frauduloase, aberante, ale alegerilor din 2016 a lui Dodon, a provocat izolarea statului pe arena internațională și transformarea funcției de președinte al Republicii Moldova în una de lacheu al Kremlinului. În autonomie, din cauza acelorași manipulări ale legilor, s-a ajuns ca ura interetnică să devină factor electoral, iar în funcțiile de deputat al forului legislativ local și de conducător al autonomiei să fie alese, în consecință, persoane care pun relația cu Moscova mult mai presus decât raportul instituțional cu Chișinăul. Mai mult, în timp ce relația cu Moscova este una de adulare și de supunere fățișă, indiferent de situațiile pe care le generează Federația Rusă în republică, în regiune ori la scară europeană/mondială, cea cu Chișinăul este considerată la Comrat de bun ton să fie una de confruntare, de nemulțumire, de ranchiună, de neacceptare, mai ales pe partea ce ține de politicile geostrategice ale guvernărilor, alese democratic de o majoritate a populației. Nu este greu de observat că gradul de nemulțumire și de neacceptare-confruntare arătat de actorii politici de la Comrat depinde foarte mult de cât de loiale sunt ori nu regimurile de la Chișinău față de Moscova și politicile acesteia. Este evident că actuala elită politică de la Comrat ar vrea să spună că nu este de acord cu evoluțiile geopolitice ale ultimilor treizeci și ceva de ani și că ele suferă dureros dispariția Uniunii Sovietice, de care, judecând după atitudinea lor față de titularii statului în care trăiesc, s-ar face vinovată Republica Moldova și poporul ei, care nu doar că s-au încumetat să se facă independenți de Moscova, dar, intenționează cu toată seriozitatea să se integreze, iată, în spațiul european și, cu totul de neacceptat, și în cel național românesc. Astea sunt elitele găgăuze de astăzi: ele se feresc cu îndârjire nesăbuită de spațiul geopolitic care va aduce, cu garanții sută la sută, numai foloase poporului lor și se opintesc cu obstinație să aducă peste ei un spațiu neo-imperial rusesc, dominat de un regim care este realmente agresiv și antidemocratic – întruchiparea răului absolut de pe planetă. Dovadă că elitele găgăuze s-au îndepărtat catastrofal de interesele masei generale a populației găgăuze.

În aproape 30 de ani de autonomie legiferată, aceste elite nu numai că nu și-au făcut temele pe acasă prevăzute în statut în privința integrării în statul care le este și gazdă și patrie, dar au închinat autonomia intereselor unui stat ostil moldovenilor, dar și găgăuzilor, în primă și ultimă instanță. A te lăsa folosit drept armă și unealtă în mâna unui răufăcător pentru a nu-l lăsa pe aproapele tău să-și dobândească libertatea înseamnă să te transformi tu însuți în răufăcător, cu toate consecințele ce decurg din această calitate: să impui poporului tău stări de disconfort, înstrăinare, izolare, ostilitate. Asta vrea poporul găgăuz: să trăiască in în Republica Moldova, dar să slujească Rusiei lui Putin? Suntem siguri că nu. Doar că poporul găgăuz este manipulat ani în șir de elitele corupte de la Comrat și de coloana a cincea pro-rusă de la Chișinău, aflată în serviciul direct al Moscovei.

Sub presiunea acestora din urmă, elitele găgăuze refuză să se integreze în realitatea istorică a prezentului și insistă să vegeteze ani în șir în atmosfera dominată de miasmele unui naționalism găgăuz obscur, de fabricație sovietică. Conform acestei mixturi otrăvite, găgăuzii ar trebui să nu se simtă datori cu nimic moldovenilor, pentru că, emană mixtura, așezarea lor pe acest pământ ține în exclusivitate de mila țarului rus și că acestuia trebuie să i se închine veșnic găgăuzul. Că țarul cu cruce și cel cu stea au invadat de mai multe ori, au ocupat, au rupt în mai multe bucăți și au colonizat cu cine a vrut acest pământ al moldovenilor, pe găgăuz nu ar trebui să-l intereseze. Nici vaietele de durere și nici zbaterile pentru dobândiri de libertate ale moldovenilor nu trebuie să-l privească pe găgăuz. Din contră, dacă țarului nu-i place această zbatere, înseamnă că țarul are dreptate și nu moldoveanul. Azi, că alt țar, cel cu barosul, le cere să pună bețe în roata moldovenilor pentru că aceștia au ales să-și rezolve altfel soarta și îi condamnă războiul de agresiune în Ucraina, găgăuzul ar trebui să răspundă la apel. Nu știm care este răspunsul de fapt al găgăuzului profund, dar elitele lui corupte așa au și făcut: după terminarea celor două mandate de bașcan ale persoanei supuse pro-rusului Dodon, elitele găgăuze au lucrat să pună în fruntea autonomiei, în 2023, o persoană trimisă lor de un criminal condamnat și fugar, Șor – noul împuternicit al Moscovei în acțiuni diversioniste de destabilizare a Republicii Moldova. Elitelor găgăuze nici nu le pasă că asocierea cu un criminal ar putea să-i facă părtași într-o recidivă mult mai gravă a acestuia. Ea acționează pe principiul aberant că dacă Șor este acceptat de Moscova, Șor trebuie acceptat și de ei. Au și pornit deja pe acest drum de îndată ce la comanda acestuia au convocat un așa zis congres, în a cărui rezoluție se cuprinde un ultimatum cu revendicări sfruntate cerute Chișinăului. A plecat în Israel să ia de la patron instructajul pentru prima perioadă de activitate subversivă și persoana de gen feminin apărută din mâneca lui Șor și promovată de elitele găgăuze în funcția de bașcan al autonomiei lor.

Ce va fi mai departe? Odată ce i-a intrat pe mâini, criminalul Șor va încerca să transforme autonomia într-o enclavă agresivă de tipul, cel puțin, a celei de la Tiraspol. Analizând toate evidențele, sarcina pusă de Kremlin este următoarea: să deschidă un front de destabilizare în sudul Republicii Moldova utilizând la maximum sensibilitatea materialului pe care îl deține și pe care se poate specula – o minoritate etnică, mărginită, chipurile, în drepturi, de statul unei majorități titulare rapace. Tulburând apele în regiune, fugarul va încerca să schimbe planurile Uniunii Europene și să înfunde din nou Republica Moldova pe linia moartă a unei gări geopolitice uitată de lume, acolo, unde o poate redobândi cu ușurință balaurii veșnic flămânzi ai lumii ruse. În legătură cu aceasta, elitele găgăuze corupte vor intra într-un mare păcat dacă îi vor permite banditului fugar să le transforme populația în scut de apărare a sa și în armă de atac împotriva autorităților proeuropene Republicii Moldova.

La rândul lor, autoritățile Republicii Moldova vor trebui să dea dovadă de caracter și de profesionalism ca să curme diversiunea înainte ca infractorul să reușească să dea foc casei. Caracter, pentru că rezolvarea acestui scenariu de ingerință complexă cere nervi tari și, mai ales, promptitudine. Profesionalism, pentru că extirparea corpului șorist toxic din organismul extrem de infectat al autonomiei găgăuze, și nu numai, trebuie făcută atât de atent, încât să excludă orice leziune a coardelor responsabile de demnitatea națională a etniei. Apropo de acest aspect: întrucât o altă elită găgăuză, una autentic democratică și europeană, va trebui să vină în locul celei corupte și compromise, o platformă de pe care ea ar putea să se lanseze este spunerea adevărului despre conviețuirea pașnică și rodnică a moldovenilor și găgăuzilor în istorie. Veniți de pe alte meleaguri începând cu anul 1817, găgăuzii nu au fost tratați aici cu dușmănie, ci din contră, au fost ajutați de moldoveni să-și stabilească gospodăriile, satele. Peste ani ei s-a încuscrit, încumătrit și au format familii comune. Comunicarea cu mediul local era atât de intensă, încât găgăuzii au prins a vorbi graiul moldovenilor în foarte scurt timp. Asta i-a ajutat să se înscrie foarte firesc în mediul românesc general după Marea Unire de la 1918. Istoricul basarabean, Ștefan Ciobanu, membru al Academiei Române, nota într-o monografie despre Basarabia, editată în 1929, următoarele: “Dintre toate minoritățile din Basarabia, populația găgăuză este cea care se apropie cel mai mult de poporul român prin calitățile sale spirituale, prin loialitatea și prin blândețea firii sale. Toți găgăuzii vorbesc perfect românește.”

Deci, să-i facă pe găgăuzi să vorbească perfect românește în doar zece ani nu putea fi nicidecum „meritul” jandarmului român, precum au speculat ațâțătorii de vrajbă instruiți de regimul sovietic. Găgăuzii au devenit parte a mediului lingvistic românesc încă pe timpul administrației țariste. Au continuat să facă parte din el o vreme relativ lungă și în perioada sovietică. După război, găgăuzii au studiat în școli pe manualele moldovenilor, proces care a durat până în 1958, când administrației sovietice i-a venit în cap să-i despartă de moldoveni, sub pretextul că cea de-a doua minoritate va trece să studieze în limba maternă, găgăuză. A fost o stratagemă neagră. Adevărata intenție a regimului s-a descoperit în 1967, când învățământul în toate localitățile găgăuze a fost trecut la limba de predare rusă. De atunci are loc și rusificarea masivă a etniei, deși o perioadă încă bună de timp, o comuniune intelectuală foarte consistentă între moldoveni și găgăuzi a existat până către sfârșitul de mileniu. Și o comuniune politică între reprezentanții celor două etnii s-a prefigurat în prima fază a mișcării de eliberare naționale – moldovenii și găgăuzii suferind aceleași orori ale regimului -, dar în 1989, organizația Gagauz Halcî s-a distanțat brusc de Frontul Popular moldovenesc. Implicit, infiltrațiile KGB-ului sovietic au preluat-o, ca, în scurt timp, să o transforme în una dintre cele mai pro-imperiale mișcări ale vremii, bazată pe naționalismul găgăuz de tevatură sovietică, adică, pe antiromânism.

Trecerea din viață a generației care crescuse cu cartea românească și care avea în sânge buna atitudine față de cei care s-au împărțit cu pâinea și pământul lor, a lăsat un gol în relațiile dintre găgăuzi și moldoveni. Gol de care s-au folosit cavalerii ordinului „divide et impera”. După criza moldo-găgăuză provocată de Moscova în octombrie-noiembrie 1990, acest gol a fost umplut de absolvenții găgăuzi ai școlii ruse. Nu de cei care s-au adăpat la izvoarele culturii ruse, ci de cei care au gustat din mărul otrăvit ale politicianismului imperial rusesc.

Astăzi, peste ani, iată-i, pe cei mai radicali dintre ei, înregimentați sub auspiciile și cu banii unui bandit în proiectul dement al lumii ruse al lui Putin. Îi vedem adunați în congrese colcăitoare de ură și pregătindu-se să dea foc Republicii Moldova, casa care i-a primit și în care trăiesc. Pe lângă faptul că este total ignobilă și nedreaptă în raport cu moldovenii, această zbatere contra firii a așa ziselor elite politice găgăuze este lipsită de orice logică. Dacă ar analiza situația cu interesul lor pe masă, aceste „elite” ar vedea că din punct de vedere istoric calea aleasă de ei duce în impas, dacă nu chiar la pierzanie, mai mult decât eufemistic vorbind. Independența de statul moldovenesc și intrarea sub jurisdicția directă a URSS, în 1990, s-a soldat cu… dispariția URSS chiar în anul următor. În schimb, statul moldovenesc, nu numai că a devenit independent, dar a legiferat și o autonomie teritorial-administrativă ca să-i împăcare pe găgăuzi. Adevărat – acest tip de autonomie s-a făcut la presiuni mari din partea Moscovei, aceasta folosindu-se și de meteahna corupției și a trădării la moldoveni. Cu toate acestea, în uzul geopolitic și nu numai, a intrat, pentru prima dată în istorie, toponimicul „Găgăuzia” – locul unde trăiesc găgăuzii. Și în această privință Moscova speculează că găgăuzii nu  ar trebui să se simtă datori față de moldoveni, atribuindu-și toate meritele. Acest narativ discordant s-a făcut auzit și la „congresul” de sâmbătă, 27 mai, al „elitei” pro-ruse de la Comrat. Or, moldovenii nu au fost și nu sunt împotriva autonomiei găgăuzilor în înțelesul european al termenului. Ei sunt împotriva autonomiilor girate și făcute în sensul conceptului imperial rusesc, azi, al lui Putin. Adică, în sensul concret al transformării Găgăuziei și Transnistriei în autonomii-baze militare, adică în bombe cu efect controlat, așezate sub statul-țintă (al Republicii Moldova) și pregătite să arunce în aer orice proiect al ei de evadare din prinsoarea interesului medieval rusesc. Interesul strategic al găgăuzilor ar fi să se ferească să fie material de uzură în planurile rusești. Interesul lor strategic este să meargă în pas cu moldovenii și alături de ei, așa cum au făcut-o până la rusificarea lor completă. Altfel, dacă vor continua să se afunde cu aceeași inconștiență oarbă în retorica războinică a Rusiei putiniste și vor încerca să transforme zona în factor de conflict, așa cum vrea Rusia, mișcând pe tabla de șah a Europei cu figura nebunului Șor, Republica Moldova va fi obligată de Constituție, dar și de întreaga lume bună, să revină la statutul autonomiei cu o necesară corecție.

Și, la urma urmei, politicienii de la Comrat care asmuță autonomia împotriva Chișinăului amenințându-l cu ultimatumuri, nu văd că tentativa lor de a așterne poporul găgăuz la picioarele Rusiei lui Putin este în total dezacord cu interesele lui?  Nu le este clar, că această Rusie bolnavă de imperiotrită acută se va prăbuși mult mai prăpăstios decât URSS-ul de la care provine, iar cei care au adus-o în halul acesta vor fi declarați criminali, chiar de ruși, și blestemați de întreaga omenire? Vor găgăuzii să se asocieze cu ei; să calce a doua oară pe aceeași greblă?

Valeriu Saharneanu, 31 mai 2023