Sfârșit nedumerit de vară

Am renunţat să dezbat azi o temă anume, având aglomerate pe agendă mai multe lucruri care se cer explicate. Cu o tevatură de subiect controversată, acestea sunt de fapt niște nedumeriri peste care nu pot trece fără să le abordez, deși îmi dau seama că răspunsurile sunt retorice. Dar să le luăm pe rând.

Prima mare nedumerire este venirea la Chişinău a doi ruşi cu mare greutate în Rusia zilelor noastre, care este aceeaşi cu cea de pe vremea lui Cantemir, Eminescu, Haşdeu, Iorga sau Grigore Vieru. Este vorba de vicepremierul Rogozin şi patriarhul Kirill. Primul este azi la Chişinău; cel de-al doilea vine sâmbătă cu tot alaiul.

Deşi reprezintă puteri diferite: primul – pe cea politică, iar cel de-al doilea –  pe ce ecleziastică, ambii au acelaşi scop, dar și itinerar – Moscova – Chişinău – Tiraspol – Moscova. Mişcarea de fuior a celor doi pe teritoriul nostru naţional trebuie înţeleasă în felul următor: zbaterea voastră, a moldovenilor, spre Europa, noi, ruşii, o vom încurca în iţele pe care le avem întinse peste Nistru, dar şi la Chişinău, cu ajutorul coloanei a cincea politice şi a clerului local avut în stăpânire.

Vicepremierul moldovean Lazăr, spune că Rogozin a venit la Chişinău la invitaţia domniei sale, fără să precizeze ce treabă are anume. Dar domnul Lazăr, care este membru al guvernului coaliţiei pro-europene din partea Partidului Democrat a uitat ce a făcut aici Rogozin de fiecare dată, dar mai cu seamă de 9 mai a acestui an, când în plină Piaţă a Marii Adunări Naţionale a făcut propagandă împotriva vectorului european al Republicii Moldova, scuipând pe independenţa și pe demnitatea noastră naţională?

Care a fost rostul invitării lui acum, cunoscând că în mod constant demnitarul rus face târcoale pe la Tiraspol, instigând separatiştii de acolo la acţiuni anticonstituţionale, încurajându-i şi dându-le indicaţii cum să facă răul mai mare oamenilor de acolo şi Republicii Moldova. Nedumerirea noastră nu este Rogozin, nedumerirea noastră este vicepremierul Lazăr şi Guvernul Republicii Moldova care au luat sub acoperire, în modul cel mai regretabil, noua escapadă antimoldovenească și antieuropeană a unuia din cei mai înrăiţi rinoceri ai politicii expansioniste ruse.

Vizita patriarhului rus Kiril este o nedumerire mare care dă naştere altor nedumeriri mai mici. Nedumerirea mare este că dânsul vine aici să sărbătorească 200 de ani de la înfiinţarea Eparhiei Chişinău a Bisericii Ortodoxe Ruse. Nimic mai sfidător şi mai lipsit de respect pentru istoria, pentru fiinţa, pentru spiritualitatea noastră naţională. Este bine cunoscut că noi, românii moldoveni proveniţi din dacii liberi am fost creştinaţi încă în primele secole de după Hristos, iar Mitropolia Moldovei a luat fiinţă în 1381 şi recunoscută de Constantinopol la 1401.

În 1812, Imperiul Rus smulge prin şiretlicuri și mituire de la Poarta Otomană partea dintre Prut şi Nistru a Moldovei, îşi însuşeşte toate bunurile, inclusiv cele bisericeşti. Iată ce scria în 1931 reputatul cercetător al istoriei bisericii basarabene, Nicolae Popovschi, despre rolul bisericii ruse, citez: „Potrivit cu rolul ei în viaţa întregului stat rus, Biserica reflecta politica generală şi principiile conducătoare ale Imperiului, ea era un aliat credincios al statului, pus în slujba lui cu toate organele şi mijloacele vieţii bisericeşti” (citat încheiat).

Aceleaşi surse ne spun, că statul rus îşi exercita influenţa asupra bisericii prin reprezentantul său numit „oberprocuror”, care era persoana cea mai influentă în Sfântul Sinod – organul suprem de conducere al Bisericii Ortodoxe Ruse, instituit încă din timpul lui Petru cel Mare. Alte surse ne spun, că autorităţile ruse îl însărcinează în 1813 pe Gavriil Bănulescu-Bodoni să înfiinţeze o eparhie, citez: „care să nu mai aibă nici o legătură cu Mitropolia Moldovei, ci, dimpotrivă, să se organizeze după modelul eparhiilor ruseşti, urmând să fie subordonată Sinodului Bisericii ruse din Petersburg” (citat încheiat).

Şi ce avea de făcut biserica rusă în conformitate cu politica Rusiei Imperiale, în Moldova frântă în două, decât să interzică limba noastră în şcoli şi biserici, să fie un instrument de deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei? Nu asta a făcut timp de 200 de ani? Şi atunci ce vine să sărbătorească la Chişinău patriarhul Rusiei, decât 200 de ani de la începutul înrobirii noastre?

Întrebarea o adresez făţarnicilor noştri clerici ai aşa numitei Mitropolii a Chişinăului şi a întregii Moldove sub mantia cărora se ascunde uniforma cazonă a imperiului rus al secolului XXI. În visele conştiinţei voastre adormite nu vă apare, ca un coşmar, chipul dojenitor al lui Alexandru cel Bun, trădat de voi, alături de cel al Înalt Preasfinţitului Iosif Muşat, primul Mitropolit al Moldovei de la 1401. Au nu vă apare, în adormirea voastră vicleană, duhul, răzbunător cu duşmanii şi nemilos cu trădătorii, al Sfântului nostru Domnitor Ştefan cel Mare, simbolul demnităţii naţionale al tuturor românilor, atlet al creștinismului, recunoscut ca atare de Occident?

De ce continuaţi să faceţi politica imperială a Rusiei? De ce nu vă alăturaţi poporului din care faceţi parte, prin al cărui voinţă s-a decretat Independenţa Republicii Moldova în 1991? De ce continuaţi să răspândiţi minciuna, duplicitatea, politica nedreaptă şi necreştină a vasalităţii materiale şi spirituale? Nu va-ţi gândit niciodată stând la masă cu adevărul, că dacă biserica rusă ar fi fost una dreaptă, creștin-ortodoxă prin definiție, ea ar fi trebuit să nu rupă în 1813 de la Mitropolia Moldovei nici Bisericile, nici Mănăstirile, nici alte proprietăţi, dintre Prut și Nistru, iar moldovenilor să nu le ia nici dreptul de a se folosi de limba în care ei se rugau la Cel de Sus încă de la începuturi, nici cărţile din care învățau cuvântul Domnului, ea, Mitropolia Moldovei, fiind una frăţească, creştin-ortodoxă, ca şi cea rusă, adică.

Să facă cel puţin aşa cum au procedat otomanii, fiind de altă credinţă, care nu au luat nimic de la bisericile creştine. Cu atât mai mult că porunca a Opta din învăţătura ortodoxă spune: „Să nu furi!”, iar Porunca a zecea zice „Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”

Oare nu se află, mă întreb, într-un mare păcat Biserica rusă şi toți vasalii ei locali atunci când sărbătoresc aici, la Chişinău, cu fastul debordant al corsarilor de mare, cei 200 de ani de la săvârşirea acestui mare păcat? Ori, sărbătorit poate fi ceva care aduce pace, libertate, civilizație, cultură și prosperitate, nu războiae, sărăcie, înstrăinare de limba maternă și de valorile străbune, agresiune, înfometare, deportări, moarte. Toate le-am avut de acolo, din Rusia, în acești 200 de ani de când biserica rusă a venit să toarne aghiasmă peste locul unde politicul imperial rus a înfipt baioneta. Și atunci Vă întreb pe voi, dragi concetățeni, mândri urmași de curteni, de viteji, de mazili sau de răzeși, ce sărbătorim?

Iată care este marea nedumerire legată de vizita Patriarhului Rus. Cele mici, dar care provoacă și ele o mare scârbă, ţin de obedienţa nemăsurată a capilor statului nostru suveran și independent care se prosternează în fața cinului bisericesc rus aflat întro misiune de marcare a teritoriilor ocupate de avangarda armată imperială. Nu înțeleg, de exemplu, ce au să comunice cetățenilor săi conducătorii noștri de stat atunci când îl onorează pe  Kiril cu o primire oficială? Că salută, de rând cu patriarhul Kiril și cu oberprocurorurl de astăzi, Vladimir Putin, ruperea în două a Moldovei în 1812, că îmbrățișează agresiunea din 1940, că aprobă genocidul de după 1944, că salută pe cel care a blagoslovit atacul hoardelor cazace în 1992? Sau că sunt în consens cu gestul de batjocura cu care vine în Republica Moldova capul bisericii ruse, care din Chișinăul îngenunchiat va pleca imdeiat la Tiraspol să însuflețească regimentele ruse de ocupație dislocate acolo?

Altă nedumerire ține de comportamentul guvernatorului găgăuz și de relația lui cu statul, din al cărui guvern face parte. Am fost consternat anul trecut când l-am văzut la Bălți și în alte centrede la noi postat în fruntea detractorilor Marșului Unirii, alături de scursura care formează în Republica Moldova coloana a cincea a Rusiei expansioniste. Formuzal se vrea lider al acestei coloane. Visul lui este să construiască în sudul nostru o enclavă de teapa celei de la Tiraspol, dacă nu una mai avană. Deunăzi l-am văzut la un seminar organizat la Tiraspol pe tema integrării Transnistriei în Eurasia, iar astăzi îl veţi găsi cu siguranță tot acolo, la parada militară, cu ocazia aniversării așa numitului stat transisntrean, unde a fost și anul trecut în fruntea unei delegații oficiale a autonomiei găgăuze. Formizal poate fi văzut des călătorind în România. Numai că nu trece niciodată prin București. Drumurile lui duc fără ocolire direct spre Covasna și Harghita, după care vizite pleacă în grabă la Moscova.

Nu există dubii că Formuzal este omul de legătură între fruntașii mișcării iredentiste maghiare din România și centrele de manevră ale lor din capitala rusă. Este de mirare că acest diversionist și dușman al integrității teritoriale a Republicii Moldova și României, acest militant activ și neprefăcut  al mișcării antieuropene pro-moscovite din Republica Moldova este lăsat să își facă mendrele nestingherit, așa cum îi trece prin cap și cum i-o cere structurile de taină ale căror agent, cu siguranță, este. Mă gândesc în primul rând la oamenii luminați de la Comrat, care îi permit lui Formuzal să pună în pericol nu doar pacea și buna înțelegere dintre găgăuzi și moldoveni, moldovenii fiind cei care le-au dat găgăuzilor și pâine, și pământ, și țară, ci însăși existența autonomiei. Cum? Ar fi bine să se gândească la asta găgăuzii și să îl  oprească din rele pe Formuzal.

O altă nedumerire vine de la Dorin Chirtoacă, primarul general al scumpei noastre capitale. Nu din cauza că Dorin a declinat oneros și imatur oferta publica a liberalilor reformatori, ori, lucrul acesta poate fi reparat dacă dânsul va alege să fie politician cu caracter și nu doar nepot de politician. Nedumerirea noastră vine de la faptul că Dorin se preface el însuși nedumerit. A arătat-o spunând că oficialii statului au refuzat să vină la inaugurarea monumentului dedicat deportaților, deși i-a invitat. Că nu au fost invitați s-a confirmat și lăsăm fără comentarii faptul. Totodată Chirtoacă se preface că a uitat ce le-a făcut el însăşi acestor oficiali la 6 iulie, când și președintele, și primul ministru, și speakerul parlamentului, și întreaga guvernare reprezentată în Guvern și Parlament au venit la piatra din Scuarul Gării să cinstească memoria celor deportați.

Martor fiind și indignat de cele întâmplate, atunci am scris un eseu, întitulat „Nesimțirea ca cinstire”, pe care însă nu l-am dat publicității să nu fiu bănuit de careva cârtire împotriva edilului. Acum o voi face pentru că nesimțirea lui Chjrtoacă nu s-a consumat acolo și nu a fost o simplă gafă. Atunci, la 6 iulie, frustrat, probabil de faptul că Partidul Liberal al cărui prim vicepreședinte este, a ales să treacă în opoziție, blocând formarea unui guvern proeuropean, el și-a bătut joc în modul cel mai cinic de primele persoane care reprezintă această guvernare.

Nu doar prin faptul că nu le-a oferit microfonul să exprime compasiunea statului pentru cei deportați, nu doar prin faptul că a dat cuvântul cu precădere persoanelor chemate să elogieze familia celui mai mare și unic patriot al Basarabiei, ci prin organizarea unor huiduieli în adresa fruntașilor politici lăsați să se coacă resemnați în soarele dogoritor al acelei zile, după care ieșire șeful statului și toți politicienii ne-liberali conservatori s-au văzut nevoiți să părăsească evenimentul.

În aceeași manieră s-a comportat Chirtoacă și la 13 iunie, când a organizat un grup de persoane docile ca să arunce invective în adresda liberalilor reformatori, veniți în număr mare să depună flori la piatra comemorativă. Chirtoacă, precum au mărturisit cei adunați în acea zi în Scuarul Gării, a dat instrucțiuni precise ce să strige și cum să procedeze instigatorii, fapt care i-a indignat pe cei mai mulți dintre cei prezenți. Iar la inaugurarea din 23 august, Chirtoacă a depășit orice măsură atunci când a obstrucționat luarea de cuvând a președintei Asociației deportaților, doamnei Valentina Sturza, mințind în glas tare de la microfon că a invitat la ceremonie conducerea statului și, culmea, ordonând pe un ton de mojic plecarea de la eveniment a delegației liberalilor reformatori, pe care am condus-o.

Nimic mai penibil și mai jenant. Prin comportamentul său Chirtoacă demonstrează nu doar imaturitate politică, ci și lipsă de bun simț, încercând să stăpânească egoist nu doar evenimentele cu caracter public, dar și monumentele ridicate pe cheltuiala unui oraș întreg.

Același sentiment de jenă l-a  trezit și incidentul provocat de primar și unchiul său la 31 august, de sărbătoarea Limbii Române, în timpul ceremoniei de închinare la Monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Așteptând să se apropie de monument conducerea statului, care conform protocolului deschide ceremonia, cei doi, și grupul însoțitor, le-a luat fața, cocoțându-se caraghios în fruntea procesiunii. Ce au vrut să demonstreze nu știm. Am văzut ce a ieșit din  asta: o prostie ordinară.

Ultima nedumerire mărturisită în acest spațiu, ne-a provocat-o Mitropolia bisericii ruse de la noi, în persoana episcopului de Ungheni și Nisporeni, Petru, care la 28 august, la ceremonia organizată cu prilejul aniversării a doi ani de la inaugurarea Crucii Mântuirii Neamului Românesc, a anunțat precum că sunt decorat cu o diplomă a acestei biserici.

Vreau să declar că nu voi ridica această diplomă din simplu motiv că nu o merit. Nu am făcut nimic deosebit pentru această biserică. Aportul la realizarea proiectului Crucea Mântuirii Neamului Românesc, la care am muncit cu prietenii și cu toată familia ani în șir, implicându-ne cu toată dăruirea de la faza de idee și până la înălțare, dar de la care acum suntem îndepărtați, l-am făcut în numele neamului românesc, a bisercii neamului, precum a fost sfințit Memorialul.

Consider o nedumerire, cel puțin, dacă în fapt nu este o premeditare, darea și luarea sub oblăduirea bisercii ruse a Complexului. Sunt convins că banii donați de ctitori și declarați în plin eveniment la 28 august 2011, ar fi ajuns pentru întreținerea obiectului câțiva ani buni înainte, până când ar apărea condiții ca el să fie luat în îngrijirea comunității din Nisporeni, ori a Mitropoliei Basarabiei, care ține de Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române. Construirea unei mănăstiri din acești bani, precum s-a anunțat deunăzi că vor fi cheltuiți, nu a intrat în planul de proiect și nu a fost comunicată nici măcar sub formă de intenție în apelurile de colectare a donațiilor.

Cu referință la evenimentul din acest an, dar și la cel din anul trecut, trebuie să spun că s-a făcut fără invitarea ctitorilor principali. Nu este o greșeală, dar nici corect nu este. Nu se știe de ce organizatorii au recurs la manipularea opiniei publice, difuzând anunțuri precum că la oficierea din acest an a slujbei de sfințire, va participa, alături de episcopul de Ungheni și Nisporeni și un sobor de preoți de la Episcopia Băcăului, care în fapt nu a fost prezent.

Crucea Mântuirii Neamului Românesc este un monument sfânt, înălțat din cele mai curate gânduri și fapte ale miilor de oameni. În jurul ei nu este loc de minciună și de gânduri ascunse, de fală deșeartă și de falsă străduință, fiindcă este păcat.