Senator Ion Hadârcă. Declarație: Alexandru Marghiloman, artizanul Unirii de la 27 martie 1918

DECLARAȚIE POLITICĂ

Ședința Senatului din data de: 27.03.2019

 ALEXANDRU MARGHILOMAN, ARTIZANUL UNIRII DE LA 27 MARTIE 1918

Stimate domnule Președinte al Senatului României,
Stimate doamne și stimați domni Senatori!

Pornind de la vorba românului că o zi de primăvară hrănește un an, iată, că o zi, precum este 27 martie, hrănește un întreg Centenar și mai mult! La 27 martie, ziua celei de-a 101-a aniversări a Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă, țin să evoc, în forul Senatului, personalitatea lui Alexandru Marghiloman (1854-1925), figură marcantă în viața politică a României sf. sec. XIX – început de secol XX. Evocare motivată nu numai de faptul că Marghiloman este considerat, pe bună dreptate, artizanul Unirii de la 27 martie 1918, dar și de virtuțile unui intelectual rasat (i se spunea „Lordul valah”!), pregătit să-și calce pe orgolii și să-și sacrifice bunul nume de dragul salvării patriei lui. Se știe că Pacea de la București semnată de Marghiloman la 24 aprilie 1918 i-a adus stigmatul „trădătorului de țară”, un stigmat anulat în timp prin alte virtuți notorii.

Despre Alexandru Marghiloman am vorbit nu o dată cu seniorul liberalilor, regretatul Dan Amedeo Lăzărescu, cel care îl evoca deosebit de afectuos. Pe drept cuvânt, buzăoanul Alexandru Marghiloman, fiul moșierului Iancu Marghiloman de Buzău, pomenit în paginile „Timpului” de Eminescu, a fost, după expresia lui Iorga, „podoaba vieții noastre politice”. Apropo, e spre lauda Primăriei or. Buzău, înfrățit cu Chișinău, că a reluat editarea celor două volume ale scriitorului Nicolae Peneș „Alexandru Marghiloman – lordul valah”, lucrare premiată de Academia Română (Premiul Mihail Kogălniceanu pe anul 2008!), anume în Anul Centenarului Unirii Basarabiei cu România.

Om cu vederi politice conservatoare, spirit junimist notoriu, alături de Titu Maiorescu, Petre Carp ș.a., și jurist cu studii la Facultatea de Drept la Înalta Școală de Științe Politice de la Paris, Alexandru Marghiloman, un germanofil convins, nu a împărtășit ideea intrării în Război de partea Antantei. Memorând ruperea Principatului Moldovei în două și anexarea părții ei dintre Prut și Nistru în 1812, precum și folosirea umilitoare a teritoriului Principatelor Munteniei și Moldovei în prima jumătate a secolului XIX de către Rusia în campaniile ei împotriva Turciei pentru a ajunge la Constantinopol și Strâmtori, Marghiloman și conservatorii au invocat tot timpul, și pe bună dreptate, pericolul major de la est. La Consiliul de Coroană din 14 august 1916 care a hotărât intrarea României în război de partea Antantei, alături de Rusia, Marghiloman spune: „Instalarea la Strâmtori a marelui nostru inamic este moartea economică a țării. Cred că acesta este cel mai mare păcat ce un român poate comite împotriva viitorului țării”.

Convins în alegerea făcută, Marghiloman, cu știința lui Brătianu și a Regelui, rămâne în Bucureștiul ocupat de germani, ajutând cât poate de mult România să evite un deznodământ fatal pentru viitorul ei. De aceea, în primele luni ale anului 1918, perioadă în care România se afla în punctul critic al stării sale catastrofice provocate de ieșirea Rusiei din război și înaintarea trupelor germane, Marghiloman acceptă propunerea Regelui Ferdinand să-și asume riscul guvernării și să poarte tratative cu germanii în condiții extrem de grele și umilitoare pentru România. Era un guvern gândit, de la bun început, drept unul de sacrificiu, căci, la acel moment de cumpănă, România avea nevoie de un respiro în situația ei fără de ieșire. Alexandru Marghiloman și-a asumat acea misiune jertfelnică și, cu toate învinuirile pe care avea să le îndure, a purtat tratative cu ocupanții, obținând repaosul necesar României. După mărturiile unui alt mare contemporan, I.C.Duca, Marghiloman avea însușirile unui mare și unic jucător: „îndrăzneală la atac, necruțare la câștig, neșovăială la pagubă”.

Drept recompensă pentru invectivele de moment, dar și pentru adevărata prețuire a omului de stat – competent, curajos și priceput – Providența a vrut ca Alexandru Marghiloman să se afle pe culmea evenimentelor în ziua de 27 martie 1918 de la Chișinău. Era momentul care simboliza ridicarea din genunchi a României, primul pas victorios către renașterea din scrum a ceea ce, spre sfârșitul anului, avea să se numească România Mare.

În „Notele politice” (1927, reeditate abia în 1993-1994) – un jurnal al însemnărilor sale zilnice referitoare la activitatea politică din intervalul 1887-1924, Marghiloman descrie atmosfera zilei de 27 martie 1918. O redăm aproape integral, păstrând stilul și fiorul trăit de autor: „La 3 jum(ătate) ne ducem la Sfat. Când întrăm, Sala întreagă aclamă; câțiva îndărătnici stau nemișcați pe locurile lor, dar fără să protesteze sau să manifeste. Pronunț un discurs vibrator, puternic aplaudat și dau citire condițiunilor formulate; pentru a respecta suveranitatea lor, declar că părăsesc palatul dar îi rog să treacă la acte.”

„Ne ducem la Cercul militar…Pe la 7 colonelul Condeescu vine să anunțe că putem merge la Sfat, căci se începe despuierea votului. Prin 80 de voturi se hotărăște că votul va avea loc prin apel nominal și deschis. Când urcăm scările în mijlocul unei emoțiuni de nedescris, ni se anunță că prin 86 voturi contra 3, plus 35 abțineri, unirea a fost votată. Vreau să felicit pe Stere: o criză de lacrimi îl aruncă în brațele mele. Cazacu plânge. Generalii se îmbrățișează cu deputații. Hârjeu, cu ochii umezi îmi spune că nu va uita niciodată că i-am permis să trăiască alături de mine această oră de neuitat. Toți sunt așa de mișcați, încât nu pot vorbi. Eu însumi amintindu-mi tot ce m-au făcut să îndur, nu pot să descleștesc dinții. În sfârșit ședința solemnă trebuie să înceapă… Inculeț proclamă votul și declară că adunarea a adoptat deciziunea blocului moldovenesc ca să se unească cu România. Mă urc la tribună și declar că „în numele poporului român și al Regelui său Ferdinand I (ovațiuni) iau act de hotărârea Sfatului și proclam Basarabia ca fiind unită, de data aceasta pentru totdeauna, cu România, una și indivizibilă. (E o adevărată frenezie). Adaog: „Să ne închinăm în fața geniului rasei noastre care a permis poporului Basarabiei să-și păstreze vie, printre veacuri, scânteia care la prima suflare a libertății a aprins inimile lor și să salutăm, adânc pe acești oameni (arătând pe cei de la guvern) cari fără preocupări egoiste, putând să rămâie conducătorii unui Stat, au voit mai bine să fie servitorii unei națiuni…

Ne ducem apoi la Catedrală, unde Gurie, după ce a ținut o scurtă cuvântare și a proclamat pe Rege și pe Regină suverani ai țărei, a slujit un Te-Deum…

Părăsesc Chișinău la 1 dimineața.”

Astfel, „Notele politice” ale lui Marghiloman sunt un adevărat izvor documentar care ne poate teleporta emoțional în atmosfera fascinantă și inedită a mărețului act de renaștere națională. Dar nu numai. În Anul Centenarului prestigioasa editură chișinăuiană „Știința” lansează o inedită culegere de documente „Basarabia în Parlamentul Marghiloman”, sursă de mare preț pentru cunoașterea istoriei românilor acelor vremuri zbuciumate.

Precum se poate deduce, Marghiloman nu și-a făcut titlu de glorie personală din rolul pe care l-a jucat în actul de Unire al Basarabiei cu Patria-Mamă, acest act fiind un prim și inspirat imbold al procesului de constituire a României Mari în toamna aceluiași an. În unul din memorabilele sale discursuri ținute în Parlamentul României, în anul 1920, Marghiloman spune: „România Mare nu s-a făcut nici după concepțiile dvs. politice, nici după planurile noastre …Dacă reușea o concepție politică, pierdeam Basarabia, dacă reușea până la capăt altă concepție politică, nu aveam Ardealul. Și atunci, domnii mei, să ne plecăm fruntea înaintea unui geniu mai mare decât al nostru, înaintea unei pronii, care a fost mai înțeleaptă decât noi. Numiți-o Providență, numiți-o geniul rasei, botezați-o cum vreți voi; să știți că România a ieșit din instinctul tuturor românilor (s.n.), nu din calculele făcute de unii.”

Marele „instinct al unității naționale” care a reunit provinciile românești într-un tot întreg, acesta este laitmotivul discursurilor istorice ale „învinuitului” Alexandru Marghiloman din ședințele furtunoase ale Parlamentului României în vara anului 1918. Dar mai bine să-l ascultăm pe orator: „… viu înaintea tuturora și întreb: când un guvern încheie o pace dureroasă, dar poate în același timp să arate Țării: „Uite, eu am scăpat munții; uite ce am adus de la răsărit”, care din domniile voastre poate spune că a lipsit de la datoria lui? (Aplauze prelungite) ”.

Alexandru Marghiloman, contestat, cenzurat, împins la subsol de vremuri netrebnice, rămâne a fi unul din fruntașii formidabilei pleiade de politicieni ai Unirii. Înzestrat cu responsabilitatea omului de stat, dar și cu viul instinct al conservării și perpetuării națiunii, astăzi prim-ministrul și artizanul Unirii reintră și se înalță în conștiința urmașilor săi în toată statura sa de jertfă și de dăruire victorioasă!

Vă mulțumesc.

Ion Hadârcă,

Senator de Vaslui