Să aparțină doar trecutului farsa de la 2 august 1940?

În ziua de 1 august am fost la Biblioteca Națională care în colaborare cu Asociația Istoricilor „Alexandru Moșanu”, a comemorat într-o ședință de comunicări 140 de ani de la nașterea lui Pantelimon Halippa, politician, scriitor, poet și arhitect al Unirii de la 1918 a Basarabiei cu România. Am ascultat expuneri foarte interesante și au fost prezentate comunicări, în parte, inedite, despre viața, activitatea, creația cubolteanului care a trăit o viață lungă, mereu și nemeritat suferind pentru munca lui neostenită pe care a depus-o la întregirea neamului său. M-a mirat anunțul făcut la sfârșit de dl Anatol Petrencu, președintele Asociației istoricilor și moderatorul evenimentului, precum că următoarea ședința va avea loc abia la 23 august și va fi dedicată Pactului Ribbentrop-Molotov (Hitler-Stalin) și consecințelor lui. E bine că se va vorbi a câta oară de odiosul Pact, care trebuie condamnat, iar consecințele lui înlăturate. Bine ar fi ca lucrul acesta, noi, românii, să-l facem în sfârșit și la modul practic, nu doar al vorbelor, dar în momentul rostirii anunțului, gândul meu era la ziua următoare, cea de marți, 2 august, cu încărcătura ei istorică deosebită, căpătată la 1940, care, iată, în anul acesta ar putea să treacă sub semnul tăcerii absolute. Și nu e deloc bine să se tacă despre o suferință atât de mare pe care au avut-o de îndurat înaintașii noștri și o mai îndurăm și noi astăzi. Farsa de dividere pe care ne-a jucat-o în acea zi forța barbară de la răsărit care ne-a invadat la 28 iunie 1940 a pus începutul unui lung și nemilos proces de genocid etnic și spiritual al românilor basarabeni și bucovineni. La 11 iulie 1940, ziarul „Pravda” scria ahtiat de captura făcută la 28 iunie, că URSS se căpătuiește cu un teritoriu de peste 50 de mii de kilometri pătrați – un teritoriu cât a Olandei, Belgiei și Elveției luate împreună – și o populație de aproape 8 milioane de suflete care va putea forma o republică unională vajnică. După farsa de decimare de la 2 august, republica unională formată, totuși, a fost aproape înjumătățită ca teritoriu având pe ea o populație în număr de doar 2,7 milioane de oameni. Peste 10 ani, între 1,2 și 1,5 milioane dintre aceștia vor lipsi în statistici: unii vor fi împușcați, alții deportați și trimiși să moară în GULAG, cei mai mulți fiind mobilizați cu forța și uciși în război ori în timpul foametei organizate de după acesta. De aceea vorbim de genocid, iar despre genocid nu trebuie să se tacă, căci tăcerea este o formă de complicitate cu călăul…

…Contrariat în sine că nici măcar istoricii din spațiul suferinței nu se vor da cu părerea lor de specialiști pe tema acestui subiect, ieri, 2 august, am scrutat dinadins arealul public, politic, informațional-istoric și civic al celor două state românești și nicăieri nu am găsit careva referiri la ceea ce s-a întâmplat în istorie la data de 2 august 1940. De la Tisa pân-la Nistru și înapoi la Dunăre niciun cuvânt, nimic. Cu trimitere la data de 2 august, dar a anului 216 înainte de Hristos, revista Historia.ro ne-a amintit la rubrica ei, Calendar, de Bătălia de la Cannae în care „cartaginezii conduși de Hannibal au zdrobit o armată romană superioară numeric”.

Că la 2 august 1940, la Moscova, imperiul bolșevic a organizat o orgie de proporții de devorare în public, cu trâmbițe și surle, a bucății rupte la 28 iunie din trupul viu al României, nu a avut cine să ne spună o vorbă în această zi a anului în curs. Amintim noi, că procesiunea canibală s-a ținut la Moscova în forul sesiunii a 7-a, convocate special, a sovietului suprem al URSS. Rusia bolșevică și-a revărsat în acea zi toată furia pe biata Basarabie pentru faptul că în 1918 a evadat din imperiu și, împreună cu alt ținut înstrăinat al Moldovei lui Ștefan cel Mare, Bucovina, s-a unit cu patria-mamă, România. Drept răzbunare, sovietele i-a organizat o sfâșiere publică cumplită. Dacă în 1812, Rusia țaristă a rupt molcom și pe furiș Moldova lui Ștefan în două, apoi în august 1940, Rusia comunistă a rupt-o, urcând-o pe eșafod, deja în patru, cu vaste teritorii din ea potolind pofta hulpavă de pământuri străine a nesățioasei Ucraine bolșevice. În perioada dintre ziua raptului, 28 iunie, și ziua tragerii pe roată, 2 august, cârduri de ulii hrăpăreți conduși de Hrușciov și-au luat zborul de la Kiev și au dat târcoale apăsătoare Kremlinului, până când au obținut măcar o parte din întreaga fostă gubernie țaristă a Basarabiei pe care au vrut-o în 1918. Astfel, Bucovina de Nord, Ținutul Herța – la Nord; județele Cetatea Albă (Akerman) și Ismail – la Sud (Muntele și Marea) au fost incorporate în Ucraina. Ceea ce a mai rămas ne-sfârtecat – câteva județe românești basarabene și cinci-șase raioane sovietice transnistrene ale fostei autonomii ucrainene – au format o struțo-cămilă teritorial administrativă care s-a păstrat până în 1991: republica sovietică socialistă moldovenească.

Duhul neogoit de durerea sfâșierii a acelei structuri de batjocură a trecut în trupul Republicii Moldova și se va zbate în ea până când revenirea la întregul de la care a fost ruptă va pune capăt frământării. Dar, ca acest lucru să se întâmple odată și odată, este important SĂ NU SE TACĂ despre marea farsă bolșevică pusă la cale în ziua cumplitei orgii bolșevice din 2 august 1940. Cu atât mai mult, cu cât pretențiile Rusiei lui Putin la teritoriile statelor formate după prăbușirea fostului imperiu bolșevic și războiul de invazie în Ucraina au adus mai pe-nțelesul lumii atât substanța reală a invaziei staliniste a României în 28 iunie 1940, cât și esența farsei de la Moscova din 2 august 1940 a sfâșierii teritoriilor ei. Dacă nu s-ar tăcea și s-ar vorbi în termeni istorici și diplomatici rezonabili, am putea crede că după suferința pe care o îndură azi, ucrainenii poate că ar înțelege că ipostaza bolșevică a țării lor de la nivelul anilor 1940, dar și 1992, când au susținut invazia Rusiei în Republica Moldova, arată exact ca înfățișarea hâdă a Rusiei putiniste de astăzi care pretinde la teritorii ucrainene în baza unor rațiuni demențiale ale liderului ei. Pentru că în 1940 a fost exact așa: ultimatumul lui Stalin din 26-27 iunie 1940 de cedare a Basarabiei și Bucovinei de Nord s-a făcut în baza unei minciuni sfruntate – precum că teritoriile sunt locuite preponderent de ucraineni. Atât Basarabia cât și Bucovina de Nord și Ținutul Herța erau locuite majoritar de români. Chiar și în județele din sud – Cetatea Alba și Ismail locuite de mai multe etnii – proporția populației românești era de peste 33 la sută față de cea de 28% a ucrainenilor. Un alt limbaj înțeles, posibil înțeles astăzi mult mai bine de ucraineni, ar fi rapoartele cu date documentate precum că între 28 iunie și 2 august 1940, Chișinăul, în special, dar și multe alte centre ale Basarabiei și Bucovinei, au cunoscut iadul pe Pământ. Trupele NKVD-ste ruse au recurs la represalii similare cu cele descoperite recent de ucraineni după retragerea rușilor din Bucea, Irpen, Izium și alte localități ucrainene decimate. Execuțiile sumare au fost peste tot în zona ocupată de bolșevici, iar victime aruncate în gropi cu var se mai găsesc și astăzi în marginile de atunci ale Chișinăului.

Ucrainenii au fost șocați să vadă, în septembrie 2022, cum, înscenând euforia maselor, Putin a sărbătorit în Piața Roșie anexarea brutală a unor regiuni ucrainene alături de câteva marionete aduse la Moscova ca să reprezinte, chipurile, aceste regiuni eliberate, adicătelea. Putin nu a fost original nici în această ipostază. El l-a plagiat în proporție de sută la sută pe Stalin. Astfel, ca procedura de la 2 august 1940 de îngurgitare canibalică a Basarabiei și Bucovinei românești să fie cu efect, Stalin a comandat un ritual special. El a vrut ca la sesiunea-orgie să fie prezentă o delegație adusă din noile teritorii „eliberate”. Aceasta trebuia să-i mulțumească pentru grija ce o poartă fericitului popor. În acest scop, noile autorități de ocupație au încropit o delegație de 32 de inși, dintre care doar 7 erau etnici români, ceilalți fiind ruși, ucraineni, nemți, evrei și chiar un ungur. Nimeni nu știa pentru care nevoie au fost aleși și nici unde vor pleca. Au fost urcați într-un vagon special și doar atunci au aflat că pleacă la Moscova. Mai mult ca probabil că în același eșalon, spre destinații mult mai îndepărtate și mai reci, erau trimiși pentru vecie alți numeroși basarabeni care au lucrat învățători, preoți ori funcționari în administrația românească. Era perioada cea mai dură de epurare pe criterii politice și etnice a societății locale și această categorie de oameni, în cea mai mare parte intelectuali, au fost marcați din primele zile de ocupație cu stigmatul dușmanilor poporului ori, poate chiar și mai grav, cu cel de trădători ai patriei socialiste inexistente.

Cu noroc, vagonul celor 32 de ostatici basarabeni și bucovineni s-a oprit la Moscova, iar rostirea de la tribună sovietului suprem a cuvântului de mulțumire i s-a încredințat reprezentantului intelectualității (fericite) basarabene, învățătoarei din Orhei, pe nume Zinaida Crăciunescu. Alegerea nu a fost întâmplătoare. Crăciunescu, era numele după soț a doamnei; numele de fată fiindu-i Trofimov, iar studiile și le făcuse în limba maternă, rusă. Limba română o cunoștea grație mediului românesc din Basarabia în care a trăit. Conform ritualului pus la punct de scenariștii de la Kremlin, reprezentantul „oamenilor muncii din Basarabia eliberată” trebuia să mulțumească lui Stalin în limba română (moldovenească) și în înregistrarea anexată acestui text se poate observa că „moldoveanca” Crăciunescu-Trofimov, căreia i s-a dat să joace acest rol fals în istorie, are probleme de dicție și articulează cu greu cuvintele și frazele prin care roagă „în numele poporului moldovenesc crearea „Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești în componența URSS”.

Deficiențele nu l-au supărat pe Stalin și pe nimeni alții dintre cei prezenți la orgie, pentru că ele nu contau într-o sală plină cu oameni care nu cunoșteau limba în care li se vorbea. Cine a vrut să înțeleagă, a înțeles, că orgia pentru asta a și fost organizată – ca să arate că popoarele ajunse în captura bolșevică, ca și păsările nimerite în capcană, pre limba lor vor pieri. Că noi, basarabenii și bucovinenii, nu am pierit definitiv în aceasta prinsoare și în 1991, anume lupta pentru limbă și alfabet ne-a adus libertatea, este o mare minune. Faptul-minune se datorează suferinței și jertfei multor înaintași. Iar despre asta nu trebuie să se tacă pe toloaca națională liberată, dar nu încă liberă, căci, repet, tăcând, intrăm în complicitate cu călăii neamului nostru. De aceea, ziua de 2 august 1940 nu trebuie lăsată trecutului, alias uitării. Aceasta dată fatidică trebuie adusă mereu în actualitate pentru a fi cunoscută de generațiile prezente și viitoare. Nu este o doleanță gratuită. Este o necesitate de mare actualitate în mediul geopolitic de astăzi în care agresiunea, acaparările de teritorii străine și farsele de anexare a acestora au revenit în forță în țara de origine a orgiilor staliniste.

 Valeriu Saharneanu, 3 august 2023