Rusia baronului Munchausen

Generații de copii s-au amuzat de isprăvile neverosimile ale baronului Munchausen, personajul unei captivante cărți a scriitorului german Rudolf Erich Raspe (1736-1794). Apărută încă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, povestirea este garnisită cu aventuri neverosimile și exagerări fantastice care uimesc cititorul. Puțini știu însă că Raspe nu a născocit chiar totul în cartea întitulată Aventurile baronului Munchausen. Un baron Munchausen a existat în realitate. Numele lui deplin este Karl Friedrich Hieronymus baron von Münchausen. Se știe că s-a născut la 11 mai 1720 și a murit în patul său la 22 februarie 1797. Baronul a fost ofițer german, s-a angajat mercenar în solda armatei ruse și a participat la un război al acesteia cu turcii. Însă nici istoria militară a Germaniei și nici cea a Rusiei nu consemnează careva fapte demne de reținut referitoare la acest aventurier. El ar fi fost dat uitării ca și mulți alți războinici de care omenirea nu a dus lipsă niciodată de nu ar fi intrat în atenția lui Raspe. Acesta a ascultat istorisirile abundent înflorite ale baronului și, inspirat de fanteziile lui, a construit un erou literar făcător de isprăvi neverosimile. Așa a ajuns bietul baron cel mai renumit mincinos al timpurilor lui. Nu i-a fost ușor. A fost renegat de rudele de neam nobiliar, scorțoase și cazone; poporul cititor în schimb l-a adulat și s-a amuzat copios de poveștile lui. Și criticii văduviți de simțul umorului au încercat în diferite perioade ale celor trei veacuri și jumătate trecute de la prima apariție a Aventurilor, să împricineze eroul, cartea și autorul, de contribuție la apologia minciunii și, implicit, de atac la fundamentele morale ale societăților. Insinuări ridicole la prima vedere, fiindcă ce altceva decât râsul sănătos, amuzamentul tonic și dispoziția bună ar putea stârni povestirile hilare ale baronului. Ca, de exemplu, că el ar fi fost pus în situația să ducă dimineața albinele la păscut, la câmp, și seara să le aducă pe toate înapoi acasă, că la război ar fi călărit o ghiulea în zbor razant sau că s-ar fi salvat de la înec într-o mlaștină nu altcumva, ci trăgându-se de păr pe sine însuși, reușind astfel să se ridice cu tot cu cal din smârcul în care se prăvălise.

Cartea conține zeci de alte situații în care baronul lasă cititorul cu gura căscată, distrându-l și punându-i în mișcare neuronii responsabili de imaginație. Relatarea este fantasmagoric-șocantă, distractiv-creativă, deci și cu mult folos pentru creier – iată o primă valoare didactică pozitivă a acestei cărți absorbite cu ochii și cu mintea de milioane de copii de-a lungul a câtorva sute de ani. Apoi, ar mai fi un folos extrem de important: oamenii au putut învăța de mici să deosebească verosimilul de neverosimil, adevărul de minciună, chiar dacă minciuna și neverosimilul li s-a servit învelit pe fiecare pagină în făptura eroic-comic-bombastică, plină de agerime și curaj debordant a unui personaj nostim. Și de ce nu? În ultimă instanță, cititul Aventurilor supune cititorul unui antrenament care-i cultivă și dezvoltă forța individuală și colectivă a spiritului critic, a discernământului, a alegerii corecte în controversa dintre adevărat și neadevărat, îi formează imunitatea contra unor provocări pe deplin serioase și periculoase care pot surveni ulterior.

Pe de altă parte, dacă e să ne permitem și noi fantasmagorii de tipul celor descrise de autorul Aventurilor, nu se știe dacă lectura mult prea pasională, din generație în generație, a cărții nu a cauzat la unele popoare efecte colaterale negative, bănuite de bigoții critici-străjeri ai moralei neprihănite. Cercetări în această speță nu s-au făcut, dar situația pe teren în cel de-al treilea deceniu al secolului XXI ne arată că degradarea în minciună în unele regiuni ale globului este de-a dreptul devastatoare. Vorbim deja la modul serios. De ce se întâmplă asta? Care a fost cauza că spiritul critic, discernământul, imunitatea contra minciunii și a neadevărului nu s-au dezvoltat, iar minciuna să se lege atât de greu de oameni, încât a ajuns să facă ravagii dintre cele mai oribile pe largi paliere sociale și politice?

Se întâmplă cel puțin în Rusia, unde „învățătura” baronului pe partea ei negativă se face puternic resimțită de peste o sută de ani – mai cu seamă de la apariția statului sovietic în 1917 – și produce drăcovenii inimaginabile și în Rusia zilelor noastre. Spuneam: în această țară, Munchausen-omul, a slujit pe bune ca mercenar în armata țarului; aici lui Munchausen-personajul i s-au „întâmplat” cele mai multe bizarerii. „Mărturisea” că fiind într-un marș, a fost surprins de o furtună de zăpadă. Era atât de mare crivățul încât nu se mai puteau vedea nici casele și nici copacii. Se lăsă noaptea și fu nevoit să facă popas. A legat calul de ce-a găsit și s-a culcat. A doua zi dimineață zăpada se topise, dar calul ia-l de unde nu-i. Mare i-a fost mirarea văzându-l sus, atârnat de crucea unei clopotnițe de biserică. Nu s-a pierdut cu firea: l-a dat jos cu un foc de pușcă, ochind dibace în căpăstru.

Să vedeți ce grave repercusiuni a avut cazul un veac și aproape jumătate mai târziu…

În 1917, în urma unei lovituri de stat, în Rusia veniră la putere un regim de tontălăi care nu a putut discerne ce e real și ce e alegorie în povestea baronului. Regimul a interpretat lucrarea în sensul ei direct și a inclus cazul descris de Raspe, așa fantezist cum era, în lista marilor amenințări reale pentru el. Pericolul imaginat privea armata roșie, bazată pe cavalerie. Întrucât iarna în Rusia ține mult și se lasă aspră aproape în tot anul, iar de la vechiul regim țarist moștenise biserici multe, cu clopotnițe înalte, regimul a socotit pe dată câtă forță războinică ar putea pierde în situații similare cu cea a baronului. Pentru că roșia cavalerie era în marea ei majoritate înarmată cu săbii și puști, iar cei care aveau puști erau ochitori proști, tontălăii au adoptat strategia cea mai accesibilă minții lor: ei au ordonat demolarea pe-un cap a bisericilor și au dat jos toate crucile. Asta, cică, să salveze caii, dar și să bifeze grija pentru sacra integritate a căpăstrului cazon.

Lui Munchausen nu i-a trecut prin minte multe din bizareriile produse ulterior în această țară. S-a dovedit a fi un scornitor mic și egoist pe fundalul invențiilor mari și zguduitoare puse la cale de regimul tontălăilor. Baronul s-a gândit numai la propria-i glorie, născocind întâmplări năstrușnice -toate distractive – care să-l edifice doar pe el, pe când regimul și-a pus imaginația în slujba Rusiei mari, a popoarelor călcate în picioare de cavaleria ei, chiar și a omenirii jinduite de aceasta. Să luăm simpla și grandioasa idee de a-i face pe oameni fericiți, promițându-li-se comunismul. Nu se compară cu cea de doi bani a lui Munchausen de a zbura pe o ghiulea, ori de a călători pe Lună. Normal, la cât de ghidușă a fost ideea, mulți nu au înțeles de ce ca să ajungi să fii fericit trebuie mai întâi să ți se ia totul: masa, casa, afacerile, proprietatea, libertatea, drepturile. Evident, oamenii aceștia au trebuit reeducați cu zecile de milioane: au fost trecuți prin lagăre de muncă silnică, deportați în regiuni nordice mai răcoroase, câteva milioane au trebuit să fie de-a dreptul omorâți. E-hei, la câte invenții drăcoase a trebuit să recurgă regimul în numele fericirii oamenilor?! Este adevărat că într-un final, tontălăii au pierdut magistrala competiție de idei cu Munchausen: fantasma călătoriei pe Lună a baronului a devenit realitate, pe când comunismul lor, cu procedura lui diabolică de a-i face pe oameni fericiți, torturându-i ori omorându-i, s-a prăbușit și ca idee și ca practică.

Atenție, nu de tot. Tocmai când se credea că idea mincinoasă a comunismului a intrat zdrobită de istorie în hruba mausoleului din Piața Roșie a Moscovei și s-a întins acolo parcă pe veci alături de sângerosul ei practician, dintr-o altă cavitate a Kremlinului a țâșnit în arena crudei realități un alt pretendent fantasmagoric la gloria baronului. Vladimir Putin s-a vrut mai inventiv decât locatarul mausoleului, pe care-l detestă cu aroganță, dar lipsa de agerime intelectuală nu a putut să dea naștere decât unui surogat al aceleiași idei imperialiste a comunismului sovietic, cu care regimul criminal al tontălăilor s-a făcut de râs în secolul XX. Fantasma lui Putin pentru secolul XXI a îmbrăcat fesul lumii ruse. O aiureală cu înclinații predilect geopolitice, dar care în esență este una cu stafia comunismului lui Lenin. Deosebirea este nesemnificată și se citește astfel: stafia lui Lenin a impus popoarele cotropite să se declare fericite că au ajuns să fie absorbite de ruși, pe când cea încă în zbucium a lui Putin vrea să impună popoarelor din jur să se declare mândre de a se ști vasali ai rușilor, până la totala cotropire și absorbire. Rugăm să observați că ambele fantasme presupun impunerea, adică aplicarea forței, ca metodă de estorcare atât a fericirii, cât și a mândriei de la popoarele căzute victimă. În această privință, războiul dus în Ucraina este parcă o continuare fidelă în noul secol a lungului șir de atrocități săvârșite de Rusia în secolul trecut. Când va ajunge ea să digere adevărul că nici fericirea cuiva și nici mândria de cineva ori de ceva nu poate fi obținută în camera de tortură, nu se știe.

Nu știm nici noi ce a gândit Putin când și-a încropit frustrata lui nălucire, dar să mergi pe calea sigură a pierzaniei pe care a plecat la groapa de gunoi a istoriei predecesorii tontălăi, este demn de toată disprețuirea. Disprețul este de fapt sentimentul general pe care îl are azi restul lumii civilizate față de regimul lui Putin. Este regimul unui mincinos patologic și al unui criminal recidivist încă la putere. Apologia minciunii și a recrudescenței pe care o face călărind bezmetic statul rus de peste douăzeci de ani îl duce neabătut, cu tot cu statul de sub el, în tina unei mlaștini fără fund. Într-o situație similară, istețul baron Muchausen a știut cum să se salveze. Vă spuneam la început: s-a tras de păr și a ieșit din mlaștină călare pe gloabă. Este unica soluție valabilă și pentru Putin. În ajutor nu are cine să-i vină, dar nici semne nu sunt că ar încerca să se salveze cu de la sine voință. Asta ar presupune încetarea imediată a războiului, retragerea de pe întreg teritoriul ucrainean ocupat, semnarea unui tratat de încetare a ostilităților și a unei obligații de plată a reparațiilor de război, incluzând și „ cumpărarea” iertării. Vom vedea de este capabil și de lucruri bune. Ne temem însă că vigoarea bănuită și niciodată confirmată a intelectului său este la fel de puțintică ca și podoaba capilară la vedere de pe creștet. Prin urmare, rușii nu au nicio șansă. Se vor duce la fund. Apoi, și Rusia devine pe zi ce trece o mârțoagă peste puterile lui Putin de grea.

Valeriu Saharneanu

27 noiembrie 2022

Leave a Comment

(0 Comments)

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *