Lupta statului cu supostatul

Cuvântul supostat, așa cum îl vedeți scris, nu există în dicționarele explicative ale limbii române. L-am găsit doar într-o formă puțin derivată – supostatnic. Este un substantiv împrumutat din limba rusă și care înseamnă inamic, vrăjmaș, dușman. Supostat deci nu există în dicționarele limbii noastre, dar noi, cei din Basarabia care am prins generația născută la începutul secolului trecut, ori poate și mai înainte, l-am putut auzi întrebuințat de bătrânii care au trăit, cum ziceau ei, „sub rusul celălalt”, adică cel de dinaintea „rusului antihrist” care a dat năvală în 1940. În vocabularul înaintașilor, termenul intrase pe cale bisericească și oamenii îl foloseau la vreme de mare supărare, înfierând pe cineva care le făcuseră vreun rău. Era semn de mare indignare față de o uneltire dușmănoasă, de o faptă necinstită, necurată, diavolească – de supostat. Unii bătrâni mai îndărătnici îl ocăreau pe sub mustăți cu acest cuvânt pe rusul colectiv năvălitor, cel care fiind el însuși „fără de bojica” și închizându-le și lor sfintele locașuri, nu putea fi decât trimisul supostatului, adică al diavolului. Unele dicționare ale limbii ruse atestă chiar ca sinonime aceste două cuvinte.

La sfârșit vom reveni cu alte precizări la etimologia acestui cuvânt împrumutat de la ruși, acum însă trebuie să explic de ce a trebuit să fac arheologie lingvistică ca să ridic la suprafața prezentului un cuvânt peste care s-a așezat straturi de vremuri trecute. E simplu: pentru că acțiunile personajelor care țin capul de afiș a gravelor turbulențe politice de astăzi se aseamănă teribil cu misiunea rusului colectiv năvălitor care a furat lumina credinței și a înfundat generația buneilor noștri în tunelul, lung de decenii, al ignoranței și al minciunii, iar fapta lor se arată astăzi a fi la fel o uneltire dușmănoasă – necurată, necinstită, diavolească, supostatnică – împotriva șansei apărute în fața generației la zi de ieșire din acel tunel al întunericului mental și de a răzbate în sfârșit la lumină.

S-a văzut că Șor a fost pus să facă treaba supostatnicului încă de pe când „minunea” apăruse în preajma prim-ministrului Vlad Filat, la începutul anilor 2010. Conexiunea dintre cei doi a făcut-o, probabil, fostul președinte Lucinschi, care pe vremea mandatului său a nășit „afacerile de succes”, atât ale lui Miron Șor, tatăl lui Ilan, cât și ale lui Vlad Filat. Premierului, se vede, i-a plăcut mult agerimea diavolească în scheme de bani a lui Ilan, dar și faptul cum acesta i se așternuse cumințel la picioare. A hotărât să și-l facă specialist-șef în afaceri necurate de estorcare a sumelor mari de la stat. Momentul scoaterii definitive a supostatului din burlui poate fi considerat ceasul în care Filat a hotărât să-l pună pe Ilan al său șef la Banca de Economii. Procedura s-a soldat cu devalizarea sistemului bancar și furtul unui Miliard de dolari din visteria statului. Prin intermedierea lui Șor, deja fostul prim-ministru Filat a încercat să intre și în posesia Aeroportului Internațional Chișinău, doar că în schemă a intervenit brutal Vlad Plahotniuc, supervizorul amândurora. Șor l-a denunțat pe Filat, a contribuit la băgarea acestuia la pușcărie, câștigându-și în schimb un bilet în politică. Cunoscându-i curriculumul „profesional”, dar și „abilitățile” personale, Plahotniuc și l-a legat de picior cu o condamnare în prima instanță și i-a dat drumul să zburde cu folos pentru cauza sa oligarhică pe pajiștea politică moldovenească. Este o istorie încă de studiat cât de mult s-a servit Plahotniuc de experiența lui Șor la capturarea statului, dar de remarcat este că tot această experiență i-a provocat, fără să-și dea seama, și mari pierderi, care până la urmă l-au costat puterea.

Se știe că Plahotniuc „se hrănea” din scheme de afaceri private împletite cu cele ale statului care îi aduceau bani atât în conturile personale, cât și în cele ale partidului și ale fondului său de „caritate” Edelveis. Cu o parte din acești bani erau răsplătiți pentru „muncă și credință” membrii staff-ului de partid, deputații, membrii cabinetului de miniștri, responsabilii de agenții, de Comisia Electorală Centrală, anumiți procurori, judecători, polițiști și altă clientelă antrenată să-i presteze servicii. Evident, nu toată clientela intra pe cheltuiala lui Plahotniuc. Ideea călăuzitoare a sistemului său lăsa loc de inițiativă „antreprenorială” și era exprimată în următoarea deviză a supușilor săi: „șeful fură, dar ne lasă și nouă ce să furăm”.

În contrapunere, experiența lui Șor a fost exprimată cel mai exact de populația Orheiului, prima intrată în colimatorul „activității electorale” șoriste: (tâlharul) „fură , dar ne dă și nouă”. Pronumele personal „nouă”, nu înseamnă „nouă, clientelei”, ci „nouă, alegătorilor (poporului)”. Deosebirea este fundamentală pentru că Plahotniuc își plătea doar clientela pusă să-i aducă voturile cât mai multor alegători, pe când Șor își plătea și el clientela-truditoare angajată, dar nu se zgârcea să mituiască direct și alegătorul. Șor a șocat în alegerile din 2015: fiind sub arest, el este „lăsat” de oamenii legii lui Plahotniuc să se înscrie în cursa electorală pentru primăria orașului Orhei; la 22 mai este eliberat din arest, iar la 14 iunie deja câștigă alegerile cu un scor debordant – de aproape 62%. Metoda care l-a ajutat nu este invenția pură a lui Șor. În ultimele decenii ale secolului trecut ea a fost practicată în America Latină, statul Columbia, de celebrul baron al drogurilor Pablo Escobar. Acesta deținea 80 la sută din traficul de cocaină din SUA și din trafic a adunat miliarde de dolari. Cu ei, Escobar a încercat să-și facă drum în politică. Statul, slab cum era, dar cu legi și principii democratice, devenise un obstacol pentru el. Hotărâse să-l „ajusteze” la nevoile cartelului pe care-l dezvoltase și peste care domina cu mână de fier. Columbia era țară săracă, tocmai bună pentru a cumpăra simpatia păturilor sociale nevoiașe. Cu bani criminali, Escobar a construit case de locuit, stadioane, drumuri pentru provinciile înfundate, a ajutat mulți săraci. Popularitatea lui crescuse vertiginos și nu se știe dacă nu ajungea și el primar de Medelin ori chiar președinte de Columbia dacă se abținea să intre în război cu statul și societatea, omorând de-a valma procurori, judecători, polițiști, jurnaliști, miniștri care încercau să scoată la lumină esența criminală a businessului său. Împotrivirea a apărut din momentul în care Statele Unite – jertfa directă a afacerilor lui Escobar – l-au declarat criminal și au cerut autorităților columbiene extrădarea lui pentru a fi judecat. După mai multe rețineri și eliberări, soldate cu alte crime, „regele cocainei”, cel mai bogat criminal din istorie, începe o viață fugară, este urmărit de forțele de ordine și își termină viață pe acoperișul unei case, împușcat în timp ce încerca să scape de oamenii poliției.

Drumul lui Șor în politică a fost mai cu noroc, pentru că statul (Republica Moldova) fusese deja capturat de un alt „coleg” cu ambiții de mare conducător, care, desigur, nu l-a arestat pentru golirea băncilor și alte multe bazaconii, ci și l-a făcut părtaș pe tărâmul puterii politice. Înghițind, precum am arătat, dintr-o răsuflare Orheiul – proiectul pilot al afacerii politice șoriste – Șor a avut drumul deschis în politica mare și, în 2019, s-a văzut intrat, cu partidul care-i poartă numele, în chiar Parlamentul Republicii Moldova. Metoda accederii pe treapta superioară a politicii moldovenești a fost aceeași cu cea latinoamericană, a lui Escobar, dar folosită pașnic, adaptată la „rigorile” „democrației” plahotniuciste, cu îngăduința acestuia în calitate de șef-coordonator al statului și sub ocrotirea Comisiei lui Electorale Centrale. În 2019, Șor a avut deci dezlegarea să-și aplice „farmecele” corupției electorale pe o scară mult mai largă, mașinăria lui de mituire a alegătorilor cuprinzând alte orașe și raioane. A fost o mare greșeală a lui Plahotniuc, pentru că, într-un stat sărăcit și cu legi stăpânite arbitrar, metoda este deosebit de contagioasă. La următoarele alegeri Plahotniuc risca să rămână fără alegători, în pofida străduințelor camarilei lui de partid bine plătite. Pe fundalul unui Plahotniuc „zgârcit”, un Șor „generos”, ar fi fost preferatul majorității absolute a populației coborâte la nivelul de gândire al pragmatismul sordid și păgubos, conchis în formula, fură, dar ne dă și nouă.

Nu am putut vedea pe viu acest presupus deznodământ picant. Circumstanțele l-au grăbit într-o formă defavorabilă pentru amândoi: ambii au pierdut teritoriul electoral al viitoarei lor confruntări și ambii fiind nevoiți să dea bir cu fugiții. Dar, spre deosebire de Plahtniuc, Șor nu a depus mandatul de deputat și nu s-a dezis de partidul său, rămânând astfel în politică. A exersat în ea, de la distanță, câteva luni împreună cu Dodon la guvernare și această împreunare l-a ajutat să-și pună în aplicare metoda pentru a treia oară. În alegerile din iulie 2021, el își reconfirmă „performanța”, de data asta, de sine stătător. Desigur, nu fără concursul ticălos al aceleiași Comisii Electorale Centrale și a jurisprudenței statului calicit în prealabil de binomul Dodon-Plahotniuc.

Protestele împotriva regimului politic pro-european instalat după fuga lui Plahotniuc și după debarcarea prin alegeri a agentului pro-rus Dodon, Șor le-a pornit anul trecut pe fundalul războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei. Cataclismul parcă i-a dat viață, l-a reactivat. Rusia duce de ani de zile un război hibrid împotriva Republicii Moldova, iar cu prilejul invaziei în țara vecină, importanța lui a fost ridicată la cel mai ridicat nivel în politica Kremlinului. Perspectiva integrării europene a Republicii Moldova, denunțarea publică a caracterului inadecvat al statutului său de neutralitate vizavi de amenințările reale și apelurile la beneficiile scutului de securitate oferite de colaborarea cu NATO, au transformat-o în țintă predilectă. Conform unor documente deconspirate zilele acestea de unele organizații de investigație, Rusia elaborase încă înainte de război un plan de preluare a Republicii Moldova sub un control politic, economic și militar mult mai riguros.

În acest plan, rolul și locul lui Șor, al lui Dodon, al lui Voronin, a partidelor lor și a organizațiilor plodite în jurul acestora se citește cu ochiul liber. S-a început cu încercarea de preluare a controlului politic, obiectiv care poate fi atins doar după debarcarea de la putere înainte de termen a Maiei Sandu și a partidului ei. Altfel decât pe cale armată, întreruperea mandatului actualei guvernări îl poate provoca doar o mișcare protestatară foarte impunătoare, adusă la limita unei insurecții populare generale. Crizele dezlănțuite de război în toamna anului trecut, creșterea de prețuri și pericolul sărăcirii și mai aprofundate a populației, erau ingrediente din care s-ar fi putut țese o asemenea mișcare protestatară destructivă. Era nevoie ca la Chișinău să fie adusă o masă critică de oameni speriați de ororile stârnite de război și isterizată în așa măsură încât nimic să nu o mai poată stăvili: nici poliția și nici legea. Șor, miliardele lui furate și metodele de corupere în masă practicate în alegeri au avut sarcina, conform planului deconspirat, atingerii acestui obiectiv. Nu i-a reușit. Ca și în cazul invadării Ucrainei, Moscova și scula ei Șor, au suferit un eșec și în cazul destabilizării Republicii Moldova. Occidentul a sărit și în ajutorul Chișinăului, a contribuit cu sume mari la stingerea presiunii pe facturile populației, achitările compensate de stat au amortizat fricile unei ierni a dezastrului, pe care au mizat instigatorii, măsurile de securizare a spațiului aerian și terestru al Republicii Moldova se află într-o fază de implementare rapidă și robustă.

Iarna a trecut fără ca planul Moscovei să fie adus la o împlinire măcar parțială. La Chișinău iar e primăvară, puterea politică e la locul ei, solidaritatea socială internă și cea politică internațională e ca niciodată puternică. Totodată, străzile lui nu contenesc să fie pângărite de uneltirile lui Șor. Partidul lui nu mai este organizație politică – de multă vreme este curat organizație criminală, acum, și de sabotaj –, iar cei adunați sub steagurile ei nu mai pot fi numiți protestatari: sunt mercenari plătiți pentru a servi cauzei străine de destabilizare a Republicii Moldova. Destructurarea organizației și tragerea la răspundere a instigatorilor nu mai poate fi tergiversată. Zbaterea diavolească a lui Șor și a acoliților lui din teren nu poate fi lăsată până când aceștia vor primi comandă să treacă la faza ultimă, cea a aducerii de jertfe. Azi ei sunt la faza blocării de instituții, de străzi, de șosele, de mari drumuri; mâine, victimele din rândul celor necăjiți și aduși cu bani la acțiunea inamică hibridă ar putea să le intre în program. Lupta statului cu supostatnicul Șor trebuie ea însăși ridicată la alt nivel: poziția de supraveghere pasivă și de apărare în care s-a reținut prea mult, trebuie urmată cât mai curând de măsuri eficiente de contracarare a acțiunilor hibride ale coloanei a cincea a Moscovei la Chișinău, care în mod evident, este parte a frontului agresiunii rusești în estul Europei. Șor este astăzi vârful de lance a acestei coloane. El poate fi, și trebuie învins.

Încheierea de dinainte se potrivește cu precizarea promisă privitor la nuanțele de înțeles ale substantivului supostatnic (rus. супостат) în funcție de etimologia lui. În toate variantele, cuvântul înseamnă inamic, dușman, neprieten, diavol, în timp ce proveniența lui greacă – ipostatos – ne face o precizare de esență: (inamic, diavol) care poate fi depășit, care poate fi învins.

Valeriu Saharneanu, 16 martie 2023