Dodon a vrut să ajungă ca Putin și nu a ajuns; Putin nu a vrut să ajungă ca Dodon și a ajuns

Se zice că nu există soldat care să nu poarte în raniță sceptrul de mareșal. Cine a zis primul nu se știe. Unii, atribuie fraza lui Napoleon I, alții lui Ludovic al XVIII, iar rușii au atribui-o pe furiș lui Suvorov. În ceea ce ne privește, am fi în acord cu cei care afirmă că fraza ar aparține lui Napoleon, pornind de la faptul că aproape jumătate dintre cei 28 de mareșali ai împăratului francez, cei mai renumiți dintre care feciorul de hangiu Ioachim Murat, feciorul de butnar Michel Nei și feciorul de cojocar Loran Guvion de Sen-Sir, au transpărut în istorie din poziția simplă de soldat recrutat din rândul păturilor sociale mult mai modeste decât cea a aristocraților.

Dacă ne-am permite o parafrazare a butadei și o adaptare a ei la realitatea politică autohtonă, apoi, cu puține excepții, putem spune că nu a existat președinte, prim-ministru ori alt demnitar înalt în Republica Moldova care să nu se viseze ca Putin, cu puterea de control a societății din subordine și banii acestuia. Întrucât și proporțiile statului, dar și structura societății în Republica Moldova este diferită de cea a Federației Ruse și atingerea „performanțelor” lui Putin în postura de veșnic conducător și principal ordonator de fonduri era puțin posibilă la Chișinău, demnitarii de aici, începând cu Voronin, continuând cu Filat și încheind cu Dodon au tins să intre cel puțin în rândul favoriților liderului rus. Tentația asta la „suveranii” moldoveni s-a dovedit a fi atât de zănatică, încât pentru a se vedea ajunși în această postură, au fost gata să pună pe tapet însuși statul pe care vremelnic îl aveau în stăpânire.

Adorațiunea lui Voronin pentru Putin era cât pe ce să ne coste transformarea Republicii Moldova într-o gubernie rusească în noiembrie 2003. Complice cu proiectul, Voronin semnase în prima fază fiecare pagină a secretosului plan Kozak de federalizare a Republicii Moldova. A fost chiar fixată ziua procedurii de oficializare a tranzacției – 25 noiembrie 2003. Putin era pornit spre Chișinău; avangarda escortei lui sofisticate, compusă din mai multe mașini, arme și acareturi, aterizase deja aici. Voronin avuse însă o noapte grea de discuții cu mai mulți lideri europeni și, mai văzând lumea de acasă ieșită în stradă să protesteze, s-a răzgândit. Cazul l-a supărat rău pe țarul de la Kremlin. Drept urmare, cel ajuns fără cinci minute favoritul lui Putin a intrat în marea lui dizgrație. Moscova l-a repudiat pe Voronin, chiar dacă acesta a făcut mare tărăboi la 7 aprilie 2009, a arătat că poate fi tiran ca Putin arestând, schingiuind și omorând tineri cu veleități proeuropene și învinuind fără scrupule România și Uniunea Europeană că ar fi avut planul să dea la Chișinău o lovitură de stat. Deși tărășenia lui Voronin a fost cea mai dură și mai monstruos organizată acțiune împotriva propriei populații și a Occidentului din întreg spațiul ex-sovietic, Putin nu l-a iertat, din contră, l-a lăsat să piardă alegerile, și s-a pus pe căutarea unui înlocuitor mai docil.  

Acesta a apărut mult mai devreme decât se aștepta Putin. Precum spuneam, în vara anului 2009, Voronin pierde Republica Moldova. La putere vine o alianță declarat proeuropeană. Se părea că șansele Moscovei de a se pricopsi la Chișinău cu cineva mai cooperant s-au spulberat. Aparență amăgitoare, pentru că unul dintre bravii lideri parveniți la putere pe valul evenimentelor revoluției moldovene zicea în cuvinte că este proeuropean, dar în gând se închina lui Putin. Clientul era nimeni altul decât proaspătul prim-ministru al Republicii Moldova, Vlad Filat. Acesta făcea avansuri Occidentului, cultivând celor mari de acolo ideea că au în față un politician pro-european din noua generație, dar se gudura și pe sub zidurile Kremlinului, cu gând să câștige inima lui Putin. Tras pe sfoară de Voronin, Putin părea că pierduse interesul peste această parte a fostului imperiu. Filat a trebuit să muncească creativ pentru a-l face pe Putin să-și schimbe părerea și, mai cu seamă, atitudinea. Filat a început de departe. A prins a-i da adoratului său semnale de curtoazie rafinată, imitându-i comportamentul și stilul activității de conducător: a trecut la purtarea, a la Putin, a ceasului pe mâna stângă; apoi a încercat procedura chemării miniștrilor la raport în biroul său de la etajul cinci a Casei Guvernului în prezența camerelor de luat vederi. Chit că atunci camere și microfoane avea multe. A trecut apoi la lucruri mult mai practice și mai grăitoare. În 2010, în situația când toată lumea știa că armata rusă ținea sub ocupație o bună parte a teritoriului național moldovenesc și în pofida protestelor opiniei publice naționale, Filat a ținut cu tot dinadinsul să trimită un pluton al armatei moldovenești la parada militară din 9 mai din Piața Roșie, să dea onorul. Călare pe vectorul european, Filat as-a arătat favorabil includerii republicii în proiectul „lumii ruse”, dezvoltat de Kremlin prin intermediul structurilor bisericii ortodoxe, organizând în 2011 și 2013 primiri fastuoase, la nivel de stat, patriarhului Kiril, promotorul acestei geostrategii de refacere a spațiului imperial rusesc. Filat a calculat corect: patriarhul putea fi omul care să-l recomande lui Putin și chiar să insiste ca acesta si-l apropie pe moldovean. Ca dovadă a prosternației depline, Filat i-a promis lui Kiril o catedrală nouă la Chișinău, ceea ce însemna supunerea de veci – a lui și a „turmei”. Vrând să-l câștige pe Putin, Filat a ajuns la acțiuni care au frizat înalta trădare a patriei lui. În condiții de umilire și batjocură a instituțiilor de drept ale propriului stat și pentru a arăta frumos înaintea lui Putin, el a pus la cale evadarea din custodia poliției moldovenești a provocatorului rus, Baghirov, arestat și învinuit pentru implicarea în devastările din 7 aprilie 2009. Filat voia foarte mult să intre în clubul apropiaților lui Putin. Oligarhia rusă îl impresiona prin munții de bani pe care aceasta aveau îngăduința lui Putin să-i lopățească. Filat se și vedea inclus în una din schemele ruso-moldovenești patronate de Putin. Sub acoperirea soluționării cu pași mici a conflictului transnistrean, Filat dădea târcoale capilor regimului ilegal de peste Nistru. Trebuia doar să obțină acreditarea patronului lor și să aplice într-o anumită specialitate de cumpărare-distribuire a energiei electrice, a gazelor, ori a altor agenți energetici a căror cantitate se convertește necontenit și instantaneu în calitate valorică. Numai așa își vedea împlinit visul de a se pricopsi pe lângă toate cele, și cu o bancă a lui proprie, atributul indispensabil al oligarhului împlinit: al său Șor, deja lucra de zor la proeict la acea vreme. Numai așa își vedea înverzită toată republica și depășită performanța de putere apusă a lui Voronin. Filat avea legate de Putin planuri frumoase și obiective pragmatice mărețe. Doar că Putin le privea cu reticență, fiindcă nu-i plăcea flirtul lui Filat în căutare de lauri, cu Occidentul și, în căutare de bani, cu Moscova. Poate că dacă mai rămânea prim-ministru, Filat ar fi reușit să fie introdus în careva sinecură a lui Putin, căci schemele acestuia erau păienjenișuri-capcane kaghebist-feesbiste în care banii mulți au atras politicieni de la case europene mult mai vajnice decât ale noastre, întunecându-le mințile. Așa că nu se știe dacă Plahotniuc nu cumva i-a făcut un mare serviciu lui Filat, atunci când l-a destituit din înalta funcție și l-a băgat la închisoare: Filat a rămas cu eticheta binemeritată a politicanului și omului corupt, dar nu și a trădătorului de țară.

Ceea ce nu a reușit să evite Dodon. Intrarea acestuia în grațiile lui Putin a fost și un vis al lui personal, dar și o formă de răzbunare împotriva lui Voronin, care, din momentul în care Plahotniuc l-a „convins”, cu remunerație, să-i părăsească pe comuniști, a prins a-și bate joc de fostul lui discipol. Dodon a suferit mult din cauza țepilor necruțătoare ale părintelui său politic și era în al nouălea cer când reușea să se fotografieze alături de Putin. Mintea lui de mic golan, parvenit în politician de rangul atât de mare încât să i se îngăduie să pupe poala lui Putin, se aprindea și ardea cu pară imaginându-și cum la văzul acestora Voronin e pe cale să crape. Astăzi ei, tatăl politic și fiul rătăcitor sunt iarăși alături. Ei trag deja împreună la carul plin de stricăciuni al lui Putin, dar din cronici nu vor mai putea fi șterse alegațiile de corupt și trădător ale lui Voronin în adresa lui Dodon și nici usturătoarea apreciere că (Dodon) „nu a fost capabil să merite măcar titlul de măgar de onoare al Găcăuziei”. Evaluare care ar putea fi luată drept notă de final pe rezumatul unei întregi cariere politice dacă ne gândim că cel care a enunțat-o e nimeni altul decât părintele, mentorul, îndrumătorul, tutorele și învățătorul lui Dodon politicianul. Vom ține cont de ea, la moment însă ar trebui să ne amintim că adevărata notă de final este așteptată să vină de la instanțele judecătorești, unde activitatea lui Dodon este cercetată pe mai multe cauze penale. Una dintre cele mai răsunătoare are ca subiect „înalta trădare”. Aici Dodon a perseverat ca nimeni altul și primul care l-a „turnat” în cauză a fost chiar idolul lui, țarul de la Kremlin. Năucită de vizitele prea dese ale moldoveanului și „deschiderea” lui totală în a-și trăda statul și poporul în orice act și sub orice formă i se cere, suita de la Kremlin a prins a-și bate joc de Dodon, iar Putin și-a permis să râdă de el în public, într-un forum plin cu lume din toată lumea. Presa de acasă, din Rusia și de pe glob a scris copios pe marginea cazului și distracția ar fi durat încă cel puțin patru ani înainte dacă Dodon și partidul lui nu erau sancționați de alegătorii din Republica Moldova în anii electorali 2020 și 2021.

A urmat firescul – faptele lui nu au putut ocoli interesul justiției și, dintr-o dată, Dodon s-a pomenit făcând un salt în abis: din mare demnitar de stat a ajuns inculpat în cauze de mare trădare. Atunci s-a năruit planul lui Dodon de a-și clona în Republica Moldova un regim de făcătura, duritatea și esența celui instalat la Moscova de Putin. Marea dorință a lui Dodon de a se face mare și tare ca Putin pe această porțiune de pământ românesc s-a spulberat. Desigur, el încearcă să se ferească de dreapta pedeapsă, dar cu cât sistemul judecătoresc din Republica Moldova se însănătoșește, cu atât cresc șansele lui Dodon să ajungă acolo, unde îi va prescrie dreapta lege. Căderea lui Dodon a fost o lovitură și pentru Putin. Acesta a investit bani grei în omul dăruit de Plahotniuc și a mizat mult pe coloana a cincea reprezentată de favoritul său în Republica Moldova: avea deja planul de recucerire pe cale militară și hibridă a fostelor teritorii sovietice și aștepta ceasul potrivit ca să dezlănțuie iadul. Investiția în lucrul prost l-a costat un întreg front care ar fi putut activa cu mult folos pentru el aici, la Tiraspol și Chișinău, în spatele Ucrainei. În lipsa unui regim-clonă însă, trupe importante ucrainene au putut fi eliberate la organizarea rezistenței Ucrainei întru a-i forța pe ruși să se oprească la Nipru. Sunt deja aproape doi ani de când treburile pe front, acasă în Rusia și în relația ei cu lumea, merg din ce în ce mai prost. Atât de prost, încât Putin, cel care nu demult își bătea joc de Dodon, a ajuns el însuși un Dodon: nu doar batjocorit pentru prostia de a dezlănțui un război fără motive, dar și urmărit penal, ca și Dodon, doar că de o instanță internațională pentru crime grave împotriva omenirii.

Valeriu Saharneanu, 19 decembrie 2023