Ce înseamnă să fii de partea bună a istoriei

Motto: Voi face tot ce pot ca Republica Moldova să fie de partea bună a istoriei.

Maia Sandu, București, Palatul Parlamentului, 1 noiembrie 2022  

Am auzit-o și cu alte ocazii pe Maia Sandu construindu-și discursul în jurul angajamentului citat în motto-ul articolului. Și predecesori ei au făcut promisiuni, adevărat că în altă cheie: au promis salarii mari, dreptatea de la fundul mării, drumuri ca la nemți, locuri de muncă bănoase, pâine și lapte ieftine și multe alte bunătățuri visate de oamenii noștri, dar nici unul nu a urcat ștacheta promisiunilor atât de sus. Nimeni – nici Snegur, nici Lucinschi, nici Voronin și cu atât mai mult, Dodon, nu a promis moldovenilor că vor face tot ce pot pentru ca Republica Moldova se fie de partea bună a istoriei.   

Dar ce înseamnă de fapt să fii „de partea bună a istoriei”? Sintagma nu ține în niciun fel de știința istoriei. Istoria nu se împarte în bună și rea – ea este așa cum este: cu binele și răul ei. Se mai spune că istoria o scriu învingătorii. Ea însă nu cuprinde numai bătălii și războaie în urma cărora apar învingătorii, care, la rândul lor, pot fi și buni și răi, dar și aspecte economice, sociale, culturale. Deci, istoria cuprinde și perioade de dezvoltare pașnică. În fond, a fi de partea bună a istoriei este o figură de stil publicistică, de relativ recentă utilitate, care ne ajută să facem o delimitare de poziții în contextul lumii de azi pe linia de demarcație dintre democrație și dictatură, dintre lumea liberă și totalitarism. Așa cum lumea liberă și democratică oferă oamenilor și drepturi, și libertate, și prosperitate – ea se consideră a fi partea bună a istoriei.  

Prin urmare, statele, oamenii beneficiază sau nu de aceste perioade în funcție de „calitatea” învingătorului a cărui influență devine dominantă, dar și de „calitatea” elitelor din statele aflate geografic sau căzute politic în sfera acestei dominații, nu în ultimul rând, de „calitatea” și capacitatea de orientare în spațiul geopolitic a liderului nimerit la moment la timona acestor state. Cel mai elocvent exemplu pe care-l putem aduce în relevarea dependenței cursului bun și cursului rău al istoriei ulterioare unui război de „calitatea” învingătorului este Europa de după 1945. Pentru că au fost doi învingători diferiți ca sistem economic, structură socială și ideologie, Europa a fost împărțită în sfera de influență occidentală și sfera de influență sovietică. Care dintre ele a fost partea bună și care partea rea a istoriei s-a aflat definitiv în 1991, când unul dintre marii învingători în cel de-al Doilea Război Mondial – Uniunea Sovietică – s-a prăbușit rușinos din prea multă minciună și prea mică putință economică. Și mai relevant este că cei doi mari învinși ai acelui război – Germania și Japonia – se aflau la momentul descompunerii definitive a URSS cu zece capete mai sus pe scara dezvoltării, în comparație cu „marele învingător” sovietic. Performanță datorată în exclusivitate „calității” celui de-al doilea învingător în marele război – Statelor Unite ale Americii – în a cărei zonă de influență „au căzut” învinșii. Argumentul puternic în competiția istorică dintre cei doi mari învingători s-a dovedit a fi sistemul democratic occidental care a favorizat dezvoltarea, spre deosebire de sistemul totalitar sovietic care a frânat-o.

Aflați printre ruinele imperiului sovietic decăzut, noi, ca și majoritatea fostelor republici sovietice de pe partea europeană, ca și România și toate celelalte țări ale fostului lagăr socialist, am ales să urmăm calea tipului de societate care favorizează dezvoltarea. Alegerea o hotărâseră revoluțiile populare care au determinat căderea colosului sovietic. Hotărârea lor a fost acceptată de elite Acestea s-au angajat să asigure trecerea cât mai rapidă și mai sigură la noua societate, iar aici întrăm deja în faza de testare a calității elitelor naționale, a liderilor acestor elite, a conducătorilor, cum mai simplu li se zice în popor.

Cu aceștia la timonă, Republica Moldova s-a avântat spre noul său obiectiv în august 1991 „în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii noastre naționale”, fixate în Declarația de Independență. Eram în același pas cu Țările Baltice; după spaima pe care a tras-o la prăbușirea URSS, Occidentul se arăta din ce în ce mai deschis cu noile entități statale, iar în Statele Unite apăruse un lobby puternic în susținerea economică și asistarea politică a noastră. Pentru ca mecanismele de asistență ale Occidentului să înceapă să funcționeze, era nevoie ca Republica Moldova să fixeze în timp Independența, să dovedească putința de a rezista sub povara ei, așa cum halterofilii fixează rezultatul ținând greutatea de-asupra sa un anumit număr de secunde regulamentare.

Specificul situației acelui moment de răscruce era că odată cu imperiul nu muriseră și structurile lui de represalii pe care s-a ținut. KGB-ul, în primul rând. Era de așteptat ca morbul imperial sovietic să apară sub o formă mutantă, poate mult mai agresivă, și în organismul Rusiei post-sovietice. Ceea ce s-a și întâmplat. Elitele responsabile de Independența Republicii Moldova trebuiau să ia în considerare și faptul că, implicit, o mare parte a ei era purtătoarea acestui morb, urmare a trăirii îndelungate în acel mediu contaminat. La cârma statului în asemenea condiții ar fi trebuit să fie așezați oameni cu o altă experiență, cu viziunea altei perspective, așa cum au procedat balticii. Noi am mizat însă pe ceea ce a ieșit din spuma emoțiilor, dar și a viselor acelor ani. Așa că s-a procedat fiind copleșiți de emoții, nu stăpâniți de rațiune. Or, dependența economică de fostul centru imperial, care desigur persista, trebuia detașată de o nouă dependență politică, fie ea și formală. Politica acordurilor bilaterale, egale ca valoare și reciproc avantajoase cu toate statele ex-sovietice ar fi fost cea mai înțeleaptă și mai productivă politică atât pentru moment, dar mai cu seamă pentru perspectivă. Era forma de politică ce dădea dovada fixării Independenței pe proprii umeri – semnal că dorința noastră de eliberare de trecut și de schimbare a parametrilor istorici de dezvoltare este neclintită.

Semnarea aderării Republicii Moldova la Comunitatea Statelor Independente, dominată de Rusia, la nici patru luni de la desprinderea de URSS, văzută ca o umbră a acesteia, a schimbat însă radical paradigma mersului nostru către un tărâm al dezvoltării.

De aici încolo trenul cu destinația lumii democratice – partea bună a istoriei – a plecat fără platforma pe care marea mișcare populară de până la 27 august 1991 așezase Republica Moldova. Grație elitelor curajoase și responsabile, Țările Baltice și-au urmat drumul cu răbdare și perseverență. În termeni utili ca să-și salveze populațiile de la sărăcie și de ingerințele brutale ale Rusiei, ele au ajuns la sfârșitul anilor 90” în Europa democratică – de partea bună a istoriei, cum s-ar zice. Noi însă, după ce ne-am prins ca o zdreanță de Comunitatea rusă a Statelor Independente, am rămas în zona gri a istoriei dominată în continuare de Rusia și am fost tratați așijderea – ca o zdreanță: am fost trași și bătuți într-un război; am suferit o criză energetică fără seamăn urmată de o inflație fără pereche și numeroase alte crize economice; am fost umiliți în blocaje la vânzarea pe piața rusă a producției noastre agricole și amăgiți de miliarde la prețul hidrocarburilor cumpărate de la ruși. Dar cea mai gravă consecință a acestui pas crucial nesăbuit a fost că Occidentul ne-a suspendat pentru o vreme îndelungată din proiectele lui de dezvoltare, iar Rusia post-sovietică a obținut acces direct și nelimitat la elitele moldovenești aproape că în măsura de care dispunea Rusia sovietică, promovând ca și mai înainte la frâiele statului propria elită-agentură și racolând/preparând nestingherit altele noi. Mircea Snegur, președintele care a semnat cu de la sine putere la 21 decembrie 1991 aderarea la CSI a fost capturat în scurt timp de aceasta elită pro-moscovită antinațională, deghizată politic sub drapel „democrat-agrarian”, a fost folosit un timp și apoi înlocuit cu un „președinte” pro-rus mai de nădejde. Nu înainte ca reputația lui de prim-președinte al republicii „independente” să contribuie la implementarea unor proiecte mari, cu bătaie lungă, de fixare a Republicii Moldova în zona gri a controlului rusesc și a subdezvoltării, cum a fost legiferarea enclavei găgăuze pro-ruse și lichidarea în fașă a presei libere, prin desființarea la comanda agenturii agrariene a Radioteleviziunii Naționale publice.

Politica succesorului Petru Lucinschi a avut drept prim obiectiv sărăcirea populației, criminalizarea societății, dar și consolidarea enclavelor transnistrene și găgăuze –  instrumentele principale de frânare a oricăror zbateri civile sau publice care să vizeze apropierea de România și de Occident. O zbatere timidă fusese semnalată în 1999, când Republica Moldova trebuia să participe la Summit-ul UE de la Helsinki ca să discute teme de asociere, dar participarea i-a fost curmată printr-o demitere subită de Guvern. Lucinschi a semnat memorandumuri de recunoaștere molcomă, dar efectivă, a statalității zonei ocupate de Rusia, a deschis vămile pentru exportul producției fabricate în zonă, inclusiv a armelor, și a creat, prin guvernele lui, modalități ascunse ca populația din partea dreaptă a Nistrului să achite facturile la gaz și energie electrică cheltuite de regimul de ocupație, agenții economici și populația din partea stângă. Procedura urmărea cultivarea stărilor de spirit precum că în regiunea controlată direct de Moscova consumul este mai ieftin, viața este mai ușoară și mai avută, în comparație cu sărăcia din ce în ce mai profundă din restul teritoriului Republicii Moldova.

Efectul mandatului lucinschian s-a cristalizat în aducerea masivă la putere pe fundalul sărăciei a lui Voronin și a partidului comunist al acestuia – o grupare mafiotă pro-rusă care timp de aproape un deceniu a instituit un regim de dictatură personală și a ținut Republica Moldova departe de marile căi de apropiere de lumea democratică, ajunse deja la Prut. Mai mult, în 2003, Voronin a contrasemnat pagină cu pagină un acord de federalizare a Republicii Moldova, dar legiferarea acestui document care-i transforma țara într-o anexă rusească a eșuat în ultimul moment. Nu din mustrări de conștiință, ci din motive de orgoliu rănit. Jocul fariseic „de-a europeanul” înaintea alegerilor din 2005 l-a ajutat pe Voronin să tragă pe sfoară o mulțime de mari actori politici internaționali creduli. Cu efortul lor și a agenturii Moscovei a putut să-și consolideze regimul despotic. La cea de-a treia încercare de a-și continua mandatul, din aprilie 2009, jocul nu a mai mers, tentativa lui lovindu-se mortal de revolta de neacceptare a tinerilor. A omorât pe unii dintre ei, a calicit pe mai mulți, dar a pierdut puterea politică. Judecata dreaptă încă îl așteaptă.

Cea de-a doua jumătate a anului 2009 a consemnat venirea la putere a unei Alianțe anticomuniste și parțial antirusești. O guvernare constituită din patru, apoi trei partide, care pentru clarificarea definitivă a scopului urmărit, și l-a scris cu majuscule pe frontispiciu –  INTEGRAREA EUROPEANĂ. Era manifestarea a ceea ce a lipsit la începuturi – voința clar exprimată a unei clase politice și a liderilor ei decidenți de a face pasul decisiv de ieșire din zona gri a dominației rusești și de trecere în sfârșit de partea bună a istoriei. Acolo, unde populația beneficiază de toate roadele democrației. Numai că voința exprimată electoral nu și-a găsit confirmare în practica guvernării. Calitatea proastă a elitelor-conducătoare nu a întârziat să se manifeste. Nici marea deschidere a instituțiilor europene cu puternica lor presiune politică și programele mănoase de susținere financiară a dezvoltării multilaterale a Republicii Moldova nu au putut opri degradarea în corupție și haos a politicienilor noștri. ADN-ul de obârșie politică a lor – a lui Filat, moștenit de la Lucinschi; a lui Plahotniuc, moștenit de la Voronin – s-a manifestat timp de alți peste zece ani în cele mai josnice instincte ale lor: duplicitate, minciună, jafuri de mari proporții, corupție, desfrâu. Stricăciunea celor doi oligarhi, rolul lor istoric devastator, s-a materializat la gradul cel mai de jos în făptura politicanului trădător Dodon, și continuă să agonizeze azi în putreziciunea Șor.

Cea de-a treia și ultima corecție mare de vector geopolitic, poporul nostru a făcut-o succesiv în noiembrie 2020 și în iunie 2021. De atunci, la timonă avem din nou o guvernare pro-europeană, una monocoloră de data acesta, adică mult mai stabilă. Din nou avem o deschidere generoasă din partea lumii democratice civilizate care ne așteaptă să facem pașii necesari pentru a putea ajunge la ea – reforme, ajustări de sistem, dar și tragerea la răspundere a marilor corupți și tâlhari. Liderul acestei guvernări, Maia Sandu, a promis în repetate rânduri că va face tot ce poate ca Republica Moldova să fie de partea bună a istoriei. Este foarte important ca un politican de rangul ei să vorbească în asemenea termeni, să prezinte astfel dovada conștientizării rolului și a complexității misiunii asumate. E semnificativ că ultima promisiune de acest conținut Maia Sandu a făcut-o în Parlamentul de la București, în prezența Președintelui Românei, acolo unde istoria se află nu numai pe partea ei cea mai bună pentru noi, dar și pe cea de împlinire mult prea râvnită a destinului nostru. Mesajul a fost înțeles. Să sperăm că de data aceasta calitatea politicienilor decidenți nu ne va da de sminteală.  

Valeriu Saharneanu

7 noiembrie 2022