Editorial Vocea Basarabiei
Sfârșitul lui decembrie al neuitatului an 1989 l-am petrecut în Țară. Nu ca să-mi petrec Crăciunul și Revelionul cu sarmale și frigărui pe la vreo cabană pitorească de pe vârf de munte, cum obișnuiește astăzi generația capitalismului puțin dezvoltat. Atunci, ne mai aflam în comunismul cu sufletul ajuns la gură: perioadă zbuciumată, cu pericole multe și ascunse, cu o realitate incredibilă prin felul cum se dădea peste cap o epocă a marilor tiranii ale Europei postbelice. Se eliberase de comunism prin revoluții populare pașnice Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria. La 9 noiembrie căzuse Zidul Berlinului și unirea celor două Germanii despărțite de război intrase în proces.
Doar România întârzia în ultima stație a comunismului. Era mijloc de decembrie și tirania nu dădea niciun semn că ar putea să plece în istorie la fel precum plecase cele de primprejur. Dar, mai întâi la Iași, întro tentativă de manifestație stradală sugrumată în fașă la 15 decembrie, apoi la Timișoara în 17 decembrie, întrun protest transformat în măcel, apoi la București în 21 decembrie, urmat de toată țara, românii au ieșit în stradă să înfrunte unul dintre cele mai cumplite regimuri ale lumii comuniste. A fost cel mai îndelung purtată și mai sângeroasă revoluție a anului 1989.
Acolo plecasem împreună cu alți colegi jurnaliști ai Televiziunii Naționale, voluntari ca și mine, în acel sfârșit de decembrie a anului 1989 – întro misiune cu bilet întro singură direcție – să mărturisim în reportaje Revoluția Română. Starea care ne-a izbit de la primul impact cu realitatea de peste Prut a fost Întunericul: în tren, în gară, în stradă, în case, în toată urbea Iașului. Niciun licăr de lumină. O țară cuprinsă de întuneric – de la Iași și până la Brașov – pe tot itinerarul acelei neuitate deplasări. Asta a fost de fapt starea în care a supraviețuit România timp de 45 de ani, începând cu august 1944 – întunericul.
Pe partea asta a Prutului era relativă lumină; URSS-ul încă mai răsufla. Diferența nivelului de trai era izbitoare. Regimul ceaușist scursese totul din seva unui popor deprins să trăiască avut și în demnitate. Sfârșitul prin împușcare a clanului a însemnat spargerea întunericului și un semnal dat viitorilor diriguitori de țară că răul făcut se răzbună.
Jumătate de an mai târziu am văzut România în alt zbucium: alegerile din 20 mai 1990 și alegerea în fruntea statului a unui regim pro-sovietic, protestele tinerilor din Piața Universității și înăbușirea acesteia cu bâtele primei Mineriade din 13-15 iunie 1990. A urmat coșmarul altor mineriade, dezmățul corupției, desfrâul judecătorilor, degringolada agriculturii și baronizarea politicienilor. Societatea românească a prins însă esența jocului democratic și la toate ciclurile electorale s-a mobilizat, antrenând-u-se în alegeri cu sensuri alternative: dacă stânga lui Iliescu își lua nasul la purtare – aleasă era dreapta lui Constantinescu, iar atunci când această dreaptă se arăta neputincioasă, o pedepsea aducând din nou la putere stânga lui Iliescu. Atunci când Iliescu și-a consumat veacul politic, electoratul român, în special cel tânăr, l-a preferat pe neogoitul Băsescu. Ieri, Traian Băcescu, cel de-al treilea președinte al României și-a încheiat mandatul, lăsând în urma lui o Românie plină de Lumină, o Românie a statului de drept, o țară aflată sub semnul ascensiunii economice, a stabilității politice și întro puternică zonă de securitate, poate cea mai solidă și mai sigură în lunga și frământata ei istorie de milenii.
De la starea de întuneric a acelor zile de decembrie 1989, România a ajuns astăzi, după 25 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, una dintre țările dezvoltate ale Europei, care începe să ofere poporului ei tot ce poate oferi civilizația europeană în care s-a integrat cu mult succes.
În 25 de ani România a mers pe un urcuș permanent, cu poticnelile și scăpările inerente acestei perioade.
Noi, de la relativa lumină, care a existat în 1989 ca întrun imens lagăr de concentrare în această parte a Prutului , așa și am rămas acolo, în lumina relativă a tranziției, geamănă cu negura deasă a unui spațiu fără repere. Poporul Basarabiei, atât de luminat la Marile Adunări Naționale și la neuitatele Poduri de Flori, plutește acum în pâcla urii pentru tot ce înseamnă unirea cu fratele său de dincolo. El preferă să voteze în alegeri lighioane trădătoare de neam și să ignore fiicele și feciorii care le vor binele și le arată calea spre lumină.
În 25 de ani care au trecut de la acel neuitat an 1989, Republica Moldova, poporul ei din vatră, s-a temut să urce pe scara care duce spre salvare și a ales treptele coborâtoare către lipicioasa tină a trecutului său de ocupație bolșevică. De la președeinte Snegur, considerat om al speranței de renaștere națională, moldovenii s-au încurcat mult alegându-l în locul lui pe prefăcutul comunist Lucinschi și, coborând apoi mult mai jos către trogloditul oligarh bolșevic Voronin.
Întunericul este astăzi starea care ne înconjoară pe noi, cei din stânga Prutului. Spre deosebire de frații noștri de peste Prut, care s-au luminat și au ajuns să aleagă în această toamnă un român de altă etnie la funcția de șef al statului, având totala încredere că acesta este un om necoruptibil și un bun patriot, noi, după alegerile din 30 noiembrie, am intrat din nou în zodia altei nesiguranțe, cu perspectiva revenirii la funcția de președinte a trogloditului oligarh bolșevic, a celui care a înecat în sânge și în tortură Revoluția din aprilie 2009.
Ajungând în acest final de etapă, putem rezuma că Revoluția româna a fost cu rost. Jertfa eroilor căzuți la Timișoara, București, Brașov, Sibiu nu a fost zădarnică. România este astăzi un stat care dă poporului ei stabilitate, siguranță și trai cu demnitate. Republica Moldova a pierdut rostul revoluțiilor ei din 1989 și 2009. Jertfa patrioților moldoveni pusă pe altar în actele de rezistență de la Chișinău ori în Războiul de Independență de pe Nistru nu este tocmai pe măsura așteptărilor generațiilor de atunci. În partea astă de Prut nu există nici siguranță, nici stabilitate și, cu atât mai mult, trai cu demnitate.
Ce ne va aduce viitorul, dacă irosim fără de rost revoluțiile trecutului?
Pentru Vocea Basarabiei, Valeriu Saharneanu
22 decembrie 2014