Alianța Fără Nume sfidează ușuratic sărăcia și se „pro-situează” generos la Hotel Libon
Curios să verific ce face baba când îi arde casa, am apăsat deunăzi butonul canalului Publika TV. Recunosc public: de când nu se interesează de știri echidistante am încetat și eu să mă interesez de această televiziune. Prima impresie a fost că baba făcea exact ceea ce a fixat cu mii de ani în urmă ochiul băgător de seamă și mintea isteață a unui mucalit strămoș de-al nostru: baba se pieptăna sârguincios în timp ce casa-i era podidită de flăcări. Tradus în limbaj modern asta însemna că televiziunea părea cu totul ruptă de realitățile de-afară: în timp ce toată lumea discută aprins despre furtul Miliardului, Publika discuta, la modul direct, despre niște găinării.
Dacă urmam instinctul și în următoarea secundă mutam canalul către altă destinație, era să părăsesc televiziunea cu o părere formată din zbor și categoric greșită. Răbdarea de câteva secunde nu numai că m-a ferit de o asemenea eroare, dar m-a răsplătit cu niște argumente pe care le așteptam să apară ca fenomene-consecință a unei calamități socio-umane, care ni s-a întâmplat. Am în vedere același furt al Miliardului și sărăcia provocată de efectele furtului. În acea seară, precum spuneam, parcă cu totul nelegat de frământările politice din afară, Publika discuta despre… furturile de găini și a altor orătănii de prin gospodăriile oamenilor de la sate care s-au întețit.
Desigur, Publika nu căuta să privească la rădăcina fenomenului. Ea a luat în răspăr statistica furturilor și fluctuațiile ei în funcție de… fazele gravitaționale ale Lunii, ironic vorbind, nicidecum de efectele legate de atacul banditesc al unor demnitari la visteria statului. Or, este bine cunoscut, furturile de prin cotețe sunt indiciile cele mai relevante ale sărăciei generalizate care pune stăpânire pe o țară. Și aici este bine să apelăm la ajutorul marelui nostru humuleștean Ion Creangă care, în „Amintirile..” lui, face o precizare extrem de importantă pentru statisticile criminalității. Dacă goliciunea înconjoară, spune el, apoi foamea dă pe de-a dreptul. Astă înseamnă că omul, chiar dacă e sărac, dar mai are ce mânca, se ferește să-și arate goliciunea, dar dacă nu are ce pune în gură nu-i mai pasă cât de gol arată și a cui proprietate este găina din curtea vecinului.
Republica Moldova a mai trecut prin perioade când foamea a luat-o înaintea goliciunii. În anii 1990, după prima prăbușire a rublei sovietice în 1993, urmată de o inflație de câteva mii la sută, dar și după patru ani de furt agrarian, din gospodăriile țărănești au început să dispară nu doar găinile și porcii, ci și animalele mari cornute: vacile, caii. A doua prăbușire a rublei din 1998 s-a terminat și mai rău, ea a adus comuniștii la putere în 2001.
Un caz plin de cruzime a răvășit prin 1996 ținutul Orheiului: tâlharii au pătruns noaptea în curtea unui gospodar, a furat de-acolo o vacă-a făta, au scos-o la marginea satului, au despuiat-o de tot ce le era de prisos – cap, vițel, piele și copite – au aburcat leșul în mașină și au plecat cu prada la târg, lăsând să se vadă pe islaz urmele crudului măcel.
Cazul nu a fost unicul. Furturile erau atât de multe și violente, încât gospodarii se temeau să iasă noaptea din case, iar poliția părea că și inexistentă: ori că nu reușea să cerceteze cazurile, ori că le proteja în calitate de coparticipant la „afacere”.
Tot la începutul anilor 1990 din Republica Moldova au dispărut turme de oi și de capre, herghelii de cai și cârduri de vaci. Sute de mii, milioane de capete. Patrimoniul kolhozurilor și sovhozurilor – rămășițele sistemului economic ale imperiului descompus – s-a prăpădit ca într-un hău. Hăul nu era de natură ocultă și nici de factură conspirologică. După lege, chiar și cele sovietice, bunurile colective era averea cumulată a oamenilor. Dezorientați de vârtejul vremurilor și neajutorați de stat, ei au asistat neputincioși la dispariția avutului lor în gușile mari și lacome ale nomenclaturii ex-sovietice.
Dar, asta este istoria tristă a altui miliard sustras banditește de o elită de hoți încă în primul deceniu de existență al acestui stat prăpăstios.. Noi trebuie să vedem, însă, ce ni se întâmplă azi, în mijlocul celui de-al treilea deceniu, în urma furtului ultimului Miliard.
Am dedus din emisiunea de referință de la Publika TV că furturile din gospodării s-au transformat într-un fenomen aflat pe o statistică de creștere și extrem de periculos. Sărăcia și efectul exemplului prost (dacă fură prim-miniștri, deputați, guvernatori de bănci – noi de ce nu ne-am putea permite?) vor face ca intensitatea și amploarea fenomenului să crească.
Deunăzi a fost spartă în plină stradă mașina Primarului General al Chișinăului, Dorin Chirtoacă. Cu o lună în urmă casa Guvernatorului Băncii Naționale, Dorin Drăguțanu, a fost atacată cu o grenadă de război. Aceste evenimente, parcă separate unul de celălalt, dar adunate la multitudinea furturilor „spontane” din gospodării, dovedește o expansiune îngrijorătoare a atmosferei de nesiguranță la care a ajuns proprietatea cetățenilor.
În lipsa unor reacții, ca să nu mai vorbim de soluții, ținta următoare a expansiuni va fi securitatea fizică a oamenilor. Fenomenul va afecta toți cetățenii. Legat însă de faptul că toată societatea cunoaște pe nume făptașii furtului pe care justiția se preface că nu-i vede și nu-i știe, ținta predilectă vor deveni anume aceste persoane și implicit, toată liota îmbuibaților din rândul protipendadei politice și de stat, inclusiv, procurorii, judecătorii, polițiștii, bancherii și alt soi de servitori ai statului oligarhic.
Acum se explică de ce mulțimea de bogătani parveniți în această stare exclusiv din furturi de bunuri străine ori din sustrageri de la stat, își ridică în jurul palatelor lor garduri de piatră cât Cetatea Sorocii. Instinctul tâlharului că poate fi prins ori pedepsit, frica de răzbunare îi determină să se izoleze. Pe cât de mult îi ajută ori îi vor ajuta o demonstrează cazul cu grenada aruncată în casa lui Drăguțanu.
Evident, cel care a comis acest atac, trecut de poliție la categoria actelor teroriste, este pasibil de pedeapsă. Dar, pun mâna în foc: puțini au fost cei care nu au savurat un mic sentiment de satisfacție pentru avertismentul care a fost dat lui Drăguțanu și celor aidoma ca dânsul.
Așa cum statul, cu toate instituțiile lui coercitive și de control, rămâne în continuare absent și criminal de nepăsător la furtul Miliardului și la consecințele lui, orice asemenea eveniment, orice atac spontan sau organizat, săvârșit împotriva unor demnitari suspectați de activitate criminală sau de inactivitate delicventă, va fi considerat de majoritatea cetățenilor drept act de răzbunare binemeritată și va fi salutat de ei.
Cât de mult este conștientizată asemenea stare de spirit de cei ce fac azi statul? A discutat Consiliul Suprem de Securitate a Statului aceste aspecte la ultima lui ședință de săptămâna trecută? De la șeful statului am aflat că …„ avem probleme” „unele legate de Armata Națională”, „care sunt secret de stat”.
Dacă în Consiliu s-a discutat cearta dintre Ministrul Apărării și Șeful Marelui Stat Major (dar Președintele a dat de înțeles că anume acest subiect a fost central pe agenda Consiliului) pe motiv că această poziție ar fi revendicată univoc de Ministru, este ceva. Problema este vajnică, dar nu cea mai importantă. Cu atât mai mult că Președintele, tot el Comandant Suprem al Forțelor Armate, ar putea rezolva disensiunea (de origine politică), aplicându-și prompt atribuțiile constituționale. Are un precedent la această categorie atunci când a rezolvat „problema Marinuță”. Că nu a făcut-o autonom, ci în contextul unor inspirații politice venite dinspre partidele oligarhice, este altă treabă. Esențial este că atunci schimbarea cerută la vârful acestui Minister a fost benefică pentru Forțele Armate.
Șeful statului ar trebui să convoace Consiliul Suprem de Securitate care să abordeze cea mai importantă problemă, cea care ține de siguranța cetățenilor și de securitatea națională amenințate de sărăcia provocată de marele furturi. Dacă nu o vede nici instituția prezidențială – concluzia se cere de la sine – statul este nu doar nefuncțional, dar și inconștient.
Probabil din aceste considerente misiunile diplomatice acreditate la Chișinău, dar și partenerii de la Bruxelles și de la Washington au abandonat în ultima vreme ambiguitățile protocolare și au dat în vileag cu text deschis sursa principală de instabilitate și de insecuritate în Republica Moldova – guvernarea. Categoric mai responsabile decât tot ce înseamnă clasă politică reprezentată în Parlament, misiunile diplomatice reprezentând partenerii de dezvoltare nu obosesc să îndemne guvernarea să se îngrijească și de viața cetățenilor. Ei se îngrozesc de cât de mult și de amenințător s-a căscat prăpastia ce desparte interesele clasei politice de cele ale cetățenilor. Ca instrumente de măsurare a stărilor de spirit politice și sociale, sondajele sunt extrem de explicite la acest capitol.
Ele arată o nemulțumire de 65% de felul în care trăiesc, iar aproape 90% sunt nemulțumiți de situația lor economică. Peste două treimi din cei interogați văd Sărăcia drept principala lor îngrijorare, urmate de temerile pentru Prețurile ridicate, pentru Corupția în dezmăț, pentru Șomajul în creștere. Oare cât de mult își dă seama Guvernul și Președintele (Parlamentul este inadecvat) de ce se poate întâmpla într-un stat considerat capturat de cca 66% din cetățeni (adică stat care nu le aparține) și în care Sărăcia, Prețurile, Corupția și Șomajul constituie dominanta preocupărilor lor de viață? Că odată ajunse la anumite cote de presiune asupra psihicului individual aceste temeri amorsează fenomene sociale-bombă. Asta au în vedere observatorii misiunilor diplomatice când arată cu degetul la sursa de instabilitate socială și de insecuritate națională. Logica lor este simplă și corectă: țara nu a fost ruinată de război, nu a fost devastată de răscoale, nu a fost distrusă de calamități naturale – țara a fost ruinată, devastată și distrusă de cei ce o guvernează.
Prin urmare, între furturile de orătănii din gospodăriile țărănești (ele atestă că în lipsa unor surse de existență și, implicit, mânați de frica foametei, vulnerabilii au luat-o deja pe de-a dreptul) și „actul de terorism” de la casa lui Drăguțanu (el arată că pierzând încrederea în stat unii indivizi sunt tentați să-și facă singuri dreptate) este o relație directă de cauză-efect ce nu poate fi neglijată.
De atâta, întoarcerea Miliardului, a Aeroportului, a altor Miliarde furate prin scheme de corupție, precum și pedepsirea demnitarilor și funcționarilor vinovați de provocarea acestui nou val de sărăcie ar trebui să devină temă principală și permanentă pe ordinea de zi a Consiliului Suprem de Securitate. Ședințele cu acest subiect trebuie să fie transparente, pentru că furturile nu mai sunt un secret de stat. Întregul mapamond cunoaște cazul, devenit între timp eveniment de top în șirul curiozităților mondiale. Să mai amintim că de rezolvarea lui pozitivă de către instituțiile și instanțele naționale depind și investițiile, dar și ajutoarele salvatoare promise dinafară.
Este în stare Alianța Fără Nume să facă lumină și dreptate în problema marelui furt? Mă tem că nu. Reieșind din mișcările pe care le-a făcut până acum (extrem de anevoios) Parlamentul ales la 30 noiembrie 2014 și, mai recent, Guvernul Filip, acțiunile lor poartă amprenta vizibilă a tertipurilor, a mimărilor, a trișărilor de schimbări și reforme. Este maniera obraznică și sfidătoare a hoțului știut de lume, dar rămas nepedepsit. Lăsat în libertate, el continuă să facă ce știe mai bine: să ațipească vigilența cetățenilor (și a partenerilor) până la următoarea delapidare.
Este în stare actualul Președinte, în timpul care i-a mai rămas, să pună în mișcare mecanismele de care dispune prin Consiliul Suprem de Securitate a Statului și să se impună ca adevărat garant al drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor?
Pentru că nu a făcut-o timp de patru ani este greu să presupunem că ar putea să o facă în treisprezece zile câte i-au mai rămas până la capăt de mandat. Din câte s-a văzut, instituția suferă cronic de un mare deficit de caracter profesional și cetățenesc, de responsabilitate și omenească ambiție.
Poate ne legăm speranțele de Președintele care va veni după 16 martie 2016?
Puțină nădejde. Așa cum arată astăzi structura Parlamentului, complet dezechilibrată, mai precis, strâns înșurubată în coada Partidului Democrat (proprietate a oligarhului Plahotniuc), trebuie să ne așteptăm că viitorul ocupant al acestui fotoliu va fi croit să facă față provocărilor care stau în fața sistemului oligarhic, nicidecum ale cetățenilor Republicii Moldova. Artizanii statului oligarhic își dau seama că pentru a mai supraviețui încă o vreme, în libertate și cu mulți bani în pungă, acest stat al lor are nevoie de o altă fațadă.
Ca poziție mai mult decorativă, dar importantă prin simbolismul ei, funcția de Președintele este de mare trebuință statului oligarhic. Rolul ei în acest stat va fi de firmament aparent nepătat și va depinde foarte mult de persoana care o va ocupa. Având această sarcină, viitorul Președinte trebuie să fie mult mai spilcuit decât cel precedent; el va trebui să aibă neapărat școală românească (europeană); trebuie să fie volubil la gură, cunoscător de limbi străine; țanțoș la chip și moderat de îngâmfat; îndemânatic în jocul de manipulare a Legii și Constituției; capabil să mintă fără să-și afecteze credibilitatea; să fie iubitor de bani și de viață îndestulată; să aibă merite (experiență, antecedente) în activitatea de servire și consolidare a sistemului; spirit machiavelic rafinat și tupeu de justițiar consacrat. Dar cea mai importantă „calitate”a pretendentului trebuie să fie dependența lui pecuniară și penală de capii reali ai statului oligarhic. „Calitatea” este general valabilă pentru toate funcțiile cât de cât importante și constituie criteriul principal de funcționalitate și stabilitate a statului capturat.
În această privință putem sta fără de griji – viitorul candidat (garantat, președinte) este de ceva vreme clientul salonului de machiaj facial democratic și al atelierului de port european ale Hotelului Libon, … scuzați, Nobil, – instituția supremă a statului oligarhic.
Hotelul vrea ca alegerea noului Președinte să fie servită opiniei publice naționale și internaționale ca un mare pas al Alianței Fără Nume pe calea „consolidării stabilității” și a „reformelor”. Opinia publică națională trebuie pregătită să înghită pastila ca pe un drog cu puternic efect paliativ la durerile de cap ale cetățenilor suferinzi de foame și de nedreptate. În același timp, opinia internațională trebuie adusă la un suficient grad de incandescență emoțională, așa încât aburii transformărilor iluzorii emanați de aceste artificii să pună cât mai curând în mișcare mecanismele care deschid robinetele mult așteptatelor finanțări reale.
Din câte vă dați seama, în mădularele Hotelului nu se prea discută despre gravele fenomene provocate de furtul Miliardului. Mai precis, se discută, dar cu totul din altă perspectivă (de ex.:cu cât mai mari sunt lipsurile alegătorului, cu atât mai mult se ieftinește votul lui). Sărăcia, subnutriția, insecuritatea intrate în gospodăriile și casele a milioane de concetățeni sunt percepute acolo ca probleme marginale. Cea ce se croiește în saloanele tenebroase ale Hotelului este reciclarea imaginii statului oligarhic, în sensul perfecționării lui conform status-quo-ului stabilit în perioada 30 noiembrie 2015 – 20 ianuarie 2016.
Asta înseamnă dotarea acestui stat cu dispozitive (executanți) suficient de sofisticate încât marea mimare a tot ce înseamnă reforme si schimbări așteptate de la Alianța Fără Nume (eradicarea sărăciei, recuperarea Miliardului, a Aeroportului și lupta cu corupția, depolitizarea instituțiilor de stat, independența justiției) să fie raportată cetățenilor și partenerilor de dezvoltare exact așa precum un proscris astăzi Hotel Nobil poate fi reabilitat mâine, printr-o magică inversare de litere, în luxuriantul și nepătatul Hotel Libon.
Experimentat în genul concret de activitate, stăpânul ei a însușit bine regula că în afacerile hoteliere de asemenea specific cheia succesului depinde nu atât de schimbarea mobilei ori de renovarea structurii, cât de firmamentul nepătat la arătare și, mai cu seamă, de generozitatea trupească a cadrelor „pro-situate”.
Valeriu Saharneanu
3 martie 2016