Pușkin, scos din manuale în Rusia. Noi, când îl scoatem măcar din fruntea Aleii clasicilor literaturii române?

Rosobrnadzor (Serviciul Federal de Supraveghere în Educație și Știință al Rusiei) a girat zilele acesta o nouă programă școlară în care operele lui A. Pușkin și ale altor clasici ai literaturii ruse din prima jumătate a secolului al XIX-lea au fost eliminate din materia obligatorie pentru examenul de stat la literatură. Spațiul instructiv eliberat este suplinit, prin aceeași programă, de opere cu anumit specific ale autorilor secolului al XX-lea. Prioritate li s-a dat autorilor cu lucrări pe tema războiului patriotic, cum ar fi scriitorul sovietic A. Fadeev, cu romanul propagandistic „Garda tânără”. Rosobrnadzor, departamentul care supraveghează în Rusia ministerul învățământului superior, ministerul învățământului preuniversitar și domeniul știință-cercetare,motivează noul concept prin necesitatea „formării unei poziții civice active”, a „resuscitării patriotismului rus” și a „mândriei față de patria rusă” în rândul generației tinere. Este evident că Rosobrnadzor-ul nu promovează noua programă de capul lui: structura-mastodont de supraveghere a educației și științei execută o comandă de stat, girată de sus. Elementul distinctiv al comenzii este să apropie educația, în special a elevilor din clasele superioare, de necesitățile noi ale societății putiniste în conformitate cu paradigma unui război îndelungat al Rusiei împotriva restului lumii civilizate, început și dus deocamdată în Ucraina. Putin are nevoie de carne de tun motivată corespunzător, iar contingentul claselor superioare este văzut în primul rând prin prisma completării neîntârziate a deficitului de personal militar al armatei, erodat de război în fiecare zi.

Eliminarea lui Pușkin din programa școlară nu a stârnit în Federația Rusă nemulțumirea decât a unor grupuri și persoane răzlețe de specialiști în domeniu. Societatea rusă zace congelată în frică și orice protest care vizează planurile militariste ale Kremlinului este pedepsit cu ani grei de închisoare. O fi fiind Pușkin un geniu al literaturii ruse, ar zice Kremlinul, dar opera lui nu mai face față cererii Rusiei de astăzi, angajată în război. Poemele lui o fi având tentă imperială, batjocorîtoare în raport cu popoarele de umplutură a Rusiei mari, dar ele nu sunt pe potrivă de mobilizatoare ca să i se rezerve pagini și semestre în curriculumul educațional. Și iată că opera lui cade și ea sub șenilele mașinii de război a lui Putin. Astăzi, Putin face cu oricine ce vrea în Federația Rusă, inclusiv cu Pușkin, dar să vedeți câtă neostoită indignare ne va arăta nenorocitul său Rosobrnadzor, la un loc cu ditamai-ul său minister de externe, dacă noi – o țară independentă și suverană – ne-am pune pe treabă și ne-am apuca să facem în sfârșit ordine în patrimoniul nostru cultural și educațional. Conținutul acestuia este încă plin de clișee cu tentă imperială și de nonconformități de mesaj în raport cu adevărul istoric. Or, atât prezența fizică a lui Pușkin în partea noastră de lume, cât și aspecte ale creației lui, dar și limba în care a scris-o, s-au constituit în trecut și mai sunt și astăzi, elemente de impunere a dominației ruse în zisa de ei, Basarabia, timp de mai bine de două secole.

Este știut de toată lumea că regimurile de ocupație rusești au creat multe falsuri teribil de grobiene și umilitoare transformate în fetișuri la care, paradoxal, am fost impuși să ne închinăm în trecut și nu încetăm să ne închinăm și astăzi, când ne fălim că suntem liberi. Unul dintre aceste falsuri este personalitatea lui A. Pușkin, poet din prima jumătate a secolului al XIX-lea de la curtea țarului rus, care, în urma unor scandaluri, a fost „exilat” pe aceste meleaguri între anii 1820-1823. Pușkin, poate a fost și este un mare poet și un reprezentant de marcă al literaturii ruse în patria lui, dar la Chișinău, în partea de est a Moldovei, furate de imperiul rus opt ani mai devreme, în 1812, și numită de el Basarabia, a fost trimis de țarul Alexandru I să se sălbăticească mai la depărtare de curtea lui. Iar aici, Pușkin nu s-a comportat cu respect față de poporul gazdă, așa cum s-au arătat în situații similare un Byron al englezilor sau un Ovidiu al romanilor, ci cu superioritate rasială și aroganță imperială față de loc și localnici. Pușkin a batjocorit deschis și în modul cel mai obraznic tot ce a putut: a numit țara – „o pustietate”, femeile moldovence – „niște cadâne tâmpite”, iar între „triștii moldoveni” a scris că se simțea „aidoma unui leu printre maimuțe” ori „a unui armăsar de rasă arăbească într-o herghelie de măgari smeriți” ( rus: Среди неистовых цыганок/ Я, как Орфей среди вакханок,/ В кругу кокеток-молдованок/ Пожалуй, Бог среди болванок. /Зато меж грустных молдован/ Не лань в овраге львином./ Вернее, лев меж обезьян, /Я, конь арабский Альмадан/ В смиренном таборе ослином.)

Ani mai târziu, iertat și ajuns din nou poet de curte, Pușkin îi scria amicului său, N.S. Alexeev,  rămas cu slujbă imperială la Chișinău: „Aflarea mea în Basarabia nici până în ziua de azi nu mi-a lăsat vreo amprentă cât de cât, nici poetică, nici prozaică”. Pușkin a rămas cu ale lui: reticent și arogant. În schimb, timp de peste două secole a fost fetișizat aici, în colonia moldavă, și ridicat pe un piedestal atât de înalt și de strident aureolat încât șederea lui plină de beții și aventuri amoroase să nu poată fi atinsă de nicio critică. Nu se putea obiecta sub nici o formă că poemul lui, „Țiganii”, scris în urma unor aventuri avute într-o tabără de țigani nomazi, a semănat confuzie în privința identității moldovenilor și a pus amprentă falsă în imperiu pe originea lor geto-dacică și, implicit, română. Apropo, de ce oare acest aspect istoric referitor la identitatea „hergheliei de măgari” în care s-a pomenit, nu l-a interesat pe rafinatul intelectual rus? Poate din cauză că „herghelia”, așa cum era în sărăcia ei, arăta mai glorioasă și mai demnă ca mediul din care provenea? Pușkin nu putea să nu cunoască acest „detaliu”. Avem date că la Chișinău se întâlnea nu numai cu funcționărimea rusească trimisă să rusifice ținutul proaspăt ciordit de la turci, ci și cu unii intelectuali moldoveni ai vremii. Asta însă nu ar fi convenit nici țarului în secolul al XIX-lea și nici bolșevicilor în secolul al XX-lea. Conform politicii lor, aborigenii târâți în imperiu trebuiau dezgoliți de trecutul propriu și suciți în conștiința lor până vor fi aduși la starea lepădării de limbă, de tradiții, de neam. Moldovenii trebuiau deci aduși la condiția să le fie rușine de obârșia lor, lipsită, chipurile, nu doar de careva relevanță istorică, ci și de perspectiva unui viitor cât de cât respectabil. Ei trebuiau să se dea cu bulucul în națiunea rusă, chipurile, superioară, să se lase de limba „hergheliei de măgari” și să îmbrățișeze limba stăpânitorilor. De prim ajutor în acest efort fiind, în lucrul dus între țărani – slavona bisericească, iar în cel dus între boieri și intelectuali – matrapazlâcosul exilant Pușkin și urmașii lui pe această direcție de atac.

Astfel, Pușkin trebuie considerat fondatorul operațiunii de reciclare a moldovenilor în slavi și apoi în ruși. Metoda folosită a fost cea a umilirii și desconsiderării naționale care în cazul abordat ar putea să aibă și un titlu generic. După amploarea și anvergura aplicării ulterioare pe teren, i-am putea spune fenomenul Pușkin. Esența lui se rezumă la păcăleala că „geniului sacralizat” i se iartă totul, „opera” lui rămâne de neatins pe vecie. Cu suportul organelor represive ale regimurilor țarist și sovietic, la noi păcăleala a prins. Vedem că peste tot unde Pușkin a scuipat, regimul rusesc, fie cel țarist, fie cel sovietic, i-au ridicat busturi, monumente, iar acolo unde a scârnăvit – i s-au deschis muzee, i s-au închinat străzi. Marele cărturar, poet și om politic moldovean-român, Vasile Alecsandri, născut în anul în care Pușkin fusese trimis de țar pe moșia moldovenească ocupată (1821), a fost cel care peste ani i-ar fi dat o replică binemeritată. Versurile sunt contestate de unii că ar aparține lui Alecsandri. Inteligentul poet român, zic ei,  nu ar fi putut să-l atace atât de dur pe marele poet rus, care, afirmă tot ei, ar fi fost pe deplin justificat să urască mocirla basarabeană în care l-a aruncat țarul și pe cei care se bălăcesc în ea. Contestatarii atribuie strofa naționaliștilor moldoveni, cică setoși să se răzbune pe tot ce e rusesc după 1991. Recursul la naționalismul local este un procedeu-standard folosit de regimul sovietic atunci când a vrut să respingă fără alte argumente o cauză care nu-i convenea. Așa că nu-i vom da crezare nici noi. Până la proba contrarie, vom considera că anume Alecsandri este autorul replicii, care ar fi cules-o din popor, precum a cules și ne-a lăsat moștenire nestemata creație a „Mioriței”. Or, nu este oare firesc ca anume Alecsandri să fi scris tăioasa replică, dând cu ochii de inepțiile rusului și fiind profund scârbit de notele poetice ingrate ale acestuia despre gazdele care l-au încălzit, adăpat și ospătat? Oare nu avea voie rafinatul poet moldovean să fie supărat și el la culme că rușii i-au furat jumătate de Moldovă și își bat joc de ea? Apoi, replica este scrisă chiar în cheia lui satirică-sarcastică, în maniera unui creator dotat nu doar cu harul divin al poeziei, pe care l-a avut, bineînțeles, și Pușkin, dar și cu plusvaloarea de etică a intelectualului de talie europeană, indispensabilă Bardului de la Mircești. Așteptăm ca istoricii literari să ne dea verdictul lor în această dispută, noi însă vom insera aici usturătoarea șfichiuire poetică atribuită lui Alecsandri, adresată lui Pușkin: „Fiind mai negru ca țiganii, /Ce-ai tot cerșit la noi cu anii? /Tu, cel primit cu dor de sus, /Nici bogdaproste nu ne-ai spus. /Cu dar de pâine şi de sare, /Cu vin din valea noastră mare /Te-am ospătat, dar tu în zori, /Râzând, te-ai scârnăvit în flori. /Apoi prin codri de milenii /Ai tot umblat, râzând alene, /Ei, vezi, atunci pun mâna-n foc: /Tu n-ai fost cal arab, ci porc!”

Fenomenul „Pușkin în Basarabia” a fost așadar un construct imperial menit nu doar să adumbrească cultura și literatura națională românească, dar și să o înlocuiască, stigmatizată ca fiind una de mâna a doua, inferioară celei ruse. Expresia  materială cea mai grăitoare a acestui construct este punerea ostentativă a bustului închinat lui Pușkin chiar în capul Aleii clasicilor literaturii române din Grădina Publica „Ștefan cel Mare și Sfânt”. Se consideră că intelectualii moldoveni, primul dintre care fiind poetul și scriitorul Andrei Lupan, ar fi reușit să facă o minune atunci când au convins guvernul sovietic de ocupație să îngăduie inaugurarea acestei alei în anul 1957. „Minunea” nu ar fi fost însă posibilă fără „detaliul”, promovat de autoritățile sovietice ca să întregească și să dea sens conceptului de ansamblu al Aleii – plasarea în capul ei, pe partea dinspre soare, a bustului „marelui poet rus” A.S Pușkin, compus dintr-un bust de bronz, așezat pe un piedestal de două ori mai înalt ca cele ale clasicilor români-moldoveni înșiruite la picioare. În acest scop, bustul lui Pușkin a și fost mutat de la o margine de parc și instalat acolo unde îl vedem astăzi, despărțind Aleea, care, între timp, s-a extins, și, ca un intrus, împiedicând-o să se unească.

Este și acesta un mesaj, nu? Bineînțeles că este, așa cum a fost cu mesaj însăși instalarea în anul 1885 a bustului lui Pușkin în spațiul public al Chișinăului. Urcarea lui pe postament a avut loc exact în anul de vârf al unei perioade în care limba română era tocmai coborâtă în infern – scoasă din cărțile sfinte și din biserici, iar eparhia rusă se încălzea de la arderea psaltirilor scrise cu litere slavone, doar pentru faptul că înălțau rugăciuni la Dumnezeu în limba română.

Nu optăm aici pentru ostracizarea lui Pușkin și a operelor lui. Pușkin își are locul incontestabil în literatura rusă și universală. Regimul țarist, regimul sovietic și regimul Putin de astăzi l-au transformat însă pe Pușkin în armă hibridă de promovare a ambițiilor imperiale ruse asupra noastră. Optăm pentru demitizarea lui și demontarea a tot ce reprezintă fenomenul Pușkin și consecințele lui în Republica Moldova. Prima care se cere regândită este Aleea clasicilor literaturii române. Bustul lui Pușkin ar trebui să-și găsească locul inițial ori adăpostit de vreo casă-muzeu. În locul lui, pe Alee, dar în rând cu „gazdele”, ar putea fi montat bustul altui poet rus, Naum Korjavin, care, spre deosebire de Pușkin, a cântat aceste meleaguri altfel decât în cheia imperială – omenește. Korjavin (versuri în limba rusă): Языки романской группы, /Юность древняя Земли! /Пусть порой теснят вас тупо -/ Вы со сцены не сошли. /Отзвук вечной литургии, /Гармоничность без прикрас. /Здесь, в Молдавии, впервые /Поражает это нас. /И смущен ты чем-то вроде, /И чудно тебе сперва /Слышать в сельском обиходе /Вдруг ученые слова. /Неужели все так грустно, /И навeк уйдут с земли /Ясность мысли, ясность чувства, /- Все, что вы в себе несли, /Звучность памяти и чести, /Благородство не на час? /Лучше сгинуть с вами вместе, /Чем на свете жить без вас!  

Valeriu Saharneanu, 5 septembrie 2023