Valeriu Saharneanu

Când ai dubii, spune adevărul. (Mark Twain)

Home » Președintele Germaniei a venit la Chișinău. Ce să facă?

Președintele Germaniei a venit la Chișinău. Ce să facă?

Un comunicat oficial afișat pe sit-ul președinției moldovenești ne-a spus în preaviz că Frank-Walter Șteinmeier va avea întâlniri cu Maia Sandu și cu șefii Guvernului și Parlamentului, va inaugura un forum de afaceri moldo-german, se va întâlni cu o serie de primari care au beneficiat de proiecte sprijinite de Guvernul german. Toate astea s-au întâmplat deja ieri. Azi, toată ziua, precum este anunțat, oaspetele a avut de plantat un arbore la Grădina Botanică din Chișinău și va pleca acasă. Astfel se va încheia prima vizită a unui șef de stat german în Republica Moldova. Deși nu este fixat în agendă, dar nu se poate ca her Șteinmeier să nu fi vizitat și renumitele beciuri de la Cricova, peste care nu poate trece nici unul dintre înalții oaspeți ai Chișinăului oficial. A fost în vestitele hrube și frau Merkel, în 2012, dusă acolo de Filat, acesta pupându-i mâinile la ieșire în maniera lui malițioasă – de la vârful degetelor și până mai sus de coate.

Mai pe scurt – lucruri plăcute a avut de făcut în Republica Moldova her Steinmeier. Nu știu de ce însă, vizita pe aceste meleaguri a marelui oficial german stârnește involuntar și o neliniște. Poate din cauză că în istorie, dar și în modernitate, Germania a făcut, în raport cu noi, interesele Rusiei. Cel mai cunoscut și mai tragic episod este cel de complicitate cu Stalin la Pactul Ribbentrop-Molotov, în care, „lipsa totală de interes a Germaniei în această regiune” s-a tradus prin cumplita tragedie a ocupației sovietice, urmată de execuții, deportări, înfometări în masă letale, exproprieri, deznaționalizare, asimilare etnică și culturală – un adevărat genocid. Istoria a reținut și detaliul că în pofida „dezinteresului” său pentru această parte a României, Germania a trimis la începutul lunii iulie 1940 la Chișinău un regiment SS; să asiste la trufașa parada militară, organizată aici de regimul bolșevic de ocupație în data de 6. Germania știa că bolșevicii cotropise pământ românesc, mai mult, Hitler miza pe petrolul românesc de la Ploiești și pe loialitatea României în războiul care se așternea năprasnic, dar în jocul în care se prinsese cu Stalin nu s-a putut abține să nu împărtășească cu el bucuria ospățului barbar preparat din trupul sfârtecat al jertfei românești.

În 1990, urmare a căderii comunismului și a zidului berlinez, Germania și-a redobândit teritoriile ocupate de sovietici. Românii s-au bucurat, poate mai mult ca oricine în Europa, de reunificarea germană: se crease un precedent în baza căruia, visau ei, ar putea să vină într-o bună zi și ceasul reunificării românilor. Visul a prins contururi reale după miraculoasă prăbușire a imperiului sovietic și Prutul încetase să mai fie graniță între români. Suferința germană de pe urma ruperii în două a națiunii lor și a creării pe această plagă a două state, nu numai că separate, dar și protivnice, aproape că beligerante, apoi experiența germană a reunificării pașnice păreau alifii de-a gata pregătite pentru oblojirea frânturii românești. Sprijinul Germaniei pentru proiectul re-unificator românesc era ca și cum de la sine înțeles. Se credea că Germania era ca și obligată să întoarcă românilor datoria, după dezastrul provocat de rușinoasa pactizare pe contul lor cu Stalin, în 1939. Ori că românii de pe ambele maluri ale Prutului au fost puțin convingători că ar vrea reunificarea, ori că Rusia a fost mult mai convingătoare în războiul de agresiune anti-unionist din 1992, dar Germania așa și nu a devenit o susținătoare activă a proiectului de re-unificare românească.

Nu se știe dacă în genere cineva de pe malurile Dâmboviței ori ale Bâcului a venit să prezinte în capitala de pe Șpree un asemenea proiect. Mai degrabă că nu, cunoscând calitatea, mentalitatea și preocupările clasei politice decidente din cele două state românești. Se știe însă că mai mulți politicieni germani de diferit rang au încercat pe parcursul anilor să „rezolve” problema „conflictului transnistrean” în cheia geopolitică a Rusiei. Nu din mare dragoste de ruși, ci pentru că Rusia a știut întotdeauna să joace „mica” problemă a românilor în contrabalanță cu „marile” probleme și interese ale celor două mari puteri. Apoi, rușii sunt consecvenți în chestiune de teritorii. Oricât de problematică, de-a dreptul abuzivă ori chiar murdară ar fi fost la origine dobândirea lor, ei vor căuta întotdeauna căi și instrumente ca să și le apropie, dacă uneori le scapă din mâini cumva. Este cazul părții de est a fostului Principat al Moldovei, numit de ruși Basarabia (Bessarabskaia gubernia), ca să i se piardă identitatea etno-politică. Teritoriul a fost încorporat în imperiul rus în 1812 prin coruperea negociatorilor și violarea obligațiilor suzeranității; a fost pierdut în 1918, dar re-dobândit în 1940 și 1944 prin agresiune militară directă; a fost rătăcit după colapsul sovietic din 1991, dar reciclat sub acoperirea independenței fictive a unei republici amplasate aici și transformat într-un fel de stație experimentală de testare a măsurilor hibride invazive de exercitare a stăpânirii rusești în forma (1) agresiunii directe, soldată cu ocupația parțială (1992) și (2) agresiunii camuflate de coruperea politică (toată perioada), încununată în 2019 cu ocupația totală a puterii politice.

Metoda hibridă rodată aici este cea aplicată în ultimii 30 de ani în întreg spațiul ex-sovietic (Georgia, Ucraina, Armenia) și nu numai (Marea Britanie, SUA). Iar faptul că în acest teritoriu dintre Prut și puțin peste Nistru funcționează un stat, care neoficial își mai zice uneori și românesc, nu-i descurajează pe ruși: această reminiscență a memoriei identitare încă puternică la o parte a populației, în special, la cea instruită, urmează a fi lichidată și ea. De ceva vreme se lucrează din strâns asupra temei. Pe foaia de titlu al acestui proiect sofisticat ar putea fi scris „Edificarea și afirmarea în Republica Moldova a națiunii civice” ori ceva care să cuprindă termeni la modă, cum ar fi armonia interetnică, societatea non-conflictuală, consolidarea stabilității statului multietnic și multicultural, soluționarea pașnică a conflictelor înghețate etc.. Esența proiectului este însă, în linii mari, estomparea caracterului național al statului, stare care survine din recunoașterea drepturilor națiunii titulare, constituită în Republica Moldova din moldoveni/români într-o majoritate covârșitoare de aproape 80%. Implicit, conceptul de națiune etnică urmează să fie înlocuit într-o viitoare redacție a Constituției cu cel al națiunii civice. Într-o astfel de situație, limba de comunicare în stat nu ar fi neapărat cea a majorității titulare, ci una convenită de toate componentele lui etnice cu puteri de reprezentare egale. Simplist vorbind, națiunea civică ar rezulta din dorința unei populații de pe anumit teritoriu de a trăi împreună, însemnând un contract între cetățean și stat, în care statul acceptă multietnicitatea.

Și iată că, de la teoreticul trai împreună, prin proiecte susținute de instituții situate pe teritoriul Germaniei, vine și necesitatea, promovată, de nimeni altul decât românofobul Mark Tcaciuc, instituirii limbii comune în statul națiunii civice. Dacă elaborarea vi se pare mult prea cunoscută să nu căutați lămuriri în altă parte decât în planul lui Kozak de federalizare a Republicii Moldova, puse pe masa de lucru a lui Voronin și a lui Dodon, la etape diferite. Alianța bezmetică Dodon-Șor a încercat chiar să introducă în legislație elemente ale acestei diversiuni în timpul disperatei lovituri parlamentare din 3 și 16 decembrie 2020: limba rusă comună fusese ca și cum legiferată până a fi declarată anticonstituțională legea aprobată de ei în toiul nopții.

Dar să nu credeți că odată cu dispariția de pe scena politică a lui Voronin și Dodon, a dispărut de pe agendă și planul Moscovei de re-dobândire a fostei ei gubernii. Pe rol rămâne în continuare planul hibrid al statului națiunii civice împins Republicii Moldova pe filiera societății civile, deocamdată, cu sprijinul unor complici occidentali. Planul se potrivește și pentru regimul politic post-voronin/dodon-ist, iar calitatea care îl face eligibil este tocmai încremenirea în falsa sacralitate a stărilor fictive de independență și neutralitate. Împăunarea statalistă, înstrăinarea de interesele naționale majore și abandonarea ori amânarea proiectului reunificării naționale românești este numitorul comun al tuturor regimurilor politice moldovenești de până acum. Nu este exclus că și actualul regim să se înscrie în aceeași patologie.

Este exact ceea ce-și dorește Rusia lui Putin cu referire la interesul ei geostrategic în această parte a Europei. Iar legătura acestui interes cu antrenarea Germaniei ține nu numai de precedentele istorice, dar și de exemplele modernității. Altfel cum să ne explicăm năvala de proiecte care vin dinspre ea și care promovează obiective cuprinse cap-coadă în strategiile Rusiei? Actualul Președinte al Germaniei și oaspete scump al Republicii Moldova nu este străin de această campanie. Constatarea unei complicități germano-ruse în activitatea de domolire a unionismului românesc în Republica Moldova ar putea fi considerată inventată ori mult prea exagerată, dacă nu am avea la mână două exemple mai mult decât concludente. Primul ar fi cel de dată recentă și legat de insistența doamnei cancelar Angela Merkel în construirea și darea în exploatare, peste interesele și revolta unor numeroase țări est- și central-europene, a gazoductului ruso-german Nord-Stream 2, numit sugestiv în Polonia „conducta Ribbentrop-Molotov”. Al doilea ar fi cel de dată mai trecută, dar scandalos, în fond, și rușinos, în esență, și ține de convertirea fostului cancelar Gerhard Schroeder în salariat de lux al lui Putin. Nu facem nicio aluzie la viitorul doamnei Merkel și nici la cel al oaspetelui nostru, domnului președinte Frank-Walter Șteinmaier, dar dacă…

Valeriu Saharneanu

30 septembrie 2021

Name of author

Name: Valeriu Saharneanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.