Acţiunea 2012- un proiect european al naţiunii române și Riscul împotmolirii în sistem
– 2 articole scrise în noiembrie 2009 care au dat imbold apariției Platformei Civice „Acțiunea 2012” la a cărei Congres al Diasporei am participat între 3 și 5 aprilie 2015 la București
Acum o săptămână vorbeam de la Berlin la această rubrică despre semnificaţia căderii zidului berlinez pentru Omenire, pentru Europa, pentru naţiunea germană şi pentru noi. Încercam să evaluez şi câştigurile pe care le-a avut fiecare dintre aceste entităţi geopolitice. Omenirea a avut de câştigat o pace după un crâncen râzboi rece care a durat mai bine de patruzeci de ani. Căderea Cortinei de fier a eliberat Europa de comunism, anulând prin mişcări populare de masă şi prin revoluţii anticomuniste efectele ruşinosului Pact de la Ialta din 1944. Naţiunea germană a realizat reîntregirea sa şi a ţării şi a căpătat şansa să îşi trateze rănile adânci provocate de regimurile nazist şi comunist. Căderea zidului de la Berlin a însemnat, de fapt, sfârşitul perioadei de ocupaţie sovietică care s-a aşternut peste o bună parte a continentului european în perioada de după cel de-al doilea râzboi mondial.
Din păcate numai naţiunea română, împărţită în două state, nu a putut să îşi valorifice şansele aşa, precum au făcut-o multe alte popoare de pe bătrânului continent.Adepţii cauzelor obiective spun cu foarte multă convingere că unificarea românilor nu a fost posibilă atunci pentru că România a ieşit extrem de extenuată şi dezorientată de sub regimul ceauşist. Cei care invocă factorul subiectiv afirmă cu tot atâta înfocare, că aceasta nu s-a întâmplat pentru că nici România şi nici Republica Moldova nu au avut personalităţi pe cât de lucide, pe atât de responsabile şi curajoase ca să fructifice situaţiile istorice favorabile. Probabil, au dreptate şi unii şi alţii, dar dacă privim mai atent filmul evenimentelor putem distinge fără putinţă de tăgată rolul şi importanţa lui Leh Walessa pentru răsturnarea comunismului în Polonia şi a lui Vaclav Havel, în Cehoslovacia. Ei sunt astăzi eroii Europei dezrobite, dar atunci, cu douăzeci de ani în urmă, nu erau decât emanaţii qvasi-anonime ale luptei pentru libertate a popoarelor pe care aceştea le-au reprezentat cu riscul asumat până la urmă şi cu mare demnitate. Din păcate, la 1989-1991 noi nu am avut nici oameni ca Walessa şi Havel, nici un alt Constantin Stere, alt Ion Buzdugan sau Ion Inculeţ.
Fără să fie preluată de o forţă promotoare autohtonă, unda de şoc a mişcărilor de eliberare şi de unificare, provocată de căderea zidului berlinez s-a oprit la Prut, acolo unde el a fost ridicat cu mult înaintea celui construit în centrul capitalei germane. Şi în România, şi în Republica Moldova societăţile s-au mulţumit cu jumătăţile de măsură. Mişcarea de eliberare de sub comunism, trunchiată la rândul ei pe ambele maluri ale Prutului, s-a oprit speriată, şi la Chişinău, şi la Bucureşti, în faţa efortului de unificare naţională, cu explicaţia laşă precum că ea, reîntregirea, nu este în puterea generaţiilor de azi, şi trebuie lăsată moştenire generaţiilor care vin. Frumoasă evadare colectivă de la muncile istoriei. Prezentul crud nu a ezitat să se răzbune, căci morbul dihoniei naţionale, dacă nu a fost ajutat să moară definitiv, atunci când trăgea să moară, nu ne-a lăsat mai apoi să trăim bucuria împlinirii de neam.
În dosul zidului de la Prut, au apărut forţe noi, plămădite din dospeală stalinistă, care între 2001 şi 2009 ne-au arătat de care lucruri este capabilă. Regimul comunist în interpretarea lui Voronin şi a ciracilor săi a încercat să clădească între Prut şi Nistru o naţiune băştinaşă distinctă, dar nu una paşnică şi zâmbitoare, ci una războinică faţă de România şi duşmană naţiunii române. Aceste trăsături de caracter a aşanumitei noi naţiuni moldave, s-au manifestat din plin în timpul evenimentelor din aprilie de la Chişinău şi nu se ştie cum aveau să se dezvolte, dacă nu era efortul comun al tuturor forţelor anticomuniste din 29 iulie. Un mic, dar foarte convigător crâmpei din acest, am vrea să credem, virtual scenariu de viitor, l-am văzut joi, în distribuţia solitară şi extrem de scandaloasă a liderului comunist Vladimir Voronin. Şarikov, eroul principal din romanul lui Mihail Bulgakov „Inimă de câine”, pare, pe fundalul tiradelor şi a expresiilor extrem de colorate ale contemporanului nostru, un biet şi sărman bolşevic lipsit de ură cu adevărat bolşevică şi de imaginaţie proletară. Deosebirea dintre cei doi eroi este că primul, Şarikov, bolşevic transformat chirurgical din câine, nutrea o ură animalică, ereditară, faţă de pisici, pe care nu obosea să le stranguleze cu cea mai mare satisfacţie în timpul misiunilor lui de partid, pe când eroul zilelor noastre, Voronin, provenit din bolşevici, urăşte cu aceeaşi tărie animalică oameni ca el: dintotdeauna pe români, dar, din acest an, şi pe liberalii autohtoni, dimpreună cu democratul Marian Lupu, care, unindu-se, l-au alungat pe buldog din cuşca puterii. Şi această ură nu are leac. Este o stare clinică pe care o poate vindeca doar mormântul.
Pe malurile Prutului, Voronin şi regimul lui nu a fost un fenomen întâmplător, nu a fost, cum se pare, un accident. El este o forţă cultivată să sugrume şi să erodeze, în timpul şi în spaţiul concret, elementul românesc. Este santinela bolşevică a imperiului de la Est, lăsată aici şi hrănită să ţină în picioare, să proptească zidul care îi desparte pe români. Degrabă se vor împlini două sute de ani de când acest zid durează în pofida încercărilor, uneori reuşite, de a-l dărâma. Însă, în ciuda tuturor obstacolelor aparente, alteori de o complexitate imposibil de depăşit, lucrurile bune pot fi realizate foarte uşor şi simplu de tot. Ne-au demonstrat-o cu douăzeci de ani în urmă popoarele Europei de Est, ne-au arătat germanii cum se face reîntregirea: pragmatic, metodic şi fără jumătăţi de măsură. O acţiune comună a societăţii din Republica Moldova şi din România, un angajament clar al conducerilor politice din cele două state româneşti, o voinţă comună îndreptată către un scop comun, poate şi trebuie să fie fructificată. Acţiunea civică şi populară 2012 trebue să devină nu doar un imperativ naţional, el trebuie să se realizeze într-un proiect european al naţiunii române, proiect menit să pună capăt unei nedreptăţi care durează de două sute de ani.
Riscul împotmolirii în sistem
Primul articol scris pe această temă şi dat publicităţii lunea trecută la Vocea Basarabiei a fost interpretat de unii ascultători drept o încercare a autorului de a fixa un orizont de timp concret pentru procesul de reîntregire a naţiunii române pe modelul proiectului german, realizat cu succes la începutul anilor 90 ai secolului trecut. Şi acest termen ar putea fi anul 2012, când se împlinesc 200 de ani de la ruperea în două a Principatului Moldovei şi anexarea părţii lui de la răsărit de Prut la imperiul rus.
2012 este întradevăr un orizont de timp ce trebuie luat în vedere de către societatea din Republica Moldova care trece printro acută şi permanentă criză de identitate anume din cauza că populaţia de aici, nici cu 200, nici cu 90, nici cu 70, nici cu 20 de ani în urmă şi nici astăzi nu îşi poate găsi liniştea în spaţiul etnopolitic în care a fost atrasă să trăiască cu forţa. Nu a găsit şi nu va găsi, atâta timp cât poporul român de aici, aşa separat cum este, îşi va păstra trează memoria obârşiei sale şi simţul vital şi atât de necesar al autoconservării. Şi asta oricât de mari au fost şi mai sunt presiunile ca să îl facă să se împace cu soarta vitregă pe care o are şi cu gândul că cel mai puternic este şi cel drept, cum se încearcă inocularea acestor postulate la Chişinău, dar şi la Bucureşti.
Cei ce promovează astăzi aceste idei la Chişinău nu sunt neapărat oameni ai vechiului sistem, cu frică cronică faţă de ruşi. Impunerea în subconştient a lipsei de soluţii în favoarea interesului naţional şi renunţarea la efortul practic al reunificării este o preocupare şi a unor organizaţii şi grupuri mai noi, care sub acoperirea unor obiective de promovare a valorilor democratice, demonstrează în fapt reticenţă faţă de ideea unionistă şi chiar manifestă destulă intoleranţă faţă de promotorii ei. Scopul acestor organizaţii este să marginalizeze atât ideea, cât şi părtaşii ei şi să pună eticheta că adepţii unionismului sunt extremişti care atentează la statalitatea Republicii Moldova.
Şi la Bucureşti sunt destui părtaşi ai status-cvoului existent al naţiunii române, împărţite în două state. Sunt şi unii europarlamentari români care nici nu vor să audă de un proiect comun al naţiunii române care să fie pus pe agenda politicilor europene. Din cauza că problema reîntregirii nu este pusă în discuţie în spaţiile publice de dezbatere mulţi consângeni de dincolo de Prut nu cunosc lucruri elementare din istoria Basarabiei, au o închipuire vagă despre realităţile de aici şi în consecinţă, sunt indiferenţi de tot ce se întâmplă în jurul acestei probleme.
Concluzia pentru această stare de lucruri este că sistemul bolşevic, cel care a marcat cu atâta ferocitate naţiunea română în secolul trecut şi a decimat-o cu sânge rece în atâtea rânduri, continuă să ţină în menghinele sale o bună parte a mentalului naţional şi aici, în Republica Moldova, dar şi în România. Eforturile de emancipare pe acest tărâm, încercate mai mult decât timid pe ambele maluri ale Prutului în ultimii douăzeci de ani nu au condus la formarea unei opinii dominante, aşa cum ar trebui să existe în sânul unei naţiuni conştiente că trebuie să lupte pentru dreptul său la unitate, să militeze cu mai multă promptitudine pentru repararea prejudiciilor care i s-au adus în istorie.
Anul 2009, mai ales după victoria forţelor democratice în Republica Moldova în alegerile din iulie, poate fi unul de cotitură în această ordine de idei. Actualitatea reîntregirii nu este numai discutată, ea este parte a unor acţiuni practice care o împlinesc. Posibilitatea de a redobândi cetăţenia română este calea cea mai scurtă pentru basarabeni de a se regăsi în sânul unei naţiuni puternice, aflate la rândul ei în spatele unui scut de securitate al unei comunităţi de state europene, stabile şi prospere. Acest proces trebuie să ia amploare şi necesită susţinerea clasei politice aflate la guvernare la Chişinău şi cea care va veni la guvernare la Bucureşti după 6 decembrie. Orice întârziere în mlaştina vechiului sistem bolşevic, reciclat şi reactualizat, colportă riscul unei împotmoliri fatale din care nu va mai exista putinţă de salvare.