Viața și Moartea preacuvioasei Anisia. În loc de necrolog

Am lipsit mai bine de o săptămână din spațiul public, abătut fiind de un eveniment fatal care nu a mai putut să suporte amânarea: moartea în ziua de 4 decembrie a mamei-soacre Anisia (Anastasia), mama soției mele Maria, bunica copiilor noștri Domnița și Ciprian și străbunica nepoțeilor Sofia și Sebastian.

La cei 92 de ani neîmpliniți doar cu o lună, mama-soacră ar fi putut să treacă de sută cu ușurință dacă în ultima vreme nu ar fi fost atinsă de un cancer de piele galopant. De asta am spus că fatalitatea nu a mai putut să suporte amânarea: atacul bolii i-a produs atâta distrugere fizică și atâta durere sufletească încât anii speranței ei s-au scurtat văzând cu ochii în zile, iar zilele în ceasuri. Medicina modernă nu a putut să o ajute decât cu anumite preparate paliative, de atenuare a durerii fizice. Sunt preparate-minune, extrem de trebuincioase în diminuarea chinului fizic, dar oricât de minunate ar fi în aplanarea temporară a durerii, ele sunt totuși „complice” cu moartea, nu cu viața. Or, la acest capitol, întreaga medicină planetară zace ea însăși într-o îndelungată fatalitate a neputinței. Mai mult, a unei neputințe cinice și crude, pentru că pacienților de o anumită vârstă li se refuză șansa unei operații, a unui tratament cât de cât mai invaziv, aceștia fiind lăsați cu sânge rece „la vatră”, să se… întoarcă-n chinuri în pământ. Cumplit sfârșit de soartă. Mulțumiri Fundației Hospice Angelus Moldova că există și mai acoperă din acest handicap de omenie. Organizația de caritate este un extrem de important furnizor de îngrijiri paliative și acordă servicii medico-sociale gratuite acestei categorii de pacienți.

I-am simțit prezența și ne-a fost de mare ajutor în toată perioada de îngrijire. Cu sprijinul lor, a femeilor de la Angelus, soția mea, Maria, cea care până la asta putea să leșine la vederea unei zgârieturi, s-a făcut „doctor” în toată legea – zile și nopți a tratat cu meticulozitate, a pansat cu îndemânare, a îngrijit, a oblojit cu răbdare și chiar stoicism, a-și zice, trupul sfârtecat de răni și de durere al mamei ei. Noi, „asistenții”, admirând curajul și promptitudinea acțiunilor ei, am zis că este o adevărată eroină. Ea însă, în replici fără cuvinte, n-a făcut decât să ne dea de înțeles că este pur și simplu o fiică la datorie.

Mama-soacră a fost înmormântată, așa cum a voit, în satul ei de baștină, Frumușica, raionul Florești, alături de soțul Toader Bulat, mort cu cinci ani în urmă la aceeași vârstă – 93 de ani. Viața ei a fost plină de pericole și de muncă, muncă și iar muncă. La începuturi, soarta se arăta milostivă cu ea: în primăvara anului 1940 a fost aleasă să învețe la Iași, cu bursă de la Casa Regală a României. Studiile trebuia să le înceapă toamna, doar că această cale i-a fost curmată fundamental de invazia sovietică din 28 iunie. De capabilă ce era ar fi putut să devină mare om de știință ori o foarte bună profesoară. A urmat însă calea calvarului. Pe timpul foametei din 1946-1947 a bolit de două ori de tifos. A scăpat cu viață din ambele cumpene în timp ce alții ca ea nu treceau nici măcar de prima. A supraviețuit războiul și, mai ales, calvarul de după acesta, aflată alături de alți doi, soră și frate, în grija unui mame plăpânde la trup, dar bărbate la fapte, Vasilisa Furtună. În plină foamete a „poruncit” abia înfiripatei familii Bulat, să treacă în fiecare seară pe la ea, să-și primească porția de mălai – o felioară de vreo două sute de grame, care de fapt i-a salvat. Ascunsese în clăi de cioclegi spice de grâu nelegate în snopi, așa încât cei ce le spărgeau cu baionetele să nu le descopere, zicând: „Sunteți voi haini, dar nici de proști cu totul n-ați dat.” Tatăl mamei-soacre Anisia, Efim Furtună, – ostaș în armata română – a fost făcut prizonier de sovietici deja după 23 august 1944 și dus în GULAG, de unde nu s-a mai întors… Iar familia salvată, Anisia și Toader Bulat a crescut șase copii, dintre care cel mai mare și cel mai mic au decedat subit abia trecuți de cincizeci de ani, lăsând cicatrici adânci, mai ales, pe sufletul ei de mamă. Muncile vieții și le-a avut la cultivat tutun („iarba dracului”), în kolhoz, și pe lângă casă, în puținul timp „liber” ce se ivea printre trudozilele obligatorii cerute de kolhoz. Cancerul de piele care a omorât-o pare a fi o replică întârziată a condițiilor inumane în care kolhoznicii moldoveni – acești sclavi ai regimului sovietic – erau impuși să cultive, să prelucreze în condiții casnice și să dea statului „muncitorilor și țăranilor” cantitate și calitate de această ucigătoare iarbă.  

Mama-soacră Anisia a murit pe brațele noastre. Înainte de asta, se ruga la Dumnezeu să-i dea măcar trei zile fără de durerea blestematelor „bube”. Zicea că dacă ar fi fost dusă la careva mănăstire, vindecarea i s-ar fi dat numaidecât, în timp ce slujbele de sănătate de la mai multe mănăstiri nu mai conteneau. A fost o femeie cu mare Încredere în Dumnezeu. De altfel, ca și însoțitorul ei de viață, Toader Bulat. A căutat să se vindece prin credința creștină, citind și răscitind cărțile de rugăciuni adunate de o viață. În ele își găsea paliativul sufletesc și puterea să întârzie marea plecare. Acolo, în prea roasele de lecturi și de vremuri Psaltiri și Evanghelii, pe care le-a citit din propriu îndemn sufletesc oricărui suflet din sat despre care afla că s-a dus la ceruri, a găsit și împăcarea, până la urmă. În una din zilele ei luminate de cetiri, am auzit-o îngânând nesupărată, parcă numai pentru sine: suferința apusului de viață i-a fost dată de Cel de Sus spre mântuire – a ei și a celor din jur; nu se poate altfel. Înțelegerea noastră a acelor vorbe a fost că mult preacredincioasa întru Dumnezeu, Anisia, a avut tot motivul să creadă că după o viață lungă și dreaptă pusă pe altarele Muncii, Familiei și Credinței a fost aleasă să plece la Ceruri nu pur și simplu, ci de pe Crucea suferinței plămăditoare de noua viață a Lui Iisus. De altfel, părintele Ion de la biserica din sat, duhovnicul ei, pe care mereu îl pomenea de bine, zicea la ceremonia de înmormântare: „Era atât de silitoare și flămândă de citit ceasurile de dinainte de slujbă și să cânte în cor, încât o găseam pe sora Anisia, dar și pe fratele Toader, cât a fost în viață și care ani îndelungați a bătut clopotele, la ușa bisericii cu mult timp înainte de liturghie. Mai rar întâlnești astfel de oameni în ziua de azi.”

Drum lin spre Înălțimi, Mamă Anisia.

Dumnezeu să te odihnească și să te aibă în paza Lui.