Trădătorul Măriei Sale 

„Trădătorul Măriei Sale” este titlul unei cărțulii din lotul celor cumpărate la Odesa pe la sfârșitul anilor 1970, într-una din „expedițiile” cărturărești și păstrate încă în biblioteca de acasă. Generația născută în Basarabia după cel de-Al Doilea Război Mondial și ajunsă la maturitate în cel de-al optulea deceniu al secolului trecut va înțelege perfect despre ce fel de expediții este vorba. Pentru ceilalți voi spune că în acel deceniu, urmare a disensiunii între conducerea URSS și a României în cazul invaziei sovietice a Cehoslovaciei, scrisul și cartea românească a fost prigonită fără drept de apel din RSS Moldovenească. După august 1968 toate relațiile sovieto-române au căzut sub nivelul zilei de 23 august 1944, iar nvazia României rebele era pregătită pentru luna noiembrie (după istoricul și cercetătorul american Larry L. Watts). Din hotar închis, cum era pentru cei de pe malurile lui, Prutul a devenit complet ermetic: cărțile, ziarele au încetat să mai circule, scrisorile – cu mari întârzieri și doar desfăcute. Ca să se vadă, oamenii  (tații, frații, feciorii, fiicele, surorile, mamele, verii), trebuiau să meargă la Moscova pentru permisie, de unde să ia avionul ori trenul spre București, ca de acolo să ajungă la Ungheni de la Ungheni, localități omonime despărțite de câțiva metri de apă. Înăsprirea regimului de frontieră a fost dictată de Moscova, dar rigorile în privința circulației cărților și presei era inițiativa vigilenților locali.  

Moldoveni reciclați în bolșevici făceau deja carieră în marja luptei cu dorul de frați din sânul propriului neam. Un satrap perfect în această privință era Ivan Ivanovici Bodiul, moldovean de prin părțile Nikolaevului ucrainean, făcut prim-secretar la Chișinău din postura de veterinar în satul său. Visul lui era ca basarabenii să uite tot ce i-a legat de cei de peste Prut și să devină aceeași cu cei ca el, moldovean sovietic rusificat de peste Nistru – un mancurt abrutizat cu ură aprigă de patria națională. Motivul pentru care satrapul interzise cartea românească să pătrundă dincoace de Prut, a fost construit, ca de obicei la bolșevici, pe o minciună sfruntată: chipurile cartea și scrisul românesc nu mai erau întrebate la Chișinău, Orhei, Bălți, Cahul și oriunde în sate. Așa că șefii de la Moscova i-au satisfăcut demersul și începând cu anul 1969 au prins a expedia cartea editată în România socialistă acolo, unde ea chipurile era strașnic întrebată – la Odesa, Kiev, Moscova, Leningrad, Irkutsk, Vladivostok, Magadan – în librăriile rețelei specializate „Drujba”, magazine de cărți editate în țările lagărului socialist în care instrucția prevedea că în ele trebuie să existe și standul românesc. Asta, până în momentul în care satrapii locali ar fi raportat „lipsa de interes” a cititorului sovietic pentru acesta. Așa cum deschiderea rusului profund pentru cunoașterea limbilor străine era infimă, cărțile „frăției socialiste” ajunse pe acele meridiane erau sortite degradării fizice, casării și, în final, lichidării prin ardere.  

Multă carte socialistă a urmat acest parcurs al pierzaniei, cartea românească însă fiind scutită de mizerabila soartă. Au salvat-o basarabenii rătăcitori prin Uniune ori plecați în „expediții” cărturărești solitare sau de grup, care au cules-o de pe rafturi colbuite și au adus-o pe ascuns, dar cu grijă, acasă, în sensul direct al cuvântului. Setea lor de verb și scris românesc a schimbat cursul natural al fluviului cunoașterii ce se întretăia în mod firesc cu Prutul și a dat peste cap uneltirea satrapului de a-i transforma în unelte ale înrobirii propriului popor, cum se făcuse el: cartea românească a prins a umple bibliotecile basarabenilor, aduse cu milioanele de peste… Nistru, din îndepărtatele prerii imperiale ale Rusiei sovietice. Procesul ieșise de sub control, dar, mai aproape de anii 1980, în pepiniera lui Ivan Ivanovici apăru un lăstar viguros al materialului cu care voia să planteze de-a lungul și de-a latul întreaga RSS Moldovenească. Piotr Chirilovici Lucinschi trecuse deja prin komsomol, în 1976 fu pus în fruntea organizației orășenești de partid Chișinău, era mult mai instruit și de obârșie locală floreșteană. Era o amenințare la poziția de satrap a lui Ivan Ivanovici, iar pentru a-i lua locul trebuia să dovedească mult mai multe aptitudini și mult mai mult caracter în lupta cu principală meteahnă a poporului sovietic moldovenesc – naționalismul proromânesc. Ascultând rapoartele săptămânale ale șefilor structurilor de miliție și KGB orășenești, Piotr Chirilovici sărea enervat atunci când aceștia se rezumau la constatări generale ale fenomenului, fără să livreze cazuri concrete descoperite. Se răstea, certându-și subalternii și cerându-le să inventeze cazurile de manifestare a naționalismului chiar dacă ei nu le observă, căci în natură ele există – o floare pusă în noapte la bustul lui Eminescu, o jerbă depusă pe ascuns la monumentul lui Ștefan cel Mare, un semn al crucii făcut în dreptul unei biserici ferecate, un cuvânt, o lozincă scrijelită în semne latine pe betonul unui gard ori al unei clădiri, un aparat de radio descoperit într-o cameră de cămin studențesc fixat pe frecvența Bucureștiului, Iașului ori, și mai grav, pe cea a Europei Libere, a Vocii Americii ori a Undei Germaniei. Știa ce știa Piotr Chirilovici, căci, într-adevăr, fenomenul a existat chiar și în realitatea celor mai cumpliți ani de suprimare bolșevică. Confirmarea s-a putut vedea în toată amploarea la sfârșitul anilor 1980, când o puternică mișcare de eliberare națională apărută parcă de niciunde au prins a zdrobi lanțurile imperiale. La acea vreme, atât satrapul, cât și venalul său ucenic se aflau departe fiind avansați în funcții superioare ale statului-partid pe care-l slujeau. Piotr Chirilovici fusese numit supervizor imperial într-o republică din Asia Mijlocie unde-și făcea serviciul cu același devotament, dar în curând reveni acasă. Curați la suflet, dar naivi incurabil, lideri ai mișcării moldovenești au cerut Moscovei delegarea lui în fruntea organizației republicane a partidului comunist. Din funcția de satrap cu acte în regulă la Chișinău, a încercat să tempereze acțiunile și revendicările mișcării, dar nu a reușit. A fost rechemat la Moscova, iar după destrămarea definitivă a URSS a revenit din nou acasă, de data acesta în misiunea disperată de a „întări” independența Republicii Moldova așa, încât ea să nu se poată depărta foarte mult de Rusia ori, ferească Domnul, „naționaliștii” să pună la cale o reunire cu România. A reușit în multe pe acest tărâm. La scurt timp după ziua ruperii de URSS, Republica Moldova se re-legă de Rusia – matricea structurii rusești imperiale – semnând cu mâna președintelui Snegur aderarea la CSI. Mișcarea de eliberare națională fu înlocuită de o organizație revanșardă pro-sovietică a agrarienilor, constituită din nababi colhoznici și reprezentanți ai nomenclaturii comunist-sovietice, în fruntea căreia Lucinschi se stabilise. Sub oblăduirea lui Piotr Chirilovici, aflat deja în funcția de președinte al Parlamentului, Republica Moldova fu prima și unica republică ex-sovietică în care partidul comunist a revenit mai întâi în scena politică, apoi și la guvernare. Legiferarea structurii canceroase cu puternic iz antinațional a autonomiei teritorial administrative găgăuze în sudul republicii a fost la fel un merit al șefului legislativului de atunci, iar din postura deja a președintelui Republicii Moldova, o altă construcție canceroasă izvodită din ocupația rusească a teritoriilor de dincolo de Nistru primi din mâinile lui Lucinschi mai multe firmane de consolidare a structurii ei politice și economice. Când toate aceste nedreptăți în raport cu propriul popor fură puse în acte și legi, Lucinschi făcu loc la cârma statului celui pe care îl pregătise de cu vreme – milițianului comunist Voronin, agent și el al Moscovei.  

Ca să fie clar de unde vin lucrările făcute până la el și încotro duc drumurile viitoare ale Republicii Moldova, Voronin îi decoră în 2001 și 2003 cu cele mai înalte distincții militare, ordinul „Ștefan cel Mare”, mai întâi pe generalii ruși Nicolai Patrușev, Veaceslav Ușakov, și Serghei Lebedev, șefi ai serviciilor secrete rusești, iar în 2005 și pe predecesorul și creatorul său, moldoveanul trecut cu slujba la ruși, Piotr Lucinschi, cu Ordinul Republicii.  

Anume de el, de Piotr Chirilovici mi-am adus aminte în momentul când, răscolind în „biblioteca” de prin dulapuri am dat de cărțulia mirosind a vremuri demult apuse cu titlul provocator „Trădarea Măriei Sale”. Amintirea a venit pe fundalul cazului dezgustător relevat nouă într-o investigație jurnalistică despre posibila implicare a fostului șef al Marelui Stat Major al Armatei Naționale a Republicii Moldova, generalului Igor Gorgan, într-o schemă de colaborare cu serviciile de spionaj rusești și, implicit, de trădare de Patrie. Subiectul cărții este construit pe un aspect al istoriei descrise de Bogdan Petriceicu Hașdeu în nuvela „Ioan Vodă cel Cumplit”. Mai exact pe cel al trădării lui Vodă de către prietenul său, pârcălabul de Hotin, Ieremia Golia și alți boieri, fapt care a dus la moartea Viteazului și trimiterea Moldovei în abisul unei robii turcești și mai crâncene.  

Am mers pe dată la original, la nuvela lui Hașdeu și am recitit întreaga poveste așa cum o descrise ilustrul cărturar. După el, înaintând către dispozitivele de apărare ale lui Ioan Vodă în bătălia de la Cahul, turcii au pus în frunte pe Golia și oștenii lui care trecuseră de partea dușmanului, iar domnitorul moldovean porunci să se tragă cu toată puterea tunurilor sale anume în ei, măcelărindu-i. Hașdeu descrie situația în felul următor: Secolul XVI fuse fecund în cruzimi: Sânt-Bartelemi, domnia lui Ivan cel Groaznic, furorile Incuizițiunii îl împestrițează ca nește pete de tigru. Varietățile de pedepse, întrebuințate atunci mai la toate popoarele Europei, îți ridică părul, îți încrețesc fruntea și-ți încheagă sângele. Dar nu fu, nu este, nu poate fi nici o penalitate destul de crudă pentru a corespunde cu fapta unui vânzător de patrie! A împinge milioane de frați pentru secoli în abisul sclaviei este un atentat nu contra unui om, nici chiar contra unei singure națiuni, ci contra a zece, a douăzeci de popoare, ce se nasc unul după altul și se numesc generațiuni. Crima este atât de monstruoasă, încât imaginațiunea se refuză a-i inventa o pedeapsă analoagă: penalitatea cea mai potrivită ar fi de a da mizerabilului viața Jidovului Rătăcitor, pentru ca să auză și să simță în curs de o miriadă de ani necurmatele blăsteme ale posterității. Cain fusese s(f)ânt alăturea de pârcălabul Ieremia Golia! 

Necurmatele blesteme ale posterității au umplut deja miriadele de ani ale epocilor trecute, dar lifta trădărilor nu se mai termină prin părțile noastre. Gorgan poate fi o confirmare dacă faptele se dovedesc, dar până la el în tagma lui pot fi puse duzini de demnitari, între care miniștri, prim-miniștri, deputați, șefi de stat. Din trădare ne-am pomenit rupți în două la Prut, schilodiți în război la Nistru, sfârtecați în autonomii la sud și la est. Altă miriadă de ani de suferință a început odată cu noul secol, iar în anul curent lavrele hâde ale trădării de neam plodesc monștri asmuțiți să devoreze viitorul următoarelor noastre generațiuni. Să punem deci tunurile minții pe ei, să-i măcelărim cu verbul adevărului pe câmpul de dezbatere publică și apoi cu votul la Alegerile și Referendumul din toamnă, bătălie în care o nouă trădare a Măriei Sale, poporul, să fie curmată odată și pentru totdeauna. 

Valeriu Saharneanu