Summitul NATO de la Vilnius văzut de la Chișinău

Aceste rânduri au fost scrise înainte să înceapă Summitul de la Vilnius ale cărui preocupări centrale se anunță a fi consolidarea potențialului de apărare colectivă a Alianței și atitudinea ei față de cererea Ucrainei de aderare la acest bloc politic-militar. Forul conducătorilor celor 31 de state membre se va ține în cele de-a 503-a și 504-a zile ale războiului de agresiune al Rusiei în Ucraina. Este momentul în care contraofensiva ucraineană predomină acțiunile de pe front iar oștirile cotropitoare ale Federației Ruse par să facă eforturi disperate pentru a rezista presiunilor și a îndepărta o prăbușire iminentă.

Forul organizat anul acesta de Alianță la Vilnius – în imediata apropiere de zona cuprinsă de război a Europei – simbolizează el însuși o contraofensivă a lumii democratice împotriva dezlănțuirii obraznice a unei forțe agresoare pornită să împiedice realizarea voinței suverane a poporului ucrainean care a ales pentru sine o cale democratică de dezvoltare și pe care forța agresoare o consideră eronat drept o amenințare la propria securitate. Evenimentul dezvăluie cât se poate de clar esența la scară globală a ceea ce se întâmplă în Ucraina: un război al puterilor dictatoriale ale lumii în frunte cu Rusia, împotriva lumii democratice unite în cadrul Alianței Nord-Atlantice care a sărit în ajutorul Ucrainei. În fapt, avem manifestarea pe față a mai multor elemente ale unui război mondial, cel mai relevant dintre care fiind confruntarea pe mai multe paliere între două sisteme social-politice distincte și diametral opuse ca formă și conținut.

Confruntarea are deocamdată această formă a războiului local doar datorită tacticii adoptate de statele lumii democratice – de a ajuta logistic, cu arme și echipamente Ucraina, dar de a se abține de la implicarea directă în acțiuni de luptă. Strategic, aceasta tactică urmărește evitarea escaladării războiului de foc peste alte state și continente. Dar, ca și înainte de invadarea Ucrainei pe care Putin a declarat-o la 24 februarie 2022 drept cap de pod al unui atac iminent al NATO împotriva țării lui, Rusia nu încetează să amenințe cu escaladarea globală a războiului, făcând mereu aluzie la potențialul său nuclear. În acest sens, Rusia a relocat ogive nucleare în Belarus, iar mai nou, chiar în preajma deschiderii forului, purtătoarea de cuvânt a ministerului rus de externe a sfătuit Alianța să ia în discuție la Vilnius situația din jurul stației atomice de la Zaporojie, capturate de ruși încă în martie 2022 și sugerând cinic, cu titlu de șantaj, că ceva îngrozitor, ușor previzibil, și cu impact asupra țărilor NATO ar putea să se întâmple acolo. O asemenea abordare vorbește că Rusia nu a învățat nimic în cele 505 zile de război și că ea, spre neliniștea lumii, continuă să degradeze sub toate aspectele.

Degradarea este un proces vizibil și el ne face să afirmăm că războiul mondial este deja o realitate în cazul în care pe partea opusă sistemului democratic vedem dezvoltându-se în Rusia un sistem social-politic incompatibil cu valorile acestuia și ireconciliabil cu acesta – un produs sintetizat și adaptat la zilele noastre a ceea ce a fost în secolul trecut Germania nazistă și Rusia comunistă. Rusia a pornit pe această cale odată cu aducerea voluntaristă la putere a lui Putin. Nomenclatura post-sovietică și noile elite oligarhice de atunci l-au aranjat în funcție la Kremlin la sfârșitul anilor 1990 nu pentru a pune Rusia și poporul ei pe o cale sigură de dezvoltare, ci ca să garanteze securitatea lui Elțin, a familiei acestuia și a numeroasei clientele din jurul acestei familii. Anii virajului brusc către un regim dictatorial cleptocratic și un sistem social-politic antidemocratic se consideră a fi 2007 și 2008. În 2007, la conferința de securitate de la Munchen, Putin s-a arătat supărat pe înaintarea lumii democratice spre Răsărit, nemulțumit de faptul că trei republici baltice și mai multe state est- și central- europene au fost lăsate să adere la UE și NATO în pofida Rusiei. Distanțându-se de acest proces în care ar fi putut să se integreze spre binele țării sale, Putin a semnat refuzul Rusiei de a face parte din clubul acestor state. Mai mult, pe un ton poruncitor, el a revendicat dreptul la un așa numit spațiu al interesului vital al Rusiei care să cuprindă fostele republici sovietice, ceea ce însemna anularea independenței și suveranității acestora.

La Summittul NATO de la București din 2008, Putin a insistat asupra acestei nelegiuiri. În rezultat, liderii NATO au cedat – Ucraina și Georgia nu au primit Planul de Acțiuni de aderare și au plecat acasă umilite, având doar vaga promisiune de a fi integrate cândva. Asta se întâmpla la început de aprilie 2008, iar la 8 august, ca să testeze capacitatea de reacție a Occidentului la un alt gen de acțiuni pe care le pregătea, Rusia i-a aplicat acestuia o puternică lovitură de pedeapsă: forțele ei militare au invadat Georgia și au capturat o bună bucată din aceasta țară caucaziană. Reacția Occidentului a fost cea scontată de Kremlin – de înfricoșare soră cu panica -, iar ceea ce a urmat în 2014, cu anexarea de la Ucraina a Crimeii și a regiunilor Donețk și Lugansk, a fost o demonstrație de luat în serios a faptului că regimul Putin se transformă într-o amenințare gravă la pacea și ordinea mondială. Ultimatumul dat Occidentului în decembrie 2021 ca acesta „să-și ia catrafusele și să se retragă dincolo de liniile geopolitice ale anului 1997 (primul val de aderare al perioadei post-comuniste)” a fost șocul care a scos NATO din „moartea cerebrală” provocată de Trump și anunțată de Macron, iar invadarea armată a Ucrainei în dimineața zilei de 24 februarie 2022 a fost semnalul de alarmă care a provocat mobilizarea și solidarizarea lumii democratice.

Era linia roșie pe care Putin ar fi trebuit să o evite, pentru că pornind de la această dată confruntarea lui cu Occidentul avea să treacă în dimensiunea unor categorii de raporturi în care dreptatea și nedreptatea nu mai pot fi manipulate de minciună, deosebirea dintre ele fiind atât de evidentă încât obraznicul nu mai are nicio șansă de câștig și biruința va reveni neapărat puterii celei mai bine organizate și celei mai bine dotate.

Această putere este astăzi Occidentul colectiv adunat timp de două zile la Vilnius în format NATO ca să facă unele bilanțuri și să pună la punct probleme de tactică și strategie pe care le are de rezolvat în obligația asumată să ajute Ucraina în războiul ei de respingere a agresiunii rusești. Bilanțul cel mai elocvent este că NATO, ediția Vilnius-2023, este mult mai robust și mai plin de caracter decât cel batjocorit de Putin la București în anul 2008. Țări tradițional neutre ca Finlanda și Suedia au renunțat la statutul lor de neutralitate și au devenit membre ale Alianței de teama agresiunii Rusiei, iar Ucraina, fiind în război, va beneficia în conformitate cu decizia Summitului de la Vilnius, de un Consiliu special NATO-Ucraina și de alte facilități de ordin politic, militar, economic și umanitar, menite să-i dea puterea pentru a obține câștig de cauză în războiul său de eliberare de trupele rusești de ocupație. Implicit, de facilități similare va beneficia și vecna ei, Republica Moldova, în pofida faptului că ea încă se abține copilăros să ceară cu voce tare aderarea la structura de siguranță a Organizației Atlanticului de Nord. Este de interes vital ca Republica Moldova să nu amorțească prea îndelung în această poziție incomodă, căci, precum zilele acestea a notat foarte exact o publicație germană „NATO este asigurarea de viață a Europei, iar Europa este asigurarea de viață a NATO”. Ceea ce înseamnă că de vrem în Uniunea Europeană trebuie să vrem cu hotărâre și în NATO. Iar să vrei cu hotărâre, înseamnă să ceri cu voce tare.

Valeriu Saharneanu, 11 iulie 2023