Rușii, ca problemă

Este o evidență: rușii au ajuns să prezinte azi o mare problemă. În sensul cel mai direct al cuvântului. Au fost așijderea și în suta de ani precedentă: dictaturile comuniste cultivate de ei au tocat sute de milioane de vieți. După căderea comunismului în 1989 și a URSS în 1991, se credea că rușii au tras învățămintele necesare și viitorul, cel care depinde de comportamentul lor, va fi scutit de cauze ducătoare la recidive asemănătoare.

Această credință nu a durat însă. Din momentul în care, în noul secol, liderul națiunii lor a pornit un război cu obiectivul anunțat expres – de lichidare a națiunii vecine ucrainene -, problema a devenit nu doar arzătoare, dar și de importanță existențială pentru întreaga omenire. Liderul rus a mers cu invazia de la 24 februarie mult mai departe de orizontul ucrainean. A spus că a ordonat operațiunea („fără putință de renunțare”)  în teritoriul ucrainean obligat de nevoia apărării forțate a propriului teritoriu, iar invadarea teritoriului ucrainean a fost dictată de datoria patriotică de prevenire a unui atac iminent al Occidentului împotriva Rusiei, având Ucraina drept vârf de lance. Ați reținut firul logicii lui Putin? Fără zorzoane machiavelice, sensul vorbelor lui era să nu se creadă că războiul în Ucraina este unul local pe cât se pare; el poate fi detonat în orice moment într-o conflagrație mondială pentru că nici Statele Unite și nici majoritatea țărilor europene nu au înțeles să dea satisfacție în condiții pașnice proiectului rusesc al noii ordini mondiale, cauza dreaptă al căruia Kremlinul a hotărât, iată, să o dovedească pe câmpul de luptă.

La auzul motivelor, dar mai ales al obiectivelor lui Putin, lumea nu putea să nu se sperie. Pe dată, memoria colectivă a Occidentului a fost năpădită de amintirea unui trecut îngrozitor, legat de Hitler și de himerele lui expansioniste, susținute de Rusia lui Stalin și subestimate de Europa,  lăsate să potopească mai întâi continentul european, apoi întreaga lume. Similitudinile acestuia cu Putin sunt aproape totale nu numai în dementa pornire de lichidare a popoarelor, cărora o minte bolnavă refuză să le recunoască dreptul la viață. Aprinsă la un capăt, Europa a intrat sub iminența unei apocalipse. Din acest moment, atât la nivelul Organizației Națiunilor Unite, cât și la cel al fiecărei țări în parte, Rusia și rușii au devenit o problemă cu grad de pericol cod roșu pentru securitatea mondială.

***

Estimarea gradului de periculozitate nu vine de la careva din aceste instituții internaționale ori state. Acestea, din contră, au fost multă vreme rezervate în a emite estimări în forma lor brută, catastrofice, de teama să nu trezească panică și să destabilizeze finanțele și economia mondială. Estimarea vine chiar de la rușii înșiși și ea se conține în declarațiile aproape zilnice a celor care astăzi conduc Rusia și îi  controlează enormul potențial militar nuclear. Iată meniul sintetizat a ceea ce rușii poftesc să realizeze în mandatul fără sfârșit al lui Putin:  

• să li se recunoască „din oficiu” dreptul la hegemonia mondială și la formarea unui pol geopolitic rusesc aparte, cu numele de cod „lumea rusă”;
• să li se rezerve libertatea refacerii prin metodele pe care ei le consideră eficiente, a unei simbioze din ceea ce au fost în trecut Rusia țaristă și Rusia sovietică, cu sistemele lor specifice și indispensabile de politică internă – represiunea – , și externă – expansiunea;
• soluționarea problemelor de importanță planetară, între care cele ce țin de destinele statelor și popoarelor, inclusiv dreptul lor la alianțe, la sisteme de dezvoltare, la existență, în unele cazuri, să intre în apanajul exclusiv al unei organizații informale a Marilor Puteri, între care Rusia să fie considerată prima ori, în cel mai rău caz, a doua mare putere. 

În teze, cerințele acestea au fost făcute publice încă pe la mijlocul anilor 2000, dar în forma lor ultimativă, subliniat agresivă, au fost declamate în lunile care au precedat invadarea propriu-zisă a Ucrainei. Toată lumea civilizată a apreciat că cerințele sunt pe cât de absurde, pe atât de abominabile. Multora nu le venea să creadă cât de repede niște frustrări iscate din interpretări pseudo-istorice halucinante pot crește mai întâi în amenințări grosolane, ca imediat să se treacă la acțiuni războinice reale, cu urmări imprevizibile. Cum s-a ajuns până aici? Ce temeiuri au dat spasme noi neogoitei rânze imperiale rusești?

***

Noul secol și mileniu Rusia l-a început sub sceptrul nefast al lui Putin, o progenitură ștearsă a KGB-ului – cea mai sângeroasă structură represivă de stat care a existat vreodată pe fața pământului. Organizația – unica supraviețuitoare instituțională a colapsului sovietic – a luat prăbușirea imperiului-mumă drept obidă personală. Ea a pus gând rău de răzbunare Occidentului, pe acesta făcându-l vinovat de moartea născătoarei lui. Organizația avea nevoie de un dușman pe măsură, din ura pentru care să-și hrănească creatura moștenitoare – Rusia celui de-al treilea imperiu. Doctrina acestei noi creaturi a fost adusă spre cunoștința lumii la Munchen, în data de 10 martie 2007, în alocuțiunea lui Putin de la Conferința anuală pentru securitate. Învinuirile în adresa Occidentului din acea cuvântare au chiftit a mare frustrare. Putin a anunțat neacceptarea stărilor de fapt din Europa și din lume. Înfrângerea în Războiul Rece a URSS, Putin a luat-o pe contul Rusiei post-comuniste, deși putea să se detașeze de moștenirea criminală sovietică și să se alăture proiectului european de conciliere și dezvoltare. Asta ar fi însemnat o nouă Rusie, o nouă viață pentru ruși. Lucrul acesta era însă de neînțeles pentru Putin care-și croia o Rusie pe conceptul kaghebist transcendental al urii. Rusia trebuia făcută din nou măreață și de temut, atribute sovietice esențiale pierdute. Ele trebuiau recăpătate, dar cum, dacă fostele republici sovietice fug de Rusia și se trag din răsputeri către UE și NATO, cu care intră în contact de capul lor. Surparea de sub Rusia a spațiului sovietic – pe nou, a spațiului lumii ruse – trebuia deci oprită. Ca metodă, Putin a avut calea atractivă a respectului reciproc și a bunei colaborări cu acest spațiu. Însă, ca un discipol kaghebist mediocru care este, Putin a ales calea forței. A pornit-o din interiorul Rusiei: a înecat în sânge Cecenia răzvrătită care-și cerea independența. Apoi a invadat Georgia, care cerea insistent să adere la NATO. Pentru aceeași năzuință a ocupat teritorii din Ucraina în 2014 și a invadat-o cu război total în 2022.

***

Pentru că până la invazia din 2022 metoda a funcționat și lucrurile mergeau „conforma planului”, Putin a hotărât să dea cu bățul și în cei care sar în apărarea bietelor lui victime. Așa cum Georgia, Ucraina și Republica Moldova au fost și sunt impuse cu forță să renunțe la UE și NATO, tot așa, a gândit Putin, UE și NATO trebuie impuse, prin aceeași metodă, să renunțe la acest spațiu. Dacă nu s-a putut prin coruperea elitelor, prin șantajul energetic, al valurilor de refugiați sirieni, va încerca să le facă să renunțe acoperindu-i pe europeni cu mirosul înecăcios al prafului de pușcă, pârjolind Ucraina. Gruparea kaghebistă din capul Rusiei alesese calea războiului și a făcut din himera demențială a răzbunării un scop suprem al statului capturat de ei. Toate resursele țării au fost ghidate către acest obiectiv. S-a pus de un nou program de militarizare a Rusiei. Acesta a mers în pas cu îndoctrinarea războinică a populației. Ea trebuia motivată să vrea revanșa, să vrea răzbunarea, să vrea războiul. Ca să o aducă la acest grad de fierbere nebunească, Kremlinul a recurs la o stratagemă: a însușit pătimaș victoria repurtată de Națiunile Unite împotriva fascismului în cel de-al Doilea Război Mondial, a transformat-o cu anii în ideologie de stat și a definit esența acesteia: distrugerea Occidentului și a valorilor lui – un pericol la fel de mare precum a fost Germania fascistă.

***

Trecută prin măruntaiele enormei mașinării propagandistice, victoria de altă dată asupara fascismului german a fost ridicată de regimul Putin la nivel de cult național, cu sacralitate legiferată, ocrotită de un sistem de legi special adoptate. Orice altă interpretare, decât cea oficială a faptului cum și de cine a fost ea obținută, se prezumă a fi condamnabilă. Ceremoniile bombastice de închinare cultului victoriei erau menite să stârnească în societate un fel de euforie dementă, numită de criticii ruși ai fenomenului „pobedobesie” (țicneala biruinței). Serbările militariste ritualice au generat treptat un cult al războiului la zi, cu simbolistica și coregrafia lui. De după spatele spiritului cultivat al revanșei nu a întârziat să apară obiectivul adevărat al întregii afaceri – construirea unei noi ordini mondiale, cu Rusia în capul mesei. Matrița acestei ordini a fost definită de Kremlin în formatul etnic-religios al așa zisei lumi ruse, stabilită în hotarele refăcute (cu forța) ale fostului imperiu sovietic. La tevatura acestui deziderat revizionist extrem de periculos, propaganda rusă a lucrat cu deosebită osârdie. A epatat în special fala poporului rus-erou, întotdeauna învingător în trecut și mereu invincibil în viitor. Legat de viitorul concret pe care-l avea în vedere, Kremlinul a pus în gura poporului pornit să mărșăluiască un slogan cu spor de adrenalină – „Suntem gata să repetăm!”. Adică, noi, rușii, suntem pregătiți să repurtăm o nouă și glorioasă victorie asupra dușmanului la primul apel, iar acesta este oricine s-ar opune stabilirii noii ordini mondiale gândite de Putin. Sloganul nu era altceva, decât chemarea subliminală la un nou război.     

***

În saramura „pobedobesiei”, Rusia a suferit către începutul anilor 2020 o mutație fără precedent în istoria omenirii. De pe extrema stângă, comunistă, pe care a reprezentat-o până în anii 1990, ea a făcut un salt fantasmagoric, ajungând să întruchipeze în 2022 extrema dreaptă fascistă cea mai abjectă, în mare parte nazistă. Încă având reflexe de căpușă a bolșevismului sovietic, Rusia lui Putin s-a întrupat organic în carcasa a ceea ce a fost cândva nazismul german hitlerist. Dovadă că extremele nu numai că se ating uneori, dar se și înlocuiesc în anumite condiții. Condiția în care Rusia lui Putin s-a transformat din bolșevică în nazistă a fost ideologia învingătorului dezlănțuit, crescută pe ruina celui învins și îngrășată din cenușa acestuia, ideologia forței brute, dezumanizate. Cultul războiului, cultul morții, cultul conducătorului infailibil, agresivitatea, expansiunea, disprețul pentru cel mai slab, dreptul forței brute în detrimentul tuturor celorlalte drepturi – aceste cioburi ale statului hitlerist au fost adunate de la groapa de gunoi a istoriei și puse straturi la fundamentul statului rus de astăzi, la baza Rusiei putiniste.

***

Conceptul noii ordini mondiale al actualilor lideri de la Kremlin anulează institutul dreptului  internațional constituit în mare parte după cel de-al Doilea Război Mondial. Viziunea lor face inutilă Organizația Națiunilor Unite, pune anatema pe comunitățile de state unite pe principiile conviețuirii pașnice, a excluderii conflictelor, a solidarității, a democrației și traiului cu dedicație pentru dezvoltare, așa cum este Uniunea Europeană. Conceptul rus prevede că organizații militare și politice de tipul NATO, făcute special să apere aceste comunități, ar trebui desființate. Asta pentru că statele mici, altă dată perfect vulnerabile, aderând la UE și NATO devin parte a unei Mari Puteri, de care Marea Putere a Rusiei este obligată să țină cont. Și atunci Rusia pe cine mai atacă la o trăsneală imperială, încotro își mai extinde granițele, pe cine mai pradă, pe cine mai umilește dacă toate țările din jurul ei se vor acoperi de scutul unor Mari Puteri? Va mai fi ea măreață dacă va trebui să se considere egală cu Estonia, de pildă, cu Slovacia ori cu România? Este inadmisibil! De aceea Putin insistă pe revenirea la Europa de până la 1991, cel puțin. Este un concept care privește înapoi, contestă prezentul, iar viitorul îl vede ca pe o amenințare. La facerea viitorului luminos au muncit mai mulți cârmaci visători, dar până la Putin încă nu s-a găsit niciun deștept mai deochiat care să încerce întoarcerea statului său într-un trecut considerat confortabil. Este ca și cum ai încerca să refaci ouăle sparse la omletă. Figura de stil aparține pare-se francezilor și traduce ușor zeflemist, dar exhaustiv și pe înțelesul tuturor, natura de necuprins a absurdului.

Rusul Putin nu glumește însă. Războiul lui în Ucraina, unde zice că se confruntă cu NATO și cu tot Occidentul, este pe cât de real, pe atât de sângeros. Ucide zilnic oameni de mai bine de șase luni ca să scoată Ucraina din ghearele dușmanului și, de gât cu ea, să reclădească ceea ce s-a ruinat în „catastrofa” de la 1991. Escaladează războiul cu fiecare zi, amenințând la moment cu un dezastru nuclear la centrala atomică de la Zaporojie, pe care armata lui a ocupat-o. Dispune și de un arsenal militar de ogive nucleare, gata să le folosească. Ar fi absurd să facă uz de ele, dar Putin a dovedit deja că absurditatea este indispensabilă de personalitatea lui. Atâta timp cât există, Putin este deci pentru omenire o problemă existențială. Speranța că marele popor rus se va deștepta, îl va opri și-l va pune la punct nu a plodit în niciun fel. Victorios în lupta cu fascismul german pe vremuri, el se arată azi laș, fricos, fără demnitate, fără discernământ și, într-o majoritate îngrijorătoare, susținător al regimului de aceeași speță cu cel al lui Hitler de acasă. Astfel, marele popor rus a devenit și el o mare problemă, arătându-se capabil de o mare catastrofă. El nu mai este suveranul Rusiei dacă acceptă crimele pe care le face Putin de decenii în propria țară și de mai bine de șase luni în Ucraina, nu poate fi considerat adecvat dacă l-a lăsat pe Putin să le transforme țara într-o rezervație a răului absolut: izolată, blestemată și detestată de toată lumea civilizată. Implicit, poporul rus nu mai este astăzi nici mare și nici măreț, cum obișnuia să se fălească; în ochii și conștiința lumii el este pur și simplu o mare problemă.

Valeriu Saharneanu

16 august 2022