Remanierea guvernamentală: între necesitatea rezonabilă, operațiunea subversivă și marasmul ordinar 

Remanierea guvernamentală, pe subiectul căreia clasa politică din afara puterii s-a frământat în ultimul timp, s-a consumat la începutul acestei săptămâni. Luni seara, 18 noiembrie, premierul Recean, a prezentat propunerile de remaniere la vârful a trei ministere, iar marți dimineață noii miniștri au și depus jurământul, întrând imediat în funcție. Viteza cu care s-a produs actul și, mai ales, esența demonstrativ superficială a acestei așa zise remanieri, au nemulțumit pe unii actori (geo)politici. Gestul are însă un mesaj ascuns, pe care guvernarea vrea să-l transmită societății, tot așa cum un mesaj ascuns a avut și remanierea revendicată în termeni ultimativi de cei care asediază puterea. Să le descifrăm pe rând. 

Necesarul rezonabil al remanierii 

Mesajul guvernării este că: 1. Ea își dă seama de nevoia unor remanieri rezonabile, doar că schimbările din echipa executivă ar trebui să fie dictate de necesități clare: ineficiența unor miniștri, lipsa de rezultate sau nevoia de a realinia prioritățile strategice; 2. Ea își dă la fel seama de faptul că lucrează în condițiile unui război hibrid cu ingerințe brutale fără precedent, dus de Federația Rusă împotriva Republicii Moldova în care destabilizarea Guvernului ei este una dintre țintele prioritare; 3. Ea este conștientă că după eșecul suferit la Referendum și în scrutinul prezidențial de curând, forțele din afară și din interior, angajate în contracararea procesului de integrare europeană a Republicii Moldova, vor urmări hărțuirea necontenită, pe toată părțile, a Guvernului, în așa fel, ca la alegerile parlamentare din anul viitor acesta să se prezinte cât mai dezorientat, dezlânat și devalizat de rezultatele muncii lui.  

Mesajul ar fi deci că Guvernarea nu este împotriva remanierilor rezonabile, dovadă fiind cea din februarie 2023, când Natalia Gavrilița a fost înlocuită la șefia cabinetului de miniștri de actualul prim-ministru Dorin Recean, motivul anunțat atunci de președinta Maia Sandu fiind că „economia și securitatea țării au nevoie de o nouă viață”. La cele două domenii menționate la acea vreme am putea adăuga azi nemulțumirea șefei statului și a societății referitoare la reforma în justiție și la alte aspecte ale activității Guvernului, coroborate cu rigorile cerute de procesul de integrare europeană. Avem noi acum acea „viață nouă” de care vrea să ne lege speranțele Maia Sandu? Ba bine că nu. Dar în condițiile generate de un trecut extrem de anevoios, de care trebuie să ne descotorosim, și al unui prezent de o complexitate extraordinară în care cuvântul de ordine este supraviețuirea, trebuie să fim conștienți că însăși menținerea acestui obiectiv într-o agendă guvernamentală lucrativă este o mare minune. Păstrarea coerenței Guvernului, a capacității lui de tracțiune prin miriștile aspre ale vremurilor deloc simple, cu capcane la tot pasul, este în interesul major al statului și societății și face parte din imperativul tuturor cetățenilor de bună credință, nu doar a clasei politice – asta vrea să ne spună Guvernarea în mesajul ei cifrat în subtextul menționatei remanieri superficiale. Cu text deschis, mesajul trebuie înțeles astfel: remaniem când avem nevoie și ne este de folos, nu când vor dușmanii și lăturașii lor trădători de țară. 

Operațiuni subversive și marasm ordinar 

Cine a parcurs cap-coadă povestea actualei așa zise crize guvernamentale, a putut să vadă că începutul ei coincide cu apariția în scenă politică de la Chișinău a însăși prezentei guvernări proeuropene. Detașarea ei de Moscova, ruperea rând pe rând din mrejele pieței economice umilitoare ale Federației Ruse, dar, mai ales, dezlegarea nodului gordian al dependenței de sursele ei energetice, a stârnit emoții dintre cele mai pline de ură. Operațiunile subversive de subminare a reputației Maiei Sandu și a Guvernului ei în fața celor care i-au adus la putere în 2020 și 2021, au curs una după alta și s-au împletit în avalanșa unui adevărat război hibrid de agresiune. E de amintit, că atacul consolidat împotriva ministrului Spânu a început încă de pe timpul negocierilor purtate de el cu capii Gazpromului. În prima linie de atac erau atunci mediile atașate prin proprietari de socialiști și comuniști, coroborate riguros cu cele ale Kremlinului. Acestea au ținut subiectul în regim de foc continuu, așa încât infiltrarea lui în celelalte medii să se producă pe fondul imposibilității de a fi ocolit – procedura însemnând construcția la nivel național a unui caz de marasm ordinar, preluat din surse otrăvite și răspândit de-a valma în cele sănătoase. Sarcina era ca eticheta guvernărilor marii corupții, cele care au furat Republica Moldova ani în șir, în lung și în lat, să se agațe și de veșmintele ministeriale ale actualei guvernări. În săptămânile care au precedat demisia de onoare a ministrului Andrei Spânu, am ajuns să auzim din gura unor jurnaliști de la instituții respectabile ale presei independente întrebări de felul „Ce se va întâmpla cu Spânu, pentru că lumea vorbește…”, fără ca ei să poată prezenta careva dovezi despre ceea ce insinuează respectiva lume, care nu este altcineva, decât gura urât mirositoare a opoziției politice aflate în serviciul Moscovei.  

Un scurt istoric în loc de concluzie 

Istoricul de peste 33 de ani al Republicii Moldova ne arată că guvernele ei au fost schimbate intempestiv și categoric mai ales atunci când nu au convenit intereselor Moscovei (guvernele Druc, Muravschi – în prima jumătate a anilor 1990) și lăsate să guverneze îndelung, atunci când ele au fost pe placul acesteia (guvernele Sangheli, Ciubuc 1 și 2 – în cea de-a doua jumătate). Aceeași cadență le-a marcat existența și în cazul când Moscova a mai pierdut din posibilitatea de a le influența direct, ele căzând însă în robia unor elemente mafiote locale, care le-au tratat la fel. În anii 2000, de exemplu, președintele Voronin, tot el capul mafiei comuniste locale, l-a suportat pe Tarlev în fruntea celui mai longeviv guvern atâta timp cât acesta i-a slujit fără cârtire interesele și l-a remaniat ad-hoc în clipa în care i-a descoperit trădarea. Iar în anii 2010, „coordonatorul-șef” al republicii, Plahotniuc, a trebuit să schimbe tocmai 4 capi de guvern (Filat, Leancă, Gaburici, Streleț) până să și-l instaleze pe Pavel Filip, prim-ministrul care i-a oferit oligarhului un guvern ideal realizării planurilor sale de capturare a statului și de care s-a despărțit doar când a fugit din țară. Deși rupte relativ de Moscova, guvernările mafiote ale lui Voronin și Plahotniuc au dus până la urmă Republica Moldova tot în ghearele Kremlinului. Consecința lor firească a fost Dodon și guvernul Chicu al acestuia, ale căror poveste ar putea sta la baza unui impresionant rechizitoriu penal. 

De aici și concluzia că remanierile guvernamentale dintre ciclurile electorale sunt evenimente recurente mai puțin legate în Republica Moldova de necesitatea pragmatică de a da un suflu nou, mai dinamic, actului de guvernare, cum ar fi normal. Remanierile sunt în aceste condiții acte de subminare și ele urmăresc aducerea, în ultimă instanță, a guvernărilor de azi și ulterioare ale Republicii Moldova în subordonarea Moscovei. Exemplul Georgiei este cât se poate de elocvent și ne stă în față. 

Valeriu Saharneanu, 19 noiembrie 2024