Războiul lumii cu nebunii

La răscrucea ultimilor două milenii unii analiști s-au grăbit să afirme că secolul 21 va fi al credinței ori nu va fi deloc. Alți futurologi vedeau cultura în locul credinței și îi atribuiau ei rolul celei mai consacrate preocupări a lumii civilizate. În felul acesta, și unii și alții voiau să ne asigure că viitorul omenirii va fi cu precădere pașnic, dedicat în cea mai mare parte spiritului ființei umane. Se credea că lumea războaielor va rămâne pentru totdeauna în secolul 20. Acesta,  cu cele două cataclisme mondiale relativ scurte, dar sângeroase și fierbinți, și unul îndelung, dar rece, va rămâne în istoria omenii ca perioadă de hotar între răul, învins de om, și binele câștigat în suferință. Nu mai departe de douăzeci și doi de ani în urmă, minți luminate estimau că regimurile politice bazate pe ideologii criminale nu-și vor mai găsi locul în civilizația viitorului. Că numele celor mai sângeroși tirani ai secolului 20 – Lenin, Hitler, Stalin, Mao, Pol Pot – vor fi puse spre strașnică luare aminte pe bornele de hotar ale iadului pe pământ coborât de ei, demonii morții, iar omenirea va avea grijă ca nici dram din duhul nebuniei lor să nu poată răzbate către veacurile rațiunii sănătoase, care va stăpâni viitorul.

Nu putem spune că autorii sau predicatorii acestui model al viitorului erau oameni cu totul naivi. Tratatele lor prospective pe tema consistenței primului veac al celui de-al treilea mileniu după Hristos nu pretindeau a fi luate neapărat de prognoze științifice, bazate pe calcule și analize, despre cum va arăta, mai mult ori mai puțin exact, acest secol. Era mai degrabă doleanța, sugestia, vrerea lor ca el să arate anume astfel: pașnic, armonios între credințe și popoare, preocupat de educație, de îngrijirea spirituală, de elaborări în ale tehnologiilor sănătății și ocrotirii planetei. Mesajul unei astfel de abordări avea un îndemn, care putea fi formulat simplu: pământeni, încetați să vă cheltuiți inventând noi și noi arme care să vă omoare; folosiți-vă mintea ca să vă faceți viața mai împlinită; luptați să dispară sărăcia, să nu mai existe popoare înfometate și subdezvoltate, îngrijiți-vă de casa voastră comună – planeta Pământ -, care deja este foarte bolnavă din cauza necontenitelor războaie dintre voi și a gospodăririi voastre nechibzuite.

Cu siguranță, la statuarea gândirii pozitive au influențat marile evenimente geopolitice ale sfârșitului de secol, dar și cele tehnologice, în special, cele legate de tehnologia comunicării. Cel mai important eveniment geopolitic al acestei perioade a fost căderea comunismului în Europa și prăbușirea leagănului unei tiranii unice prin cruzimea ei în istoria omenirii – Uniunea Sovietică.  Era ultimul imperiu, în forma lui anti-umană recrudescentă, care dispărea. Înceta să mai existe un pol de beligeranță în forma dură a unui sistem fundamentat pe ideologia urii de clasă, la fel de anti-uman ce și cel al urii de rasă, învins și judecat după 1945. Este și firesc, ca la dispariția Uniunii Sovietice – a acestei enorme surse de confruntare globală – lumea savantă să se lase pradă unor vise puternic colorate în roz.

Dar, în euforia așezării acestor vise în pagini și capitole de tratate, autorii lor au putut să nu observe niște semne de înfiripare a unei realități paralele cu ceea ce voiau ei să descrie. Dacă aveau să le observe, ar fi putut cel puțin să se abțină de la prea mult roz în descrierea viziunii lor asupra viitorului, să lase mai la îndemână culorile de generic ale secolului trecut – negru-funebru și roșu-brun . Că noul secol ar putea să aibă și el nevoie de ele, și încă în cantități foarte mari. Că moda lor nu a trecut a arăt-o ultimul deceniu al secolului care apunea. Polul primejdiei – URSS – a dispărut ca formă. Conținutul însă s-a păstrat în mai toate celelalte caracteristici în persoana Rusiei, succesoarea de drept a acelui pol. Unul dintre semnele peste care s-a trecut cu prea multă ușurință s-a arătat, am putea spune, preventiv, deja în ultimul an al secolului 20 și al celui de-al doilea mileniu. Semn a fost instalarea (!) la cârma Rusiei a unui reprezentant al celei mai sângeroase organizații sovietice de represiune, cunoscută în istorie cu denumirile de CeKa, NKVD, MGB, KGB și succesoarea lor de astăzi  – FSB.

Pe contul acestei organizații sunt milioane și milioane de jertfe din rândul, în primul rând, a populației sovietice, trecută prin teroarea roșie, deportări masive în lagăre ale morții, înfometări până la exterminare provocate pe teritorii extinse și numeroase alte metode sălbatice.

Organizația l-a propulsat la Kremlin pe Putin, la început în calitate de prim-ministru. Și, pentru că promovatul era la moment un necunoscut, iar o validare populară în postura următoare a liderului națiunii necesita niște alegeri prezidențiale pro-formă, FSB-ul i-a organizat candidatului său o campanie de promovare pe potriva funcției pe care urma să și-o adjudece, cea de țar al Rusiei. Campania trebuia să fie una super-eficientă, cu rezultate neapărat formidabile, obținute într-un termen foarte scurt. Evident, un scenariu care să dea satisfacție acestor exigențe nu putea fi încredințat nici ministerului economiei, nici celui al finanțelor și nici, Doamne ferește!, celui al culturii. Un scenariu pe potriva misiunii era în puterea creatoare doar a FSB-ului și acesta l-a compus în conformitate cu tradiția instituțională. A pornit de la ideea fundamentală că rusul de rând iubește și se supune unui stăpân puternic, care să fie dur, necruțător cu dușmanii interni și externi, se poate și cu o carismă de tiran, dar care să promită și revanșa la faptul coborârii Rusiei din rangul de imperiu – de mare putere mondială.

Putin avea deci nevoie de un război, unul din care să iasă învingător, a conchis FSB-ul și a dat drumul imediat scenariului. Un război împotriva moldovenilor ori a georgienilor în teritoriul cărora FSB-ul păstra fierbinte pentru sine un așa numit, pentru consum european, „conflict înghețat”, era mult prea periferic, prea mărunt și prea insuficient ca să răscoale mândria, greu înfundată în apatia anilor 1990, a rusului colectiv. Mult mai aproape de sarcina momentului istoric s-a dovedit un casus beli intern la îndemână – războiul cu cecenii început de Elțin în 1994 și conservat umilitor pentru ruși în 1996. A-l face din nou bun de utilizare, cerea motive serioase. Geniul diabolic, cinic și criminal al FSB-ului a strălucit și de astă dată: la 4 septembrie 1999, la Moscova, sunt aruncate în aer, cu tot cu locatari, două blocuri cu locuințe, urmate de alte asemenea explozii în alte orașe ale federației. Sub ruine mor sute de oameni: copii, femei, bătrâni. Autoritățile anunță atacuri teroriste fără precedent, puse în seama cecenilor. O bâlbă de coordonare a prins în flagrant agenți FSB, pregătind următorul atentat într-un oraș de provincie, dar cazul a fost dat repede sub preș, iar propaganda de stat a suflat destul praf în ochii cetățenilor, arătându-li-se insistent dușmanul – cecenii.

Demonii urii și îngerii răzbunării au fost treziți dimpreună în mintea rușilor, încă tulbure de comunismul imperial. Către sfârșitul lunii septembrie, majoritatea lor deja își doreau cu ardoare răzbunarea, iar la 1 octombrie 1999, „răzbunătorul” Putin, a și dat ordin armatelor sale să invadeze Cecenia și alte regiuni ale Caucazului. Războiul se termină în luna mai a anului 2000. Pierderile au numărat sute de mii de soldați ruși, luptători ceceni și populație civilă rusă și cecenă, războiul având și următoarele rezultate politice, militare și financiare punctuale: rușii, ca și în rezultatul primului război cecen, au plecat din Cecenia, se pare, pentru totdeauna; puterea în republică a revenit în exclusivitate clanului pro-rus Kadârov; de atunci, loialitatea lui Kadîrov este plătită de Kremlin cu câte 1 miliard de ruble pe zi (365 mlrd pe an).

Cireașa de pe tortul acestei sângeroase aventuri a revenit însă FSB-ului. Scenariul promovării candidaturii lui în funcția de țar al Rusiei a fost realizat sută la sută în doar câțiva pași.

• Anonimul agent KGB a fost plasat în capul guvernului rus în august 1999.
• Actele teroriste, executate sub acoperire la Moscova și Volgodonsk, și războiul în Cecenia, ambele interpretate de propaganda de stat, au făcut din incolorul Putin un conducător macho pe care rușii au fost aduși la convingerea să și-l dorească în locul bețivanului corupt, Elțin.
• Prin toate mijloacele statului capturat, zi și noapte, FSB le-a prezentat rușilor un pretendent la tron așa cum le-a fost fixat subliminal pe retina minții: și dur, și hotărât, și necruțător, și tiran, și un nostalgic al imperiului decăzut.
• Sub această aură, Putin a preluat la 31 decembrie 1999 interimatul președinției de la Elțin, iar la 26 martie 2000 a trecut cu succes și de pragurile atent netezite ale alegerilor prezidențiale pro-formă.

Un urcuș nebunesc de sângeros pe tron, urmat de 22 de ani de nebunească și sângeroasă domnie. Războiul dezlănțuit în Ucraina este culmea de peste ani a acestei nebunii. Următoarea la rând, pentru că Putin țintește și alte culmi. A invadat țara vecină în convingerea că o îngenunchează în trei zile și își asigură coagularea „lumi ruse” – embrionul etnic al imperiului, proiectat să fie construit în perspectiva următorilor zece ani de domnie a sa. Lichidarea Ucrainei, ca stat, și a ucrainenilor, ca națiune, trebuia să-i asigure, către orizontul anului 2024 – anul altor alegeri prezidențiale pro-formă – aura întemeietorului celui de-al treilea imperiu rus.

În cadrul acestei strategii, planul mic, este repunerea Rusiei în hotarele defunctei Uniuni Sovietice: conținutul putinist al Rusiei de azi ar fi trebuit lăsat, conform proiectului, să curgă năvalnic în forma refăcută a fostului imperiu sovietic. Năvalnic, înseamnă năvalnic, adică prin năvălire în teritoriile a căror populație, adunată în state neserioase, sunt bolnave de nazism și se opun milostivei construcții putiniste. Statele respective vor fi eliberate și armonia interetnică va fi restabilită cu nedisimulată generozitate rusească.

Planul mare este și mai simplu de realizat. După un alt proces de anexare a altor forme dereglate la conținutul proiectului putinist, se va „lucra” asiduu, prin mijloace pașnice, și nu numai, la statutul de mare putere mondială al Rusiei. Celelalte puteri trebuie aduse la condiția să recunoască de bună voie acest statut, de nu?! … memento Ucraina! Pe urmă, se va face pace. Dar numai cu condiția că niciun stat, nicio alianță, nicio comunitate de state nu se va mări, micșora, uni, înarma, dezarma ori reforma fără a fi consultată Rusia, fără acceptul ei, adică a lui Putin. Asta nu se discută: condiția o cere sfânta securitate națională a Rusiei.

Canalele de comunicare ale statului au și adus la cunoștința poporului rus cele doua componente ale planului strategic de eliberare, la început a Ucrainei, apoi a fostului spațiu sovietic și, într-o altă perspectivă, a Europei de nazism. Poporul rus le aprobă cu mare entuziasm și în totalitate. În felul acesta, Putin își are asigurată în 2024 reconfirmarea quasi unanimă a mandatului său, chiar și în lipsa celor 50 ori 100 de mii de votanți ruși care nu se vor mai întoarce din „operațiunea specială” din Ucraina, dacă războiul se va întinde în timp.

E nebunie ceea ce descriem? Din păcate, nu. Nu e o figură de stil că statul rus pare astăzi o adunătură de nebuni. Mai cu seamă, liderii lui care tună și fulgeră în toate direcțiile. Fie Medvedev, fie Rogozin, fie Volodin ori altă șandrama kremlineză de primă mărime, fie banda de propagandiști de pe ecrane – toți amenință lumea care a sărit în ajutorul Ucrainei. Zilnic aceștia lansează din gură atacuri cu bomba nucleară, amenință cu transformarea în scrum a unor state și continente întregi. Deși s-a înglodat rău la faza punerii la punct a planului său mic în Ucraina, Putin lucrează în avans și la planul lui cel mare, cel de distrugere a Europei. După războiul energetic, Putin lucrează acum la ceva mai nou – la tipul de război alimentar. El blochează exportul de grâu ucrainean în țările africane. Acolo vrea să provoace la iarnă foametea la scara cât mai largă și, urmare a acestei groaznice crize, să poată să rupă din loc și să miște năvalnic masele înfometate de refugiați pe direcția de atac a continentului european. Europa nu are nicio iluzie în acest sens: Putin are experiența atacului similar din 2015 și comportamentul lui de astăzi îl descrie ca pe un neadecvat mintal. El escaladează „operațiunea” sa din Ucraina spre noi și noi zone de pericole globale. Și, în acest sens, nu se știe cât va dura, unde va ajunge și când se va termina acest război al lumii cu nebunii de la Kremlin.

 Valeriu Saharneanu

9 iunie 2022