„Porcurorul” a plecat. Vine Procurorul?

Deși s-a produs în regim obișnuit, fără artificii de senzaționalitate, un eveniment cu semnificație de piatră de hotar s-a consumat sâmbătă, 1 iunie, în Republica Moldova. În această zi, președinta Maia Sandu a semnat decretul de numire a noului procuror general care, în aceeași zi, a și fost învestit în funcție imediat după depunerea jurământului. Este vorba de Ion Munteanu, persoana desemnată în ajun pentru această funcție de Consiliul Superior al Procurorilor în finalul unui proces de triere pe criterii profesionale și de integritate a candidaților parcurs în mai multe etape.

De la suspendarea fostului procuror general, Alexandr Stoianoglo, în octombrie 2021, și demiterea lui completă în septembrie 2023 pentru inactivitate în cercetarea cazurilor de mare corupție și facilitarea fugii peste hotare a escrocului Platon, Republica Moldova nu a mai avut decât interimari în acest post-cheie. Stoianoglo a fost numit de Dodon, atunci președinte al Republicii Moldova, la 29 noiembrie 2019. Indicarea datei exacte a numirii acestuia contează, pentru că la 12 noiembrie 2019, Dodon a orchestrat de peste drum demiterea Maiei Sandu și a echipei Blocului ACUM de la guvernare, ajuns acolo în urma alianței forțate cu Partidul Socialiștilor. La 14 noiembrie, la Chișinău era deja instalat Guvernul Chicu, susținut de o nouă majoritate – Partidul Socialiștilor al lui Dodon și Partidul Democrat al lui Plahotniuc.  Lovitura de palat însemna că Declarația cu privire la recunoașterea caracterului captiv al statului, votată în Parlament la 8 iunie, care viza derapajele Partidului Democrat și puncta masuri de scoatere a statului din această stare, intra pe linia moartă. Asta, deoarece formula statului capturat revenea la putere având schimbați doar locul termenilor, care, precum se cunoaște din matematică, nu au cum să schimbe suma. Modificarea ținea de configurația de la vârful puterii: Partidul Democrat trecea de pe locul întâi pe locul doi, iar Partidul Socialiștilor – invers – din rolul de vioară a doua în cea de prima. În locul lui Plahotniuc, la căpitănia statului ostatec venea Dodon, discipolul fugarului și unul dintre cei mai periculoși agenți de influență ai Moscovei. Ultimul calificativ însemna dublarea, dacă nu chiar triplarea, inclusiv pe dimensiunea geopolitică, a condițiilor de menținere a statului în captivitate. Tragerea la răspundere a lui Dodon, asistentul în combinațiile politice și beneficiarul schemelor de delapidare financiară ale lui Plahotniuc, devenea și mai improbabilă odată cu preluarea de către acesta a controlului în stat. În pofida faptului, numirea lui Stoianoglo la Procuratura generală a fost privită de o parte a societății cu anumite speranțe. Se credea că, odată instalat, Stoianoglo va acționa în interesul statului și a legilor pentru care a jurat, va demonstra profesionalism, curaj și demnitate în afirmarea independenței lui și a instituției. Cu temeiuri fundamentate pe comportamentul lui mai puțin cunoscut din trecut, dar și cu speranțe creditate în avans, Stoianoglo era îndemnat să profite de șansa care i s-a deschis și să devină erou național în lupta contra corupției. Așteptata dezlipire instituțională de cel care l-a instalat în funcție, urmată de tragerea lui Dodon la răspundere pentru activități evidente și strigătoare la cer de înaltă trădare nu s-a produs însă. Stoianoglo s-a dovedit a fi de aceeași parte a baricadei cu Dodon, Plahotniuc și camarila. Ultimul și cel mai dezgustător serviciu făcut acestora, a fost prestat escrocului Platon, cu care s-a salutat amical în timpul unei audieri de serviciu, pe care l-a eliberat de sub sechestru și l-a ajutat să evadeze peste hotare, dându-și toată arama pe față. În loc să devină procuror-erou, Stoianoglu a devenit el însuși inculpat. A ales să rămână în tagma celora are au adus mari prejudicii de sens și de imagine profesiei, coborând-o la ceea ce în popor a căpătat pe merit denumirea disprețuitului „porcuror”.

„Porcuror”, este denumirea generică persiflantă și usturătoare a celor care au trădat profesia și au acceptat, contra bani ori servicii, să se îmbogățească. Este o creație populară mai veche, de nivel mediocru, izvodită din supărarea pentru o nedreptate suferită și modelată astfel datorită faptului că numele autorizat al profesiei se pretează cu ușurință la o manipulare radicală de sens prin simpla schimbare cu locul a două litere. Nu putem spune când exact a apărut în istorie malformația verbală dedicată procurorilor abătuți de la calea profesiei lor, dar cunoaștem cu precizie când s-a afirmat ea în era post-independență a Republicii Moldova. Încetățenirea pregnantă a termenului se datorează neînfricatului, neobositului și mult pătimitului activist civic al vremurilor statului capturat, Anatol Mătăsaru. Cu o îndârjire fără seamăn, Anatol Mătăsaru a venit zile, săptămâni și luni la rând să protesteze pe scările Procuraturii Generale, deghizat vestimentar în chipuri corespunzătoare denumirii schimonosite a profesiei celor ascunși înăuntru, spunându-le verde în ochi cine sunt în ochii supărați ai celor mulți din afară. Mătăsaru a fost bătut, arestat, condamnat în mai multe rânduri, dar nu s-a lăsat înduplecat să renunțe și nici înfrânt. Pe drept, ar trebui să fie decorat de către statul post-oligarhic, deoarece rezistența provocatoare a activistului a ținut aprins interesul societății față de o nenormalitate – o instituție ieșită în afara atribuțiilor ei constituționale și transformată de puterea politică în adevărată cocină.

Pe vremea protestelor lui Mătăsaru, în fruntea Procuraturii Generale se afla Eduard Harunjen (2016-2019). Prevederea constituțională despre „o instituție publică autonomă care contribuie la înfăptuirea justiției, apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei, societății și statului prin intermediul procedurilor penale…” era de multă vreme un anacronism în statul lui Plahotniuc. Procuratura avea pe atunci o singură funcție – să apere interesele lui Plahotniuc și ale grupului său criminal de „ingerințele” societății. Ingerințe, „comise” de o parte a presei libere necontrolate de grupare și de activiștii de tipul zbuciumatului Mătăsaru. Harunjen era un executant mizerabil, dar deloc mai prejos ca predecesorii lui la această funcție –  Corneliu Gurin (2013-2016) și Valeriu Zubco (2009-2013) – porcotine fără pereche din cocina lui Plahotniuc cu ajutorul cărora acesta a luat statul în captivitate. Portofoliul aflării în funcție a celor trei servitori poate fi lesne transcris în forma și limbajul unui foarte serios rechizitoriu de fapte incriminatorii, care, am vrea să credem, își va afla pronunțarea în instanță imediat după plecarea din această instituție a porcurorului. Contribuția lor la încetățenirea puternică în circuitul popular a termenului de „porcuror”, în sensul dezaprobator al celuia de „procuror”, este foarte mare. Dar nu este unică, pentru că în 2009, când Plahotniuc a „cumpărat” funcția de procuror general de la Urecheanu, căruia i-a revenit în responsabilitate conform algoritmului de guvernare, necesara distorsiune era deja prezentă în multe construcții pe teme procurărești ale creației folclorice autohtone. Este și firesc, pentru că aproape zece ani de guvernare comunistă au fost cât nu se poate mai propice angajării strânse a instituției în apărarea intereselor personale ale lui Voronin, a familiei lui hrăpărețe și a nesăbuitei lui clientele de „ingerințele” „brutale”, mereu iscoditoare ale societății. În această perioadă alți trei „porcurori” și-au adus obolul la discreditarea propriei lor profesii: Valeriu Gurbulea (2007-2009), Valeriu Balaban (2003-2007) și Vasile Rusu (2001-2003).

Coborând în istorie câteva trepte mai jos vom ajunge să vedem că și guvernarea agrariană, relevată în memoria populară ca una dintre cele mai hoațe dintre câte le-am avut, și-a avut „apărătorul” ei fidel în persoana lui Dumitru Postovan (1990-1998). Apărarea interesului celor de la putere, în speță, cel vizat aici – agrarian-comunist-oligarhic -, este o tradiție moștenită de „porcurori” încă de la regimul sovietic. Generația marilor transformări de la sfârșitul secolului trecut își poate aminti probabil de monstrul „porcuror” Nicolai Demidenco (1997-1990) care-și bătea joc de protestatarii antisovietici ai Mișcării de eliberare națională. De părinții acestei generații și-au bătut joc alți reprezentanți ai regnului „porcurăresc” sovietic – Ivan Ceban (1970-1987), Akim Kazimir (1953-1970) și alții.  De frica străzii, monstrul Demidenco a fost nevoit să ne părăsească meleagurile. Era semnalul că vremurile se vor schimba fundamental, de îndată ce un regim care-și hrănea jivinele ca să se apere de oameni, nu mai putea conta pe ei.

În vremuri mai noi, fuga de la locul crimei a hoților implicați în capturarea statului și judecarea demnitarilor care au săvârșit fapte de trădare a interesului național ar putea să ne inspire încrederea într-o altă nouă și foarte importantă transformare. Procesul îndelungat și anevoios de verificare și numire în funcție a unei persoane care să gestioneze instituția în condițiile statului de drept, încheiat la 1 iunie 2024, poate însemna încheierea unei epoci. Am vrea să credem că epoca „porcurorului” – a funcționarului blamat, corupt și dizgrațios – pleacă în neant și în locul lui vine Procurorul, apărătorul dreptății. Desigur, sub supravegherea Consiliului Superior al Procurorilor care l-a numit în funcție, dar și a societății, acesta va avea de muncit mult ca să pună în ordinea cuvenită cele două litere din substantivul „procuror”, în dojană shimbate cu locul de către popor în consecința gravelor abateri de la statutul profesiei. Un mic câștig de respect pentru procurori ar fi egal cu un mare pas înainte pentru statul de drept.

Valeriu Saharneanu, 5 iunie 2024