Lăsați-l pe Octavian Țîcu să plece, că face bine

Octavian Țîcu, președintele Partidului Unității Naționale a declarat deunăzi că examinează posibilitatea plecării sale din această poziție („Aici se încheie capitolul PUN”), dar și din politică în general. Adevărat, o face nu din propria inițiativă, ci la cererea expresă a fondatorilor PUN, Ana Guțu și Anatol Șalaru. Deci, o face cu supărare, din câte citim în postările lui de pe rețele. Celor doi „răufăcători”, care până mai ieri erau lăudați că fac parte din „formidabila echipă PUN”, le-a aruncat săgeata că „de fapt, au îngropat pentru o anumită perioadă, unionismul în Moldova”. Este o învinuire serioasă, dar cât de gravă este constatarea(?!): „au îngropat unionismul”(!).

Am vrea să credem că alegația este o eroare de exprimare comisă la ciudă. Ca ea să nu provoace dezastre imediate în mintea celor care fabrică sondaje, determinându-i să împingă iarăși sub 20% cota unioniștilor pornită năvalnic să treacă de 50 la sută, ne grăbim să lămurim de îndată lucrurile la acest capitol. Ca istoric ce este, Țîcu ar trebui să știe că unionismul în (R.) Moldova, ca și cel din RSS Moldova, ca și cel din RSS Moldovenească, ca și cel de Bessarabskaia Gubernia, nu a dispărut nici pentru o clipă niciodată. Dovadă este că cele două proiecte ocupaționale străine (aspre de tot, aproape că mortale), au capotat până la urmă în fața unionismului românesc, care s-a dovedit că este nu doar încă viu, dar și destul de combativ în Moldova dintre Prut și Nistru. Primul, s-a terminat din câte se cunoaște bine în 1918, cu un Act de (Re)Unire și, cam la același interval de ani, se va termina prin reconfirmarea puterii juridice a primului Act, Reunirea deja definitivă, și cel de-al doilea proiect ocupațional, cel sovietic, în jurul anului 2030. Spre acest deznodământ firesc de reîntregire a nației ne poartă astăzi favorabil fluviul istoriei. Va trebui să fim considerați nu iresponsabili, ci netoți ori chiar dea-dreptul nebuni, dacă vom lăsa politicienii de pe Bâc să cheltuie în van această minunată favoare a istoriei și să marșeze la nesfârșit, de dragul unor funcții faraonice, pe separatismul național, acoperit de o falsă independență a R. Moldova.

Așa că dl Țîcu ar trebui să nu sperie lumea și să-și cântărească atent cuvintele înainte de a enunța sentințe. Nu a reușit Țarul, nu a reușit Secretarul General, nu va reuși, stați calm dle Țîcu, nici Șalaru împreună cu Ana Guțu să îngroape unionismul în (R.) Moldova. Alta este că dl Țîcu ar fi tentat să creadă că unionismul are întruchiparea exclusivă a persoanei lui și ieșirea ei dintr-un partid de profil național integraționist ori din politică ar însemna prăbușirea cu totul a unionismului. Dacă este așa, este o problema. Iar asemenea tip de probleme ar putea fi explicate cumva superficial (și atunci foarte sumar) într-o analiză jurnalistică, dar rezolvate pot fi exclusiv pe cale psihiatrică. Credem că nu e cazul de îndată ce dl Țîcu a acceptat să nu se lupte cu „oamenii din partid” și să se dea la o parte.

Să se dea, îl susținem și noi, că de data aceasta face bine. Face bine lui, dar mai cu seamă unionismului din (R.) Moldova.

1. Lui, pentru că în activitatea de istoric dl Țîcu este un fruntaș, cel puțin asta e convingerea noastră. Unionismul lui academic este de notorietate, proiectele de cercetare pe care le-a dezvoltat – sunt excelente. Este în floarea vârstei și bine instalat pe culmea maturității profesionale care, combinate cu tenacitatea, îi va deschide orizonturi largi în domeniul îmbrățișat. Lucrările, vocea lui inconfundabilă, vor avea în continuare ecouri mobilizatoare în atmosfera infinit mai largă și mult mai agreabilă, decât a partidelor, a Mișcării unioniste de eliberare națională.

2. Unionismului, pentru că atâta timp cât s-a ocupat de el din perspectivă politică, dl Țîcu a procedat din prost în mai prost. A venit în politica mare susținut de liderii Blocului ACUM, Maia Sandu și Andrei Năstase, pe care i-a părăsit la prima cotitură de îndată ce s-a văzut deputat în Parlament. Plecarea lui a fost dezamăgitoare pentru electorat și a dat semnalul urât al destrămării Blocului – gest care i-a adus multe ponoase, inclusiv de imagine. De pe platforma parlamentară s-a parașutat în scaunul președintelui PUN. A visat să ajungă lider de ceva foarte vajnic și a ajuns tocmai în momentul când unionismul de partid încerca să se adune într-o singură forță. Asta, după o îndelungată perioadă de dezechilibru, provocată de lovitura agentului rus Roșka și plimbatul în două luntri a lui Ghimpu. A apărut Mișcarea politică „Unirea” care a format Blocul Electoral „Unirea”. Nu înainte de a lansa invitații fără număr Partidului Unității Naționale și liderului acestei formațiuni. Țîcu a continuat însă politica de ne-unire cu celelalte partide unioniste a lui Șalaru și această poziție i-a convenit personal, dar a dăunat public. S-a înfofolit în mantia exclusivismului gregar fără să observe că în asemenea chip misiunea de Cezar al unionismului pe care și-a tras-o arată hilar. În asemenea hal, ea nu se potrivea nici cu esența și nici cu sensul mișcării. Mai mult, comportamentul venea pe contrasensul obiectivului major urmărit: din unionistă, îngrădirea în propria găoace arăta a izolare separatistă, a misiune de dezbinare a unioniștilor.

Or, tocmai în aceste două cuvinte – unirea unioniștilor – era exprimată la începutul anului 2020 întreaga filosofie, simplă ca bună ziua, de intrare a unioniștilor în încrederea electoratului. Sintagma unirii unioniștilor exprima o cerință, un imperativ, o nevoie dictată de urgența scoaterii de la putere a socialiștilor lui Dodon, a adversarilor politici celor mai cumpliți ai unionismului. Iar conformarea la această cerință însemna nimic altceva, decât validarea dreptului de a participa la toate cursele electorale, extrem de importante, care se anunțau. Tîcu a ignorat cu îndârjire cerința și a cules roadele, după cum se arată – cu valizele scoase la ușa partidului.

De fapt, eșecul lui în campaniile anilor 2020 și 2021 este eșecul întregii mișcări unioniste. Mai precis: a mișcării de pe segmentul unionist îngust al partidelor politice care nu trebuie confundat cu cel de pe dimensiunea civică, mult mai largă. Scorurile mici obținute de partidele unioniste sunt notele proaste date lor pentru impardonabila purtare. Scorurile au fost constant infime și confirmate repetat. Semne clare că în felul acesta nu se poate, că oferta lor politică nu corespunde cererii sociale. Cu titlu preventiv, electoratul unionist s-a exprimat în sondaje și în alte forme extrem de explicit: uniți-vă, iar dacă nu sunteți capabili să vă uniți între voi, cei câțiva, apoi nu puteți pretinde să vă încredințăm unirea celor mulți; plecați de pe scenă și lăsați să vină alții în locul vostru mai copți și mai deschiși la minte.

Asta și s-a întâmplat în consecința alegerilor. Partidele unioniste au fost neglijate de electorat în chip categoric. Cu asta însă unionismul nu a dispărut și nici nu a fost îngropat de nimeni, precum susține astăzi izgonitul președinte al PUN. Unioniștii au fost prezenți la alegeri, și încă în număr foarte mare. Ei însă au votat pragmatic, unind într-un mănunchi, peste capul rânzoșilor lideri ai partidelor unioniste, mai multe interese, între care două principale și de neamânat: 1. Alungarea de la putere a ultimei componente a statului comunist mafiot în persoana antiunioniștilor socialiști pro-ruși și 2. Punerea puterii absolute în mâinile unui partid cu obiective convergente cu cele ale unioniștilor.

Puteau oare votanții unioniști să procedeze și altfel în condițiile unei polarizări atât de puternice a câmpului electoral?

Ar fi putut, desigur, dacă partidele unioniste, în special PUN-ul dlui Țîcu & Co ar fi răspuns corect comenzii sociale insistente de unire a unioniștilor. În cazul acesta, foarte mulți dintre votanții unioniști de anumită consecvență, care merită tot respectul, ar fi fost motivați să participe la scrutin ca să-și asigure un mandat de reprezentare directă în parlament. Dezamăgiți însă de ne-unirea lor, aceștia au votat cu picioarele, adică au stat acasă. Altă categorie a votantului unionist era determinată să se prezinte la urne din uriașa dorință a schimbării, a spălării de Dodon, dar, din cauza aceleiași dezamăgiri și a calculului pragmatic de a nu lăsa să i se piardă votul, a optat în favoarea PAS, un partid pro-european cu obiective convergente unionismului. Risipa rândurilor ambelor categorii de votanți unioniști a intrat într-un proces accelerat și efectul a crescut considerabil „grație” comportamentului execrabil și descalificant al celor două grupări de unioniști concurente în alegeri: pe toată perioada campaniei ele s-au atacat reciproc, direct ori prin voci interpuse, ca la ușa cortului. Dl Țîcu a excelat în mod deosebit în această opera de trei parale de alungare de la urne a propriului electorat.

Să ne mai punem o întrebare: Ce rezultate ar fi dat un comportament alternativ, adică unul normal, pe potriva unei mișcări unioniste autentice – empatice, atractive și responsabil unificatoare? Trecând peste alte cuvinte mari vom spune că în cazul concret al celor mai recente experiențe electorale, o ținută politică adaptată la imperativele  motivaționale ale momentului ar fi dus în primul rând la evitarea marii risipe – cea a electoratului unionist, în special, dar și a electoratului pro-occidental, în general. Șansă promovării în parlament a unei forțe unioniste distincte ar fi crescut exponențial. Accederea unioniștilor ar fi blocat intrarea în legislativ a partidului hoțului fugar Șor, care spre marea noastră rușine a pătruns încolo prin gaura micii prezențe la urne (de doar 52,30%). Alături de partidul de orientare convergentă, unioniștii ar fi putut crea în parlament o majoritate constituțională, cu toate posibilitățile de importanță strategică ce se deschid din această perspectivă..

Desigur, vorbim de posibilități ratate, de situații și stări așteptate care ar fi putut să se întâmple și nu s-au realizat. Cauzele au fost multe, diverse și complexe. Insist însă, că cele mai multe cauze au avut un puternic substrat subiectiv și ne-realizarea dezideratelor de interes politic național trebuie pusă pe obrazul unor lideri mărunți în incapacitatea lor de a vedea orizonturi și podidiți de metehnele unui ego bolnav de exclusivism. Istoricul Țîcu ar putea să încerce să ne combată cu uzuală frază a celor din breasla lui, precum că istoria nu (re)cunoaște cuvântul „dacă”, iar alegerile și anii de zbucium marcați de ele, sunt deja istorie ori, iată, își consumă ultimele zile.

De acord. Din punct de vedere istoric nu mai avem ce discuta la subiectul ce s-ar fi întâmplat cu participarea unioniștilor în alegeri dacă dl Țîcu ar fi acceptat să de-a curs invitației de a se uni cu ceilalți unioniști. Rezultatul îl cunoaștem și nu poate fi supus niciunei modificări – unionismul de partid a fost distrus în Republica Moldova.

Din punct de vedere jurnalistic (și politic), însă, experiența trebuie analizată scrupulos. Suntem obligați chiar să facem asta, pentru că suportăm niște consecințe ale căror cauze trebuie știute în eventualitatea apariției în scenă a altor lideri, a altor partide. Și liderii, și partidele vor trebui tratați în lumina acestei ultime experiențe, care prin negativismul ei debordant, a devenit de obligatorie referință. Așa se cade dacă se vor dori rezultate palpabile.

Reabilitarea unionismului în Republica Moldova pe segmentul partidelor politice devine o sarcină după eșecul cauzat de ultimii ei protagoniști. În contextul acestui imperativ, dl Țîcu ar trebui lăsat să plece, fiindcă plecarea lui ar face acest proces posibil.  Condiționalitatea este esențială, dacă vreți să mă credeți pe cuvânt; dacă nu, recitiți acest material.

Valeriu Saharneanu

17 decembrie 2021