Independenţă sau Obedienţă, ce sărbătorim mâine?

Probabil că, la 27 august 1991, şi poporul din Piaţa Marii Adunări Naţionale, şi primul Parlament ales democratic  au cam exagerat cu Declaraţia de Independenţă. Nu că este prost scrisă sau are careva cusururi fundamentale Declaraţia.

Este un document excelent alcătuit care, precum sublinia foarte precis într-un interviu primul preşedintele al Parlamentului, profesorul Alexandru Moşanu, dăltuieşte motivarea istorică a independenţei, motivare prin care trecutul românilor basarabeni este reaşezat pe făgaşul adevărului istoric.

Şi adevărat este: nici un alt document adoptat oficial de atunci încoace nu a sintetizat atât de exact, concis şi cuprinzător faptul aflării acestui teritoriu daco-român şi a acestei părţi a naţiunii daco-române în starea şi în situaţia la care a ajuns drept consecinţă a evoluţiei istorice; nici un alt document nu a exprimat mai direct şi mai limpede vrerea alegerii unui drum de urmat al unei părți din poporul român aflat la 27 august 1991 pentru a doua oară la aceeași răspântie în timpul aceluiași secol.

Numai că prima dată, în 1918, clasa politică de pe ambele maluri ale Prutului, luată ca un tot întreg, s-a dovedit a fi mult mai lucidă, mai curajoasă și mai promptă în realizarea Declarației de Unire din 27 martie 1918, iar la 27 august 1991, ezitarea a existat pe ambele maluri, iar cel mai mult și definitoriu, la București, adoptându-se, ca remediu pentru adormirea conștiinței, un plan romantic, plan nescris, dar avut în vedere, al declarării independenței față de imperiul sovietic mai întâi, ca întrun viitor indefinit să se revină și la un plan nemijlocit al reîntregirii.

Nu a fost să fie. Pentru că, aruncând de pe umeri, în cârca altor generații, povara angajării întrun efort de unire, arhitecții politici ai momentului istoric nu numai că au ratat deschiderea oferită de hazardul istoriei, ei au încălecat fără să vrea, trebuie să presupunem, aplicând, poate nelalocul ei, prezumția nevinovăției, mârțoaga provenită din concubinajul a doi, cei mai mari călăi ai secolului trecut, Hitler și Stalin și a două, cele mai criminale sisteme, cel al bolșevismului și cel al fascismului.

Nu vom dezvolta acum nici condițiile care au condus la întregire în primul caz și nici motivele care au condus la ratarea ei în cel de-al doilea. Vom trata despre ce a urmat și ce avem la ziua de azi aici și acum, în Republica Moldova, în ajunul celei de-a 22 aniversări a Independenței, sau ce a mai rămas din acest proiect.

Dar a urmat dezastrul.

Pe de o parte clasa politică bănuită ca fiind adeptă a reîntregirii, de pe ambele maluri ale râului național Prut, în special cea de la București, s-a culcat pe urechea lăsatului pe altă dată a elaborării unui plan concret de supraviețuire împreună în noul context geopolitic care s-a instalat după căderea comunismului în Europa. Din 27 august 1991, momentul în care Basarabia, sau ce a mai rămas din ea în hotarele Republicii Moldova, se desprinde ca prin minune de Uniunea Sovietică și 1 ianuarie 2007, moment în care România se prinde cu bucurie în hora Uniunii Europene, cele două state românești au avut la îndemână 16 ani, 4 luni, 4 zile și 12 ore de suficientă autonomie ca să pună în aplicare, fără obligații impuse de statutul căreiva Uniuni statale, să realizeze un asemenea plan de consolidare a națiunii după dezastrul suferit în secolele din urmă.

În ceasul în care românii de pe ambele maluri ale Prutului visează frumos unirea, invocând modelul german al anului 1990, trebuie să recunoaștem, că România nu a putut juca rolul polului de atracție a energiilor emanate de milioanele de moldoveni în 1989 la Marile Adunări Naționale și cele din 1990 și 1991 la neuitatele și înălțătoarele Poduri de Flori. Și nu pentru că nu a vrut, ci pentru că ea însăși a ieșit epuizată și schilodită din malaxorul comunismului instalat între 1944 și 1946 de tancurile sovietice.

Pe de altă parte, între cele două Uniuni, cea a întunericului care a sucombat în 1991 și cea a luminii, care s-a extins vertiginos în anii 2000, în Republica Moldova au fost puse în aplicare, imediat după 27 august 1991, destule  proiecte pentru ca ea să rămână în zona gri a noului aranjament geopolitic. În fapt, bordul acestei firave ambarcațiunbi statale a fost prins cu sute de căngi ca să o rețină  în aceași zonă a întunericului, camuflat în structura ipocrită a Comunității Statelor Independente – o nouă creatură imperială a Federației Ruse, care în secolul 21, iată că o transformă în cămașa de forță a unei și mai pocite Uniuni Eurasiatice, structură menită să legitimeze controlul a așa numitei „zone a intereselor legitime”, iar în fapt, ținerea în stăpânirea Rusiei a teritoriilor acaparate prin agresiune și violență de Imperiile Țarist și Sovietic.

Spre deosebire de partida națională, care nu a avut, din câte constatăm, un plan de unificare națională, sau barem, de consolidare a Independenței, în sensul desprinderii reale de fostul imperiu prin desovietizarea și decomunzarea spațiului, prin proiecte naționale patronate de guvern de dezrobire ideologică și spirituală a populației, cea adversă a îmbrățișat cu pasiune diabolică conceptul de Independență, convertidu-i sensul în direcția în care să corespundă promovării interesului imperial de control și stăpânire.

Prima măsură s-a realizat prin infiltrarea în Mișcarea Națională de Eiberare a anumitor cârtițe, care să îi anihileze potențialul enorm demonstrat între anii 1988-1991, să o transforme într-o forță sterilă și, dacă se poate, să o îndrepte împotriva scopului pentru care a fost creată, așa cum s-a și întâmplat în anul 2005, când PPCD a susținut alegerea unui președinte comunist, și în 2009, când liderul a ceea ce a mai rămas din PPCD, a fost cooptat în guvernul comunist în calitate de viceprim-ministru, ca torționar al revoltei tinerești din aprilie 2009. Situația a fost salvată de alegători, la 29 iulie 2009, îndepărtându-i pe comuniști de la putere și lăsându-l cu buza umflată pe promițătorul torționar.

Penetrând prin fisurile sistemului democratic în instituțiile decidente ale statului, cârtițele, în colaborare cu nomenclatura sovietică, trecută vie și nevătămată în eșaloanele noii puteri, au reușit să schimbe în foarte scurt timp macazul statului așezat pe fundamentul Declarației de Independență de la 27 august 1991. Nu au avut nevoie decât de trei ani ca să realizeze această lovitură de stat, în fond, fiindcă deja alegerile din 27 februarie 1994 scot un rezultat dezastruos pentru adepții statului democratic, național și integru. În această ecuație, puterea protocomunistă instalată în 1994 a anulat nu numai imnul Republicii Moldova independente, ”Deșteaptă-te române”, adoptat oficial la 27 august 1991, ci și întreg procesul de deșteptare națională prevăzut în documentul fondator al statului.

De  la anularea imnului și până la arderea de către comuniști a Declarației de Independență în luna aprilie a anului 2009 nu a fost decât o problemă de timp. În acest interval, spiritul Declarației a fost atacat constant și vehement, dar cele mai dure lovituri au fost aplicate la 29 iulie 1994 prin montarea articolului 13 în Constituție, la 23 decembrie 1994 prin adoptarea legii privind formarea pe teritoriul național a unei autonomii teritorial administrative în sudul republicii pe criterii etnice, la 8 mai 1997, prin recunoașterea și consolidarea structurilor anticonstituționale, xenofobe și criminale ale regimului de la Tiraspol de către fostul președinte Lucinschi și la 18 martie 2009 prin același gest făcut de fostul președinte Voronin. Cuiul în coșciugul statului Declarației de Independență trebuia să fie bătut în noiembrie 2003, odată cu semnarea convenită în prealabil a documetelor de federalizare a Republicii Moldova. Atunci ne-a salvat Occidentul.

A doua oară cuiul a încercat să îl bată Voronin în aprilie 2009, dar lovitura lui de stat pe dea-ndoaselea a eșuat și ea. Da data aceasta ne-au salvat alegătorii în iulie 2009. Lista neagră a diversiunilor contra Declarației de Independență poate continua cu asemenea evenimente tari cum ar fi Războiul de pe Nistru din 1992, declanșat punctual împotriva apropierii de România, demiterea Guvernului Sturza la 9 noiembrie 1999, ca o primă conjurație Roșca-Voronin îndreptată împotriva integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană.

Am putea constinua cu menținerea criminală a Republicii Moldova pe o singură piață de desfacere și dependentă de o singură sursă energetică, cultivarea sadistă a sărăciei, provocarea exodului în masă a cetățenilor, renunțarea la statul de drept, desfrâul judecătoresc, instituirea statului mafiot, proliferarea corupției și multe alte acțiuni îndreptate împotriva interesului național fixat în Declarația de Independență, deci împotriva acestui stat și a acestui popor.

Ele sunt consecințe ale activității fățișe ale unor forțe politice concrete aflate la putere în acești 22 de ani. Adevărat a glăsuit Matcovschi în sfâșietoarea sa poezie Basarabia, scrisă încă în anul 1987: Trecută prin foc și prin sabie / Furată, trădată mereu /Esti floare de dor, Basarabie / Esti lacrima neamului meu. Poetul se referea la perioada sovietică prin orgiile căreia i-a trecut meleagul, dar cât de precis exprimă acest catren suferințele lui de după 1991.

Am afirmat la începutul acestui articol că cei din  1991 au cam exagerat cu Declarația de Independență. Au exagerat din perspectiva punctului în care am ajuns să facem astăzi acest foarte succint bilanţ al celor îndeplinite, reeșind din prevederile ei. Şi aici ajung să constat că poate mai potrivită ar fi fost adoptarea atunci a unei declaraţii de obedienţă unor interese străine, de îndată ce nu s-a putut face o declaraţie de unire cu Ţara-mamă.

Ar fi fost mult mai onest şi mai pe potriva putinţelor clasei politice luată ca un tot întreg care în momentele solemne îşi propune nişte obiective pe care se obligă să le atingă, iar în munca concretă de zi cu zi face tocmai invers. Am avea în acest caz sentimentul unei satisfacţii imbecile, dar cinstite în fond, în urma realizării aproape sută la sută a unui document cu prevederi apriori ticăloase, asumate împotriva propriei fiinţe naţionale şi îndeplinite sută la sută cu râvna perversă a unor masochişti sadea.

Ori, ajunși în acest punct al istoriei, privind critic la calea parcursă timp 22 de ani, constatăm cu stupoare la câte chinuri au supus poporul cei care au călcat în picioare principiile Declarației de Independență, au ignorat prevederile ei. Marele economist politic german Max Weber spunea încă la începutul secolului 20 că „Există doar două tipuri de păcate capitale în politică : absenţa unei cauze şi lipsa responsabilităţii.”  Și una și alta au lipsit până acum clasei politice din Republica Moldova. Ori tot cu ce au servit ei poporul Republicii Moldova a fost doar kitci politic, interes personal ori străin. Numai cauză națională și responsabilitate nu a fost.

Poate este timpul să apară în cel de-al doisprezecelea ceas o forță politică, călită în luptele acestor ani, pregătită din toate punctele de vedere să se dedice cauzei de realizare a preconizărilor Declarației de Independență?  De ce nu ar apare un partid care să adopte în calitate de program ideologic Declarația de Independență, cea reconstituită din cenușa anului 2009, dar vie, cu obiective clare, fundamentată pe adevăruri istorice și pe principiile dreptului inalienabil la valorile naționale.

Asemenea program își va propune, de exemplu, viitoarea formațiune politică a liberalilor reformatori. Veți zice poate că e prea târziu? Ba de loc. Dacă suntem conștienți că ne aflăm pe un parcurs lung al dezrobirii, și din câte se vede acolo ne aflăm, să știți că niciodată nu este târziu să ridicăm din pulberea drumului Golgotei crucea, care ne este dată să o ducem, cea a mântuirii noastre.