Am trecut a doua oară peste data de hotar care a pus începutul vremurilor noi, ziua de 7 aprilie și revolta tinerilor. În 2009, 7 aprilie a însemnat trimiterea regimului comunist la lada de gunoi a istoriei şi coagularea unei forţe politice policrome, democratice apărute ca necesitate a schimbării. Societatea noastră rămâne în continuare nedumerită şi din ce în ce mai frustrată din cauza că cei ce i-au înlocuit pe comunişti după 29 iulie 2009 nu reuşesc să facă lumină asupra evenimentelor de atunci. În lipsa unei explicaţii oficiale – politice sau juridice – a ceea ce s-a întâmplat la Chişinău cu doi ani în urmă, un lucru este foarte clar şi de netăgăduit: la 7 aprilie la Chişinău s-a produs o revoluţie anticomunistă pentru dreptate, adevăr şi libertate, iar regimul comunist, în încercarea de a supravieţui, a înscenat, aşa cum s-a priceput, o lovitură de stat, inculpând opoziţia democratică de atunci şi recurgând la represalii sângeroase, aleatorii şi ritualice, împotriva tineretului, acțiuni caracteristice regimurilor de teroare bolşevică.
7 aprilie 2009 a fost ziua în care forţele politice, cele anticomuniste, cât şi cele necomuniste, cum, cochetând, unele dintre ele au preferat atunci să se identifice, au înţeles cât de periculoasă a devenit mafia comunistă. Teama de viitor sub teroarea acestei mafii i-a unit. Partidele Liberal, Liberal-Democrat, Alianţa Moldova Noastră au uitat de nimicurile care îi separă ori îi deosebesc şi au constituit, neformal şi intuitiv, o mişcare politică de eliberare a Republicii Moldova de sub teroarea regimului comunist. Au procedat corect, fiindcă astăzi apar tot mai multe dovezi care arată că, în cazul câştigării alegerilor din 29 iulie 2009, comuniştii aveau de gând să declanşeze procese exemplare împotriva rivalilor politici. Invariabil, ele aveau să se termine cu arestarea şi trimiterea după gratii a liderilor opoziţiei şi a unui număr mare de reprezentanţi activi ai societăţii civile şi ai presei independente.
Aşadar, 7 aprilie 2009 poate fi considerată drept ziua de obârşie a actualei Alianţe pentru Integrare Europeană. În acest sens, înjugată la carul greu al guvernării într-o perioadă de criză şi în condiţiile unui sistem comunistoid moştenit, sistem ostil reformelor şi corupt până la temelie, Alianţa trebuie să se simtă obligată să facă lumină în ceea ce priveşte fărădelegile cumplite săvârşite de fostul regim în campaniile electorale din 2009, dar şi mai înainte. Numai că asta nu s-a întâmplat. De cum s-au înstalat la putere, partidele au părăsit subit Cartierul General al Alianţei şi s-au apucat să adune cu lăcomie foloase de imagine pentru sine şi să poarte ponoase confraţilor de Alianţă. Au făcut-o într-o manieră imatură, iresponsabilă, arogantă, egoistă şi distrugătoare, până la urmă. În consecința acestui compartament, Alianţa a pierdut Referendumul din septembrie (2010) şi era cât pe ce să piardă alegerile din noiembrie 2010. Faptul că nici până în prezent nu este depăşită criza instituţională şi Republica Moldova nu poate ieşi din cercul vicios al alegerilor anticipate se datorează aceleași politici de doi bani a unor lideri ai Alianţei, care, spre stupefacţia publicului, continuă şi azi să ţopăie, fiecare cu muzica lui, în ritmul nebunesc al unei nesfârșite Ciuleandre electorale.
Săptămâna trecută s-a ajuns până într-acolo, încât partidele Liberal Democrat şi cel Democrat au blocat propunerea Partidului Liberal de a desfăşura în data de 7 aprilie audierea în Parlament a factorilor chemaţi printr-o hotărâre specială a legislativului încă anul trecut să prezinte rapoarte. Democraţii au făcut-o din oportunism nativ, pe când liberal-democraţii au procedat, din câte s-a văzut, dintr-un calcul meschin, egiost şi ridicol până la urmă: ei au blocat dezbaterea în parlament în acea zi pentru a oferi exclisivitate iniţiativei, nici măcar nu a Guvernului, ci a prim-ministrului Filat în persoană, depăşind competenţele, să desfăşoare audieri ale responsabililor de investigarea evenimentelor din aprilie 2009. Ce drept are prim-ministrul să inițieze audieri, să investigheze cauze ce țin de competența Parlamentului? Or, competențele primului ministru sunt cu totul altele, chiar dacă el este un geniu în ale liberal-democrației .
Acest soi de pragmatism este din altă sferă și total contraproductiv pentru că este comunistoid – exclude o ramură a puterii, cea mai importantă -, pentru că gestul este arogant și otrăvește relațiile cu partenerii. El vădeşte o imaturitate foarte periculoasă a celui care deține șefia Guvernări. O deține, amintesc, în numele unei Alianțe. Aici trebuie să spunem că liderul Partidului Liberal Democrat merge exact pe urmele fostului lider al PPCD, lăsate pe pajiștea noastră politică în perioadă de până la venirea comuniştilor la putere în 2001. Acesta (Iu. Roșca), a fentat şi a atacat atât de des, atât de perfid şi atât de obraznic partenerii politici şi partidele aliate, încât într-un final a reuşit să dovedească tuturor, cu vârf şi îndesat, că este omul în care nu poţi avea încredere, că este politicianul care nu pune niciun preț pe cuvântul dat şi cu care nu se poate coopera în nici un caz și în nicio situaţie. Cu excepţia doar a lui Voronin cu care s-a împăcat şi se împacă foarte bine până în prezent, de parcă ar avea ambii, de când lumea, același stăpân.
Să treacă liberal-democraţii noştri „pragmatici” peste această lecţie? Ca partener de Alianță le dau un sfat bun colegilor: să însușească foarte atent şi cu multă luare aminte această tristă, amară și dramatică istorie a preriilor noastre politice. Dacă o vor da uitării, dacă vor ține hangul liderului lor din ce în ce mai debusolat din cauza amețelilor cauzate de înălțimea de putere, ei riscă să ajungă a fi considerați trădători ai cauzei mișcării anticomuniste din aprilie 2009, așa cum Roșca și grupul lui poartă pe bună dreptate stigmatului trădătorilor mișcării de eliberare națională din 1989.
Valeriu Saharneanu
deputat PL
Considerente, radio Vocea Basarabiei, 11 aprilie 2011