De „Z”iua națională a Rusiei, lumea a fost cu gândul la izbăvirea de ea

Ziua Națională a Federației Ruse este considerată data de 12 iunie. În această zi, în anul 1990, Rusia, încă republică sovietică, și-a declarat suveranitatea. După plecarea lui Elțin la 31 decembrie 2000, următorul locatar al Kremlinului, Vladimir Putin, a renunțat la conceptul democratic de dezvoltare a țării sale. Adevărat este că democrația nu putea în niciun caz să ajungă model de urmat pentru un discipol al școlii de formare al KGB, al cărui produs este Putin. La mai bine de 20 de ani de ședere în scaunul de la Kremlin, Putin a făcut din Rusia o corcitură anacronică, ieșită din împerecherea autocrației expansioniste țariste cu dictatura represivă bolșevică. În statul său, Putin a anulat multe din ceea ce își propunea să devină Rusia în 1991. Ar putea să anuleze din calendare însăși această dată, pentru că semnificația evenimentului din 12 iunie 1990 vine astăzi pe contrasensul convingerilor fundamentale ale lui Putin. În conformitate cu logică lor, declarând suveranitatea Rusiei în cadrul URSS, politicienii (imaturi) de atunci ar fi renunțat la moștenirea strângătorilor de teritorii de primprejur, efort de veacuri care a făcut din Rusia un imperiu nemărginit, iar în secolul 20 – o super-putere mondială. Adevărata zi națională, promovată și serbată de regimul Putin, este ziua de 9 mai. În jurul acestei date este fundamentată ideologia statului rus de astăzi. Apologia victoriei asupra fascismului, întreținută de un puternic aparat de propagandă și de un altul de represiune pe măsură, i-au permis lui Putin să transforme Rusia într-un bastion antidemocratic și o țară militaristă, războinică și întoarsă cu fața spre trecut.

Agitând trecutul, Putin aruncă în spaime viitorul. La 20 mai 2021, în prefața războiului de azi din Ucraina, Putin afirma: Uniunea Sovietică nu este nimic altceva decât Rusia istorică, doar că ea se numea altfel şi conținutul ideologic era, desigur, altul, însă din punct de vedere geopolitic aceasta este Rusia istorică.

În cei peste 20 de ani de aflare în fruntea statului rus, Putin făcuse pentru prima dată o astfel de declarație. De ce însă vorba lui părea atât de cunoscută, atât de „uzuală”, de parcă am mai fi auzit-o cândva de la altcineva? Așa și este. O ușoară încordare a memoriei și dăm de precedentul emitent al unui asemenea conținut. Îl găsim la începutul secolului XX, mai exact, la intersecția anilor 1917 și 1918, când Imperiul țarist sucombase în urma loviturii de palat a bolșevicilor, numită de ei, revoluția din octombrie. Una dintre lozincile principale ale groparilor Rusiei țariste în frunte cu Lenin, era dreptul popoarelor la autodeterminare. Ceea ce voia să însemne că noroadele îngrămădite cu forța în hotarele imperiului rus vor putea uzita de dreptul ieșirii din  „închisoarea popoarelor”, etichetă aplicată Rusiei țariste de Karl Marx, învățătorul lui Lenin. Doar că autodeterminarea a fost bună ca lozincă, nu și ca practică bolșevică. Nu au trecut nici două luni de la luarea puterii în octombrie 1917 și Lenin nu numai că se face a uita de dreptul la autodeterminare, promis popoarelor, dar declară război celor care au îndrăznit să o ia în serios și chiar să o aplice.

Primii care au căzut în nemila liderului bolșevic au fost românii. La 13 ianuarie 1918, Lenin rupe relațiile diplomatice cu România și îi confiscă Tezaurul, pentru că, la rugămintea expresă a Sfatului Țării, a introdus trupele în Moldova de peste Prut, numită de administrația țaristă Basarabia. Autoritățile legitime ale tinerii Republici Democratice Moldovenești au cerut ajutorul militar de la Guvernului Român, aflat în refugiu de război la Iași, nu de flori de cuc. Ele rugau si fie ajutate să pună capăt terorii dezlănțuite de bandele provenite din unitățile militare ruse în retragere haotică de pe Frontul Român, bolșevizate și anarhizate. Mai mult, un comitet bolșevic care activa la Chișinău pusese la cale arestarea membrilor Sfatului Țării și a Directoratului – Guvernul republican.

Ruperea relațiilor diplomatice și arestarea ministrului român la Petrograd era egală cu a declara război României. Atacată și furată a fost România, dar ținta era Republica Democratică Moldovenească care la 2 decembrie 1917 s-a declarat autonomă în cadrul federativ al statului rus și se pregătea să se declare independentă de acesta. Lenin nu s-a bucurat de autodeterminarea moldovenilor și s-a speriat de revenirea lor, după 106 ani de aflare în „temnița popoarelor”, la neamul și țara lor. În loc de telegramă de recunoaștere a acestui act istoric de dreptate, așa cum a făcut-o în cazul Republicii Finlanda, la 18 decembrie 1917, Lenin a condamnat năzuințele de reunificare națională a românilor din Basarabia, considerând acest teritoriu, rupt pe nedrept de țar de la Principatul Moldovei în 1812, în continuare parte a Rusiei, deja sovietice. În ciuda amenințărilor, Basarabia s-a unit cu România, iar prezența trupelor române a oprit teroarea roșie dezlănțuită în restul teritoriului controlat de bolșevici, a zădărnicit intervenția armatei roșii pornite să  reocupe  teritorii autodeterminate, dezastru prin care a trecut Polonia în 1919-1920, Estonia în 1918-1920 și alte state desprinse de la imperiu. Dacă noi și unele popoare din partea europeană a fostului imperiu au reușit să se desprindă de Rusia între anii 1917-1921 (Țările Baltice datorită ocupației germane, conform Tratatului de la Brest-Litovsk), apoi cele din zona Caucazului și a Asiei Mijlocii au fost încorporate prin foc și sabie în Rusia bolșevică. Pentru că nu a avut cine să o apere, Georgia, de exemplu, care și-a declarat independența la 26 mai 1918, s-a bucurat de independență doar până în februarie 1921, când a fost atacată de armata roșie și anexată la Rusia bolșevică, către sfârșitul lunii. Formarea URSS în 1922 a pus capac tuturor frământărilor pe tema autodeterminării popoarelor. Ușa închisorii poarelor s-a închis din nou. Din acest an și până spre începutul anilor 1990, orice referire publică la subiect era interpretată univoc drept tentativă de subminare a orânduirii sovietice și cădea sub incidența art. 58 al Codului Penal al Federației Ruse care trimitea emitentul direct în iadul GULAG-ului sovietic. În veacul cât a fost în vigoare, acest articol-ucigaș a motivat exterminarea a zeci de milioane de oameni.

După moartea lui Lenin, expansiunea URSS a fost continuată de Stalin. În 1924, începe pregătirea atacului sovietic asupra României. În stânga Nistrului se înființează o republică autonomă moldovenească în componența Ucrainei – un cap de pod în strategia invadării Basarabiei. Tot în acel an, URSS organizează în sud-estul României, la Tatarbunar, o provocare militară sângeroasă pe care o propagă în Occident, defăimând România pentru faptul de a se arăta capabilă de lichidarea promptă a focarului. În 1939, în înțelegere cu Hitler, care la 1 septembrie atacă Polonia dinspre vest, Stalin o atacă la, 17 septembrie, dinspre est și anexează o bucată mare din aceasta. În 30 noiembrie, Stalin provoacă un război sângeros în Finlanda. Motivul a fost hilar: Finlanda își are hotarul de Est mult prea aproape de Leningrad. Deși suferă mari pierderi și este dată afară din Liga Națiunilor, URSS anexează brutal provincia Karelia, câteva insule din marea Baltică –  în total 10% din teritoriul finlandez.

În vara anului 1940, în timp ce Hitler lua Parisul, Stalin revine cu armatele asupra țărilor baltice pe care le alipește la teritoriul sovietic, apoi dă năvală peste România, smulge jumătate din provincia Moldovei, partea ei de est, și anexează Basarabia, Bucovina de nord și ținutul Herța. La 2 august 1940, la Moscova, este înscenată formarea, cum altfel? – „benevolă”-  a RSS Moldovenești. Dar nu întreagă, cum ar fi fost firesc: de îndată ce au tras bucata răpită în hotarele lor, bolșevicii o dezmembrează, așa cum azi hoții de automobile desfac pe bucăți captura lor ca să i se piardă urma. Din trupul Moldovei se taie și se lipesc la RSS Ucraineană teritorii din Nord, cu acces la Munte, și teritorii din Sud, cu acces la Mare.

Hotarul pus de Stalin pe Prut a însemnat plierea URSS pe spațiul Imperiului Rus țarist, refacerea a ceea ce idolii regimului bolșevic, Marx și Engels, spuneau că este temnița popoarelor. În interpretarea bolșevică, Imperiul Sovietic refăcut pe modelul țarilor ruși, imediat după asasinarea barbară a familiei ultimului dintre ei în 1918, a devenit un enorm lagăr de exterminare a popoarelor. Această practică a uciderii pe bandă rulantă a milioane de oameni a fost preluată mai apoi de regimul nazist al lui Hitler. În acest malaxor bolșevic au murit între anii 1940-1953 aproape 1 milion și jumătate de români basarabeni.

În rezultatul celui de-al Doilea Război Mondial din care Imperiul Sovietic iese învingător datorită Occidentului, granițele lui nu numai că revin la vechiul aranjament țarist, ci se extind atât la Răsăritul depărtat, în Asia Mijlocie, dar și în bătrâna Europă (insula Șerpilor, smulsă de la România la 23 mai 1948, de exemplu). Bonusul vine de la „pragmaticul” Churchill. La Yalta, în 1945 (4-11 februarie), dar și înainte de asta, în cadrul unei vizite discrete la Moscova în octombrie 1944, Churchill, cu tăcuta aprobare a muribundului președinte american, Roosevelt, îi „rezervă”  lui Stalin controlul statelor din Europa de Est și Centrală. După război, Stalin le îngrădește cu grijă, le altoiește ideologia bolșevică și le transformă în lagăr socialist: bun venit, Europa, în închisoarea extinsă a popoarelor!  Lagărul este legat de stăpânirea sovietică prin tratate economice și militare – CAER (1949), Tratatului (militar) de la Varșovia (1955) – și, în primii 15 de ani de după război, este supus unei cumplite (România în mod special) jecmăneli.

De pe această platformă generoasă, Moscova a prins a se gândi serios la următoarea etapă a planului leninist-stalinist al revoluției mondiale – termen care camufla expansiunea ruso-bolșevică. Occidentul, aliatul de ieri, fără ajutorul căruia URSS ar fi încetat să mai existe, a devenit următoarea țintă. Revenit după beția nopții dinspre 9 octombrie 1944, când a săvârșit „obraznica (cinica) înțelegere de procentaj” cu Stalin, același Churchill, anunță cu groază la 5 martie 1946, într-un discurs ținut la Fulton (statul Missouri, SUA), că „De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier s-a coborât de-a curmezișul continentului European”. Era însă prea târziu. În 1949, URSS poseda deja arma nucleară, iar în februarie 1953, Stalin ar fi discutat cu tovarășii din anturajul său restrâns, termenii și condițiile unei ofensive, într-o perspectivă apropiată, asupra lumii capitaliste. Otrăvirea și moartea lui Stalin la 5 martie 1953 a curmat planul, dar, pentru mulți ani înainte, omenirea a intrat într-un lung și extenuant Război Rece de confruntare, care s-a terminat cu prăbușirea comunismului în 1989 și a bastionului lui principal – Imperiul Sovietic, în 1991  – dezintegrat și el în mai multe state.

În mai multe expuneri publice, unele chiar de ultimă oră, Putin își arogă calitatea de continuator a ceea ce au fost în istorie țarul Petru I și secretarul general Stalin. Lenin nu încape în grațiile locatarului de la Kremlin și este aspru renegat de Putin pentru că ar fi subminat viitorul Rusiei atunci când a pus la bazele URSS unități teritorial-administrative formate pe criterii naționale, anulând guberniile anaționale. Deci, din vina lui Lenin, consideră Putin, Uniunea Sovietică s-a destrămat în 1991. În felul acesta s-a întâmplat cea mai mare catastrofă a secolului 20. În ultimii ani, Putin a pus în mod repetat în seama lui Lenin nesăbuința de a fi creat Ucraina, el, fiind nevoit, iată, să recurgă astăzi la un război pentru a lichida nefasta moștenire leninistă. Putin așa și a dat de înțeles deunăzi în cadrul unei întâlniri-șablon cu niște tineri puși să-l asculte: că lui, ca și lui Petru I, i-a revenit misiunea grea să adune pământurile rusești risipite de alții. Și o va face, oricâți ani ar cere efortul, a spus Putin.

Exuberanța senilă cu care a făcut afirmația și lipsa oricărei mustrări ori compasiuni pentru miile de oameni care au murit și mor zilnic în războiul dezlănțuit de dânsul în Ucraina, merită luate în serios. Putin va merge mai departe să bage cu război în hotarele Rusiei teritoriile trecute cândva prin sabia lui Petru I. Apoi, să nu ne facem iluzii, se va angaja să repare din ceea ce s-a pierdut din moștenirea lui Stalin: fostele republici baltice, fosta Basarabie și, mai departe, – țările din Europa de Est și Centrală. În Duma de stat a Rusiei se pregătesc legi menite să anuleze ceea ce s-a întâmplat în 1991, iar Polonia a fost deja amenințată la Kremlin.  

…Stalin a murit otrăvit pentru că ciracii lui din Biroul Politic l-au considerat nebun în clipa când a le-a spus că vrea să înceapă al treilea război mondial la nici zece ani după terminarea celui de-al doilea. Ciracii lui Putin nu au, din câte se vede, acest discernământ. Dintr-o margine, al treilea război mondial a fost deja aprins. Situație care face o lume întreagă să jinduiască de ziua Rusiei sfârșitul miraculos cât mai grabnic și mântuitor al acestuia.

Valeriu Saharneanu

12 iunie 2022