De unde sminteala că lumea bună vrea rău Rusiei?

La Bruxelles, azi rușii au tăbărât peste NATO. După ce luni au atacat la Geneva Statele Unite ale Americii, trimișii Kremlinului î-au cerut azi Alianței Nord-Atlantice, în fond, cam același lucru: să nu-și mai facă prieteni și aliați printre vecinii Rusiei, să se retragă pe pozițiile anului 1997, să nu facă alți pași înainte, să renunțe la politica ușilor deschise. Într-un cuvânt: să înceteze să o mai amenințe. Că dacă nu – dă foc Ucrainei, și-apoi…

De unde această sminteală la ruși că SUA și NATO o amenință? Când se știe că NATO a apărut pe fondul amenințărilor cu revoluția mondială a statului bolșevic după cel de-al Doilea Război Mondial și imposibilitatea, declarată de ei, a coexistării pașnice a celor două sisteme – capitalismului și socialismului. Războiul Rece, condimentat cu mai multe crize fierbinți, a avut la bază această amenințare. Ea s-a tradus în termenul, descurajare prin înarmare – o goană a înarmării în urma căreia URSS și Blocul ei Militar au sucombat. Confruntarea a dispărut, Războiul Rece al amenințării permanente a luat sfârșit. Ieșită de sub ruinele statului bolșevic, de factură războinică, Rusia a renunțat la început la ideologia acestuia a capturării întregii planete, s-a dat de partea lumii bune, democratice și prospere. Se părea că o șansă mai bună ca popoarele de pe toate continentele să înceapă să trăiască în pace și înțelegere, ajutându-se unul pe altul, nu poate să mai existe.

NATO, în care SUA este actorul și contribuitorul principal, nu a dispărut din motivul că odată cu dispariția amenințărilor, venite altă dată dinspre URSS, ele au rămas în vigoare dinspre alte țări și grupuri de state îndoctrinate cu aceeași ideologie ori cu altele de factură războinică. În Europa, izvodul celor două războaie mondiale ale secolului XX, NATO s-a transformat din organizație strict militară, în una politică-militară. În cadrul ei, fostele state europene tradițional beligerante, au devenit aliate, acest spațiu al lipsei de amenințări și pericole extinzându-se peste o bună parte a continentului.

Sub acest scut de securitate și siguranță a fost posibilă apariția Comunității Europene, azi, Uniunea Europeană. Rusia a fost binevenită să se ralieze restului de continent caracterizat printr-o rată înaltă de dezvoltare economică și un înalt nivel de trai al populației. Cu atât mai mult, cu cât SUA și UE au ajutat Rusia în februarie 1992 să evite un colaps alimentar, aprovizionând-o cu zeci de mii de tone de produse de primă necesitate.

Vladimir Putin, cel care răscolește azi dihonia perioadei sovietice dintre Rusia și Occident, cunoaște bine acest caz. În postura de șef pe relații internaționale a primăriei Petersburgului, el gira în acea perioadă aprovizionarea acestei metropole ruse de la Marea Baltică. Sute de avioane au venit atunci de peste ocean și din orașele Europei, stingând pojarul unei iminente revolte a foamei. Una similară cu cea care a dus în februarie 1917 la căderea Țarului apoi la aducerea la putere a bolșevicilor lui Lenin, în octombrie. În 1992 Rusia a fost salvată de Occident de un măcel al înfometaților, dar ea nu a înțeles gestul bunei voințe și nu a devenit mai bună. La doar câteva săptămâni de la binefacerea primită, ea a căzut belea peste capetele noastre, a moldovenilor, atacându-ne de peste Nistru la 2 martie 1992 și dezlănțuindu-se în vara aceluiași an cu război asupra Georgiei.

A fost momentul când în loc de pocăința pentru ororile pricinuite popoarelor de Rusia bolșevică, Rusia democratică a dezgropat iar securea războiului.

Câțiva ani buni, Occidentul a tratat cu indulgență și înțelegere cinică derapajele Rusiei lui Elțin. Ticurile ei imperialiste erau puse pe seama gravelor mutilări de conștiință pricinuite de regimul sovietic bolșevic. Occidentul spera să vină cât de curând la putere o generație nouă a oamenilor de stat, care să pună temeliile unei altfel de Rusii, a unei Rusii europene: deschise, cooperante, prietenoase, non-beligerante, nu cum a fost defuncta ei predecesoare. Cu atât mai mult, cu cât în spațiul public în anii 1990 au început să transpară documente ținute la index în perioada sovietică în care se aduceau argumente că și Rusia sovietică a fost ajutată de Occident. În anii 1920-30, SUA a pus la dispoziția statului sovietic echipament și ingineri care să pună Rusia pe picioare în plan economic, să ridice marile întreprinderi ale industriei grele și să le asigure funcționarea.

Apoi, pe la mijlocul anilor 1990 s-a aflat, că Uniunea Sovietică nu ar fi putut rezista în fața invadatorilor fasciști dacă nu ar fi beneficiat de legea Lend-Lease, inițiată pentru Rusia de Congresul SUA și președintele Franklin Delano Roosevelt în octombrie 1941. Faptul l-a recunoscut însuși Stalin, iar mărturie sunt memoriile lui Hrușciov în care spune în ce mod valoarea ajutorului a fost subliniată de Stalin: „El (Stalin -n.n.) a declarat direct că, dacă Statele Unite nu ne-ar fi ajutat, nu am fi câștigat războiul”. În conformitate cu acest program, din 1941 până în 1945, Rusiei i-au fost livrate 400.000 de jeepuri și camioane, 14.000 de avioane, 13.000 de tancuri, arme, muniție, tehnică militară, medicamente, pături, încălțăminte, milioane de tone de produse  petroliere și mâncare, toate în valoare de 11,3 miliarde de dolari (180 de miliarde la valoarea din 2016). Din punct de vedere tehnic, acesta a fost un împrumut, dar la sfârșitul războiului, S.U.A. nu au căutat sau așteptat prea multe în ceea ce privește rambursarea lui de către URSS. Este de reținut că livrările americane au început să sosească în Rusia deja la sfârșitul lunii octombrie 1941, când trupele germane se aflau la o distanță de doar 120 de kilometri de capitala rusă și se pregăteau de un ultim asalt asupra Moscovei, iar Guvernul sovietic, inclusiv, locatarul Mausoleului, erau deja evacuați.

Speranțele Occidentului în ceea ce privește noua generație de oameni de stat, așteptați de ei să pună în secolul XXI bazele unei Rusii europene (visul lui Petru cel Mare), s-au spulberat deja spre sfârșitul anilor 1990. „Democratul” Elțin a renunțat la procedurile democratice de transmitere a puterii și a procedat ca pe vremea celei mai cumplite autocrații – el a transmis monarhic puterea prezidențială unui predecesor numit de clanul familiei, în loc să o pună la dispoziția poporului suveran. Iar cel numit de clan nu era nimeni altul decât Vladimir Putin, reprezentantul celei mai sinistre structuri a perioadei sovietice, temutului ordin al cavalerilor cuțitului și otrăvii – KGB.

Occidentul nu a avut încotro, l-a luat pe Putin de bun, a înscenat gesturi de resetare a relațiilor cu Rusia. A cochetat cu Putin câțiva ani, privind impasibil cum acesta încearcă ba să bată par de hotar rusesc pe Prut într-o tentativă de federalizare a Republicii Moldova, ba să încovoaie spinarea Caucazului, împroșcând cu bombe popoarele lui. Cu toate acestea și multe alte crime la activ, Putin era invitat peste tot: la Paris, la Berlin, la Roma, ca să nu mai pomenim de Budapesta sau Belgrad. A fost luat de macho când s-a zburlit urât prima oară în direcția Occidentului la Conferința pentru Securitate de la Munchen-2007. Prestigioasa revistă americană „Time” i-a acordat în acel an premiul „Personalitatea anului”, pentru faptul că în cele două mandate a stabilizat Rusia. Presa independentă, care pe atunci mai exista încă în Rusia, scria că fostul ofițer KGB părăsește pentru o vreme Kremlinul și face rocadă cu koreșul Medvedev ajungând cel mai bogat om din Europa.

A fost o remarcă de nota zece, pentru că în acest detaliu se ascunde întregul univers al mentalității putiniste imprimată astăzi în toate fibrele statului rus contemporan. Nici agresiunea repetată asupra Georgiei în 2008, nici monstruoasa intervenție în Ucraina, în 2014, nici hula general-globală care și-a atras-o în urma acelor sălbăticii, nu poate să dezvăluie mai exact motivele patologiei de care suferă astăzi. Este vorba de patologia iminentei amenințări.

De câțiva ani și cu putere deosebită astăzi, întregul aparat de stat din care fac parte redutabilul în varii acțiuni subversive corp diplomatic rusesc, sistemele de apărare și de investigare intelligence, grandiosul aparat propagandistic și de manipulare, atacă concertat anume acest obiectiv, că Occidentul, în persoana SUA și NATO, amenință Rusia și o vor dezmembrată, distrusă, ștearsă de pe fața pământului. S-ar părea că este un comandament de alarmare-amorsare a politicii externe a statului: amenințarea ar veni din afară și în afară ar trebui să bată toate sistemele de atac și de intimidare. Dar nu este așa.

Patologia este reală și iminența amenințării este reală. Doar că pericolul nu vine din exterior, ci din interior, din partea poporului rus, iar nedumerirea care în mod firesc vă apare se explică astfel:

NATO este o organizație politică-militară din care fac parte majoritatea țărilor Europei, membre ale Uniunii Europene. Nivelul de trai în Uniunea Europeană este net superior celui din Rusia datorită unor stricteți general acceptate și respectate. Cele mai importante sunt statul de drept funcțional în care alternanța puterii este obligatorie iar mandatul prezidențial este limitat la două; separația reală a puterilor în stat; toleranța zero în privința corupției și alte reguli fundamentale. Dacă în virtutea politicii lui a ușilor deschise, NATO a făcut ca spațiul acestor reguli să se apropie prin cuprinderea în el a fostelor republici sovietice – Estonia, Letonia și Lituania -, iar în viitor se arată disponibilă să cuprindă și Ucraina cu Georgia, acesta înseamnă că el se va întinde până sub pragul Rusiei. Iar acest fapt este un pericol. Mai mult, este o amenințare, o amenințare foarte mare. De ce? Pentru că NATO va pătrunde în Rusia nu cu temutele ei rachete de croazieră, ci cu arma exemplului vieții după legi și reguli respectate de toți. Rusia este însă un stat capturat de oligarhi pe care Putin îi reglează în funcție de necesitățile și interesele lui și ale clanului kaghebist care îl patronează. Diferența este mare, iar diferențele de nivel din spațiile învecinate naște perturbări amenințătoare pentru cele prost așezate.

Raportată la corelația dintre bogățiile care le are și nivelul de trai al populației, Rusia este un spațiu foarte prost așezat. La o accidentală ieșire din mahmureală toxică a propagandei de stat, poporul rus ar putea să-și dea seama că amenințarea cu extinderea NATO este un bluf , o sminteală pentru proști. Mai de vreme ori mai târziu el o să vadă că adevărata amenințare vine nu de la NATI, ci de la sminteli reale, scrise în legi aspre în statul lui Putin. Sminteală este că marea corupție conduce statul, capul ei fiind Putin, cel mai bogat om din Europa (poate și din lume); că luptătorii împotriva corupției sunt declarați teroriști: ei sunt otrăviți, împușcați, strangulați ori băgați în închisori; că presa independentă, prin sminteală de lege, este declarată agentură străină, adică subversivă statului, iar jurnaliștii de investigație sunt uciși ori alungați din țară; că opoziția politică a fost exterminată prin a fi executată cu sânge rece în plină stradă și exilată în cele patru părți ale lumii. Asta da, amenințare, nu inocentul NATO! Asta da, sminteală! 

Valeriu Saharneanu

12 ianuarie 2022