Cronica războiului verbal ucrainean-român: originile, efectele și învățămintele lui

În noaptea de 3 spre 4 septembrie, forțele agresoare rusești au lovit cu drone Shahed portul ucrainean Ismail de pe Dunăre. Ținta – infrastructura portuară riverană și depozitele aferente care asigură exportul grânelor ucrainene după ce rușii au blocat porturile maritime ale acestui stat. În dimineața aceleiași zile, un ofițer al Ministerului ucrainean de Externe a declarat că una din drone ar fi explodat pe malul opus al Dunării, pe teritoriul național al României, implicit, al NATO. Pentru că partea română, prin Ministerul Apărării, a infirmat informațiile din spațiul public cu privire la o așa-zisă situație apărută în cursul nopții de 3 spre 4 septembrie, în care drone rusești ar fi căzut pe teritoriul național al României, ucrainenii au reiterat afirmația. În joc au intrat oficiali ucraineni de rang înalt – ministrul de externe Kuleba, șeful Consiliului securității naționale al Ucrainei, Danilov, consilierul Oficiului prezidențial Podolyak, iar după ei și mass-media. Partea română și-a menținut negația în forma moderată a ministrului de externe, Luminița Odobescu, aflată la Berlin și, în forma categorică, marți seara, 5 septembrie, exprimată chiar de președintele României, Klaus Iohannis: pot să vă spun că nu a existat nicio piesă, şi nicio dronă, şi nicio altă parte a vreunui dispozitiv care a ajuns în România. Noi avem control total asupra spaţiului nostru naţional. Am verificat absolut tot şi pot să liniştesc populaţia. Nu a existat nimic ce a ajuns în România.

Ucrainenii au insistat și marți că cel puțin o dronă rusească a căzut și explodat pe teritoriul României, prezentând ca probă imagini în care s-au putut vedea o apă, un mal împădurit și o explozie. Comentariile oficialilor și presei ucrainene au devenit marți deja acide la adresa României, spunând că negarea este inutilă deoarece există probe. Duelul a devenit incitant și, în aceeași zi, mass-media română începe să pună presiuni grele pe autorități, cerându-le clarificări. În dimineața zilei de miercuri, 6 septembrie, mai întâi sătenii de pe malul românesc al Dunării și apoi și Ministrul Apărării Naționale al României, Angel Tîlvăr, în persoană, au anunțat că bucăți dintr-o dronă au fost găsite totuși în zona indicată. Opusă afirmațiilor categorice de negare din ziua trecută, cu o confirmare vine spre seara zilei de miercuri și președintele Klaus Iohannis. Șeful statului califică întâmplarea drept o violare a spațiului românesc, că ea este complet inadmisibilă și reprezintă o încălcare a suveranității României. În seara aceleiași zile, un comunicat NATO spune că România a informat organizația despre acest incident în cadrul reuniunii de astăzi (06.09.2023 – n.n.) a Consiliului Nord-Atlantic, iar aliaţii şi-au exprimat o puternică solidaritate cu România.   

A doua zi, joi, 7 septembrie, Jens Stoltenberg, Secretarul General NATO, a punctat la subiect deja în Parlamentul European: nu avem nicio informație care să indice un atac intenționat din partea Rusiei, și așteptăm rezultatul investigației aflate în desfășurare”. Cuvintele cheie ale comunicării oficialului Alianței în legislativul european au fost un atac intenționat nu se confirmă, ceea ce a însemnat că o activare a Articolului 5 (care prevede un răspuns militar total în caz de agresiune împotriva unui membru al Alianței), speculată de ucraineni, nu se impune. Nota de chemare la cumpătare a șefului NATO a venit după intervenția virtuală, oarecum dojenitoare, exprimată miercuri de președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, la summitul Inițiativei celor Trei Mări (I3M), desfășurată în paralel la București. Vădit dezamăgit de reacția flotantă – de la negare la confirmare – a conducerii României și cumpătat-pasivă de calmare a NATO, Zelenski nu a scăpat ocazia să invite Occidentul colectiv să reflecteze ce s-ar fi întâmplat dacă Putin ar fi reușit să pună piciorul cum trebuie în Ucraina.

Occidentul colectiv, inclusiv NATO și România știu de foarte mult timp ce s-ar fi întâmplat în cazul în care Putin ar fi reușit să captureze Ucraina așa cum își planificase, iar faptul că nu a reușit se datorează în mod exclusiv și în cea mai mare parte anume acestor entități – Occidentului, NATO, între care și România – care au sărit în ajutorul Ucrainei. Cu mult înainte de 24 februarie 2022, instituții inteligente de analiză, de cercetare și de evaluare strategică ale Occidentului, precum și oficiali politici de cel mai înalt rang, între care președintele SUA, Joe Biden, au venit cu atenționări repetate și au prezentat date precise referitoare la termenii și scenariul invaziei ruse. Demersurile publice ale Occidentului au urmărit să-l descurajeze pe Putin să atace și să determine elita politică a Ucrainei să ia măsurile cerute de combatere a agresorului gata de atac. Reacția negaționist-pasivă a liderilor ucraineni a fost fatală. Ea l-a încurajat pe Putin să acționeze. Poate că războiul nici n-ar fi început dacă liderii ucraineni arătau mai multă promptitudine la ridicarea unor zăgazuri de apărare cât de cât adecvate pe direcțiile principale de atac, indicate de Occident, decât să facă declarații de bravadă la televizor în ajunul invaziei. Faptul că din prima zi armata rusă agresoare a ajuns la porțile Kievului, dinspre Nord, a trecut Niprul și a cucerit Hersonul venind din Crimeea, dinspre Sud, și a capturat centrala atomoelectrică de la Zaporojie, atacând dinspre Est, ține de responsabilitatea directă a conducerii politice și militare a Ucrainei. Iar faptul că Putin a putut să cucerească doar 20% din teritoriul ucrainean, iar acum să fie silit să le cedeze umilit și cu pierderi mari, este meritul eroicului popor ucrainean, bineînțeles, dar imposibil de realizat fără ajutorul militar, tehnologic, umanitar și financiar al Occidentului, inclusiv al României.

Acest adevăr nu doar îl cunoaște, dar îl și simte poporul ucrainean, parte din care este refugiat și găzduit în România și în alte țări din Europa, parte înfruntând vicisitudinile războiului acasă, pe front, și beneficiind în lupta contra invadatorilor ruși de armele, banii și bunurile donate de Occident. Cu atât mai regretabilă se arată malițiozitatea cu care unii oficiali, o parte din directorii de opinie și din presa ucraineană au încercat să speculeze ofensator la adresa României, raportarea oficială deficitară a evenimentului de luni dimineață, 4 septembrie, de la Dunăre. Etichetări de felul comportament laș, atitudine ticăloasă, reacții inhibate de frică s-au făcut auzite pe mai multe platforme media ucrainene, iar unul dintre cei mai în vogă directori de opinie, A. Arestovici, a afirmat în cadrul unei emisiuni stream că, în genere, dronele rusești atacă Izmailul folosind bine-merci spațiul românesc al NATO ( https://www.youtube.com/watch?v=_CzlleKrJQc&t=2597s / min.42-43), fără ca cineva în afară de ucraineni să încerce să le doboare. La ora scrierii acestor rânduri, emisiunea avea deja peste 650 de mii de vizionări și după ritmurile de accesare ar putea trece mult peste un milion la ora publicării lor. Puțin mai la vale de această afirmație dubioasă, protagoniștii emisiunii au vorbit și despre rolul extrem de important al României la menținerea capacității militare și existențiale a Ucrainei în acest război, dar dezinformarea cu dronele care traversează cică spațiul aerian românesc a rămas activă pe țeavă, indiferent de modul cum a ajuns să fie pusă acolo: intenționat ori din greșeală.

Cu asemenea abordări, comunitatea analitică ucraineană nu face decât să-și tragă un glonț în picior. Analiștii ucraineni trebuie să știe că societățile care ajută Ucraina să reziste în război sunt democratice. În ele, capacitatea de acțiune (de a trimite ajutoare) a guvernelor depinde direct de starea de spirit a populației, iar starea de spirit a populației depinde de informațiile care vin dinspre țara ajutată. Cum credeți, ce fel de stări de spirit pot genera încercările mult prea forțate ale unor oficiali ucraineni de a implica NATO ori țări aparte în războiul ei cu Rusia? Orice tentativă de escaladare a războiului va fi percepută negativ și dezaprobator de populația țărilor aliate cu ea. La fel de negativ și dezaprobator vor fi percepute, cu siguranță, și invectivele justificate ori gratuite ale unor oficialități ori lideri de opinie din țara ajutată în adresa oficialităților ori societăților din țările ajutătoare. Asta s-a putut constata în modul cel mai clar vara trecută, cu prilejul summit-ului NATO de la Vilnius, dedicat susținerii Ucrainei. Sfătuit prost, invitatul la summit, președintele ucrainean Zelenski, s-a arătat indignat la culme că liderii țărilor NATO s-au adunat să convină asupra unor teme de pe ordinea de zi a reuniunii în lipsa lui. Liderul ucrainean a telegrafiat din avion că este o absurditate să se discute ceva despre Ucraina fără ca delegația ei să participe, de parcă Ucraina deja ar fi făcut parte din Alianță. Demersul nediplomatic, considerat brutal și arogant, a stârnit vaste comentarii în Occident. Negative, în marea lor majoritate. Iar consecința gestului s-a făcut resimțită imediat în sondajele de opinie din Statele Unite care au înregistrat o scădere a dramatică a susținătorilor ajutorului dat Ucrainei de Guvernul SUA. Efecte similare a generat cazul care a avut loc în toamna anului trecută (15 noiembrie 2022), când o rachetă a căzut pe teritoriul Poloniei, omorând doi cetățeni. Atunci, aproape că triumfând, ucrainenii s-au grăbit să comunice că racheta ar aparține rușilor, sugerând că NATO ar trebui să activeze Articolul 5 al Statutului său, dat fiind că Polonia este stat-membru al Alianței. NATO și Polonia au reacționat responsabil și atunci: au cercetat atent cazul și au constatat lipsa unor indici care să ateste un atac intenționat. Cu atât mai mult, cu cât o investigație profesionistă a stabilit că racheta intrusă era a ucrainenilor. Opinia publică poloneză a fost de acord cu nota guvernului că vina în acest incident cade oricum pe Rusia, care a declanșat războiul, dar în sondaje, susținerea Ucrainei a înregistrat totuși o ușoară scădere – primul declin în perioada grea de promptă, totală și ireproșabilă implicare a Poloniei în susținerea Ucrainei.

Cazurile invocate aici ar fi trebuit să fie luate în considerare de partea ucraineană – fie că reprezintă compartimentul decident, fie că ține de cel de formare a opiniei publice. Primul lucru de care ar trebui să țină cont, este că, la moment, nimeni pe această lume (în afară de Putin și așijderea ca el) nu dorește o escaladare a războiului, transformarea lui în unul mondial cu riscul de a degenera în unul nuclear. Orice trimitere virtuală ori înscenare reală a unor stări ori situații care să conducă spre un asemenea deznodământ va stârni dezacordul categoric și dezaprobarea totală a popoarelor. Solidaritatea lumii civilizate cu poporul ucrainean este și va fi una totală, dar este înțelept ca focul războiului să fie stins nu prin metoda extinderii, în speranța că astfel va pierde din puterea lui de distrugere, ci prin localizarea și lichidarea lui la origini. Or, în această privință se pare că există un consens quasi general de principiu: războiul început în Ucraina, în Ucraina trebuie să se termine, și neapărat cu înfrângerea Rusiei.

Al doilea lucru de care ar trebui să țină cont ucrainenii este să se abțină de la plăcerea de a împărți note la purtare în dreapta și în stânga, mai cu seamă în privința vecinilor care le sunt de real ajutor din prima zi de război. Este corect că ei pun la curent autoritățile statelor vecine în cazul în care dispun de date și probe referitoare la violarea spațiului aerian ori terestru al acestora. Aici însă misiunea autorităților și a presei ucrainene ar trebui să se termine. Ele ar putea să insiste în a se erija în sufleori de soluții corecte, cum au făcut-o săptămâna trecută ministrul Kuleba, secretarul Consiliului de securitate Danilov și consilierul Podolyak, dar angajarea lor este contraproductivă, dăunătoare chiar, am spune. Or, taxarea conducerii acestor țări nu ține de competența lor. Acest lucru este apanajul exclusiv al societăților respective, în primul rând al presei. Atunci când ucraineanul, de rang ori de rând, spune că România nu recunoaște din prima secundă faptul căderii pe teritoriul ei a rămășițelor unor aparate de zbor rusești de frică, din lașitate ori ticăloșie,  ucraineanul va jigni o țară întreagă – o țară care o ajută foarte mult – de fapt, două, căci jigniți ne vom simți și noi, cei din Republica Moldova. Și ucraineanul știe de ce. Apoi, acest narativ jignitor este de fabricație sovietică, a fost preluat de Putin, și face parte din arsenalul armelor hibride cu care imperiul a lovit și lovește în popoare și națiuni cu scopul de a le dezbina și acapara. Este tocmai fenomenul cu care se confruntă astăzi însăși Ucraina, ajutată de România și de întreaga lume civilizată să reziste și să învingă. Adevărat, conducerea României s-a bâlbâit incalificabil două zile la rând în legătură cu drona căzută în dimineața zilei de 4 septembrie. Ministrul român al apărării a informat greșit Președintele țării și acesta a avut imprudența să-l creadă întocmai, atunci când a negat la modul categoric cazul semnalat de partea ucraineană. Pentru această gafă ei au fost luați în colimatorul nemilos de dur al presei libere românești. Nu era nevoie ca demnitari și comentatori de presă ucraineni să se lanseze în acuze și etichetări, pentru că ele, am mai spus, pot avea efect de bumerang atunci când întrec măsura ori eludează bunul simț. Oricum, concluzii mai justificat de dureroase pentru elita politică decidentă a României nu putea să o facă nimeni altcineva decât jurnaliștii din presa românească. Gazetarul Cristian Tudor Popescu, de exemplu, a notat pe portalul său că declarațiile oficiale făcute inițial de autoritățile române și schimbarea lor ulterioară reflectă o gestionare defectuoasă a situației… pune sub semnul întrebării eficacitatea sistemului de apărare antiaeriană românesc și indică faptul că episodul dronei poate avea consecințe asupra încrederii în România în cadrul NATO. Și, drept pedeapsă pentru negarea categorică și profund eronată cu care conducerea României a defilat de râsul lumii în prima zi a incidentului, gazetarul pune aceasta conducere în fața unei judecăți jurnalistice la fel de categorice. C. T. Popescu: în clipa de față, cea mai mare amenințare de securitate pentru NATO în zona Deltei Dunării se dovedește a fi conducerea României.

Mulțumiți de ocară, domnilor demnitari și jurnaliști ucraineni? Sau dumneavoastră ați urmărit să umiliți totuși țara, nu să mustrați (fortuit) conducerea ei care a greșit în acest caz, cum pe bună dreptate și cu admisibilă exagerare profesională a făcut-o, separând corect responsabilitățile, jurnalistul român.

Valeriu Saharneanu, 11 septembrie 2023