Cine și ce a câștigat și ce a pierdut în alegerile din Republica Moldova 

Luni, 4 noiembrie, după încheierea turului doi al alegerilor prezidențiale și a unei îndelungate perioade de încordare legată de desfășurarea lor și a Referendumului, la Chișinău a fost liniște. Nimeni nu a ieșit în stradă să jubileze dublul câștig și nici să conteste dubla pierdere. Doar noaptea târziu, în primele ore ale zilei de după cea a finalei chinuitorului maraton electoral, la sediul de campanie al Partidului Acțiune și Solidaritate a ieșit protagonista evenimentului și deja câștigătoarea cursei prezidențiale, Maia Sandu. Cu vocea un pic răgușită, vădit ostenită la chip de nebuna tensiune a acelei zile, nou realeasa Președintă a adresat celor prezenți acolo și celor nevăzuți din spatele ecranelor mulțumirile și aprecierile de rigoare, predicând, cu referire la cele întâmplate, dar mai mult la cele ce urmează să se întâmple, că „Uniți, îi vom învinge pe toți cei care vor să ne îngenuncheze”. 

Ceva mai devreme, cu o declarație publică ieșise în fața camerelor de luat vederi și contracandidatul prorus. Acesta nu a înaintat nici o pretenție serioasă referitoare la desfășurarea alegerilor, remarcând doar, împăcat cu situația și rezultatele pe care le intuia, că „Fiecare alegator care a intrat în cabina de votare a scris un capitol în destinul acestei țări”. 

Alegătorii au scris într-adevăr acest capitol nou și în marea lor majoritate au optat pentru ca Maia Sandu să continue să conducă Republica Moldova pe calea europeană, democratică, de dezvoltare.  

Nu mult însă după enunțarea de luni dimineață de către Comisia Electorală Centrală a rezultatelor preliminare oficiale conform cărora Maia Sandu obținea un număr de voturi cu peste zece puncte valorice mai mare ca cel al contracandidatului său, la rampă au ieșit socialiștii. Partidul Socialiștilor l-a înaintat și l-a susținut în campanie pe contracandidatul prorus, insistând totodată că acesta, în ciuda logicii și al evidențelor, ar fi fiind un candidat independent; mai mult – al poporului. În aceeași manieră arogantă și duplicitară de interpretare a realității au prezentat socialiștii lui Dodon și viziunea lor asupra rezultatelor alegerilor: „Maia Sandu a devenit „președinta diasporei.” Partidul Socialiștilor din Republica Moldova nu recunoaște votul din secțiile din străinătate, datorită căruia Sandu a fost declarată învingătoare”. Apoi, de la aprecieri și atitudini specifice discursului politic al acestei formațiuni, socialiștii au trecut direct la declarații impostoare, belicoase chiar, de revizuire a rezultatelor oficiale ale votului de duminică. Cităm: „Alexandr Stoianoglo, președintele poporului, este adevăratul învingător al alegerilor prezidențiale din Moldova. Maia Sandu este un președinte nelegitim, recunoscută doar de sponsorii și susținătorii ei din străinătate. Poporul Moldovei se simte trădat și jefuit.” 

Comuniștii, socialiștii și toate derivatele lor politice au această meteahnă istorică insurmontabilă de a vorbi în numele poporului atunci când nu le convine ceva. Or, datele sunt pe față: poporul și-a exprimat la 3 noiembrie opțiunea așa cum a simțit: 930 238 de cetățeni ori 55.35% din numărul total al alegătorilor au votat pentru Maia Sandu, restul, pentru candidatul „poporului”, „independentul” socialist prorus Stoianoglo. 

De remarcat că mult înainte să apară la rampă socialiștii cu declarația lor urâtă și zburlită de respingere și nerecunoaștere a rezultatelor alegerilor, dinspre Moscova coborau încă din noapte, în rotocoale amenințătoare, invectivele de gheață ale celor mai mari perdanți ai alegerilor din Republica Moldova. Aceștia erau tehnologii Kremlinului, șefi de grupuri și grupulețe responsabili de asistarea lui Șor și a tuturor falangelor antrenate în diversiune. Investițiile enorme care le-au făcut anul trecut și pe tot parcursul anului acesta, dar și nemijlocit în ziua ultimului tur de scrutin prezidențial ca alegerile să se încheie conform scenariului scris de ei, le dădea încrederea că operațiunea specială le va reuși.  

Căderea la picioare a Chișinăului trebuia să se înscrie în salba „succesului” reconfirmat la 26 octombrie în Georgia. Supărarea provocată de eșecul din Republica Moldova a fost foarte mare. Un propagandist focos de la principalul canal moscovit de televiziune a ieșit pe neașteptate să-i înfiereze pe „imbecilii” aprobați de Kremlin să răspundă de „sectorul moldav” al „războiului de eliberare” al lui Putin, învinuindu-i până și de trădare. Focosul dădea pe jos cu Dodon, Voronin, Șor și alte „lepre” „fățarnice” care i-au bani grei, promit multe și nu realizează nimic palpabil de ani de zile. În primele ore ale dimineții de 4 noiembrie a început să livreze instrucțiuni metodice deja marile companii propagandistice ruse. TASS a apărut de exemplul cu preceptul draconic precum că „Potrivit Comisiei Electorale Centrale, locuitorii țării au votat preponderent pentru Stoianoglo, care a obținut 51,19%. El a câștigat în 19 din cele 36 de regiuni. Sandu are 48,81%.” Iar „Komsomolskaya Pravda” (KP) vine să consolideze falsul TASS-ului cu elaborări proprii numai bune de preluat spre întrebuințare de comandourile de pe teren. „ Maia Sandu, zice KP, a pierdut alegerile prezidențiale chiar în Moldova. Sandu câștigă alegerile datorită voturilor de la secțiile de votare din străinătate. Sandu nu este președintele Republicii Moldova. Sandu este «președintele diasporei»”. Am citat deja o parte din formulele elaborate de instituțiile moscovite, preluate și puse harnic în operă de sucursala lor socialistă din Republica Moldova. De acum și până la alegerile parlamentare din vara anului următor, toată coloana a cincea moscovită de la noi va împroșca încontinuu în opinia publică și în guvernare cu sintagmele șlefuite în grabă în noaptea de după alegeri la Moscova despre un „președinte ilegitim”, despre un „adevărat președinte”, despre un „președinte al poporului” și despre un „președinte al diasporei”. Folosindu-le îndesat și în cor cu numeroasele partide-cozi de topor de la noi, Moscova mizează să poată crea până la alegerile parlamentare o falie lungă și adâncă între populația de acasă și cea din diasporă a Republicii Moldova.  

Este o practică diabolică și o misiune aproape că imposibilă, avându-se în vedere că lumea noastră de acasă și cea plecată la munci în străinătate este încă un întreg. Nu trebuie însă să ne culcăm pe urechea asta, pentru că avem o bogată și tristă experiență despre câte lucruri de neînchipuit de rele a putut face Moscova acolo unde a reușit să-și vâre coada. O asemenea falie există deja între moldovenii plecați de demult în Rusia, trăitori azi acolo, și rudele lor de la baștina din care provin. În Rusia lui Putin ei pot fi transformați cu timpul în zombi dacă nu se protejează împotriva produsului cu care sunt serviți din televizor ori făcuți pur și simplu ostatici și impuși să facă lucruri la comandă, așa cum s-a întâmplat cu mulți dintre ei duminică, cei care au fost urcați în avioane și duși peste mări și țări să voteze împotriva intereselor statului lor de origine și a celor de acasă. Ura și incitarea la ură în discursul partidelor nu mai trebuie lăsată fără pedeapsă, așa cum a fost până în prezent. Cunoaștem că începând cu agrarienii anilor 1990, continuând cu comuniștii anilor 2000 și terminând cu socialiștii lui Dodon ai anilor 2010, discursul politic promovat de aceste partide în autonomia găgăuză a fost unul exclusiv de neacceptare a limbii române și de respingere a oricărei revendicări cu caracter național al populației autohtone majoritare. Iar din proiectul de reunificare a Republicii Moldova cu România, respectivele partide au făcut o sperietoare de moarte, așa încât o parte importantă a etnicilor găgăuzi să țină cu dinții la ruptura teritorială criminală din secolul trecut a lui Hitler și Stalin și să se mute, mental, cu traiul în atmosfera infectă a Rusiei lui Putin, rămânând în același timp să locuiască fizic în Republica Moldova. Și cu prilejul exercițiului electoral din 3 noiembrie ne-am convins cât de departe de a noastră este orbita intereselor de azi și de mâine a celor din autonomie. „Meritul” pentru micul-mare dezastru este în proporție de 90 la sută al unor politicieni concreți și al partidelor lor care au căutat să extragă voturi din ura, neîncrederea și izolarea etnică promovată deliberat și rămasă nepedepsită. Impunitatea nu mai trebuie tolerată și în cazul în care respectivele grupări vor încerca să dezvolte proiectul Moscovei de otrăvire a relațiilor dintre cei din diasporă și cei de acasă pe subiectul deja subterfugiu vânturat despre cine și în care măsură are dreptul să participe la scrutinele determinatoare de destin ale acestui pământ.  

Alegerile și Referendumul din această toamnă din Republica Moldova au scos în prim-plan importanța participării diasporei la corectarea și fixarea cursului strategic al Georgiei. Mai multe comentarii de pe rețele au arătat cât de șocați au fost georgienii de cea ce s-a putut face în Republica Moldova și cea ce nu s-a putut obține în Georgia. În această republică prietenă caucaziană readusă începând cu anul 2012 în sfera de influență a Moscovei, iar regimul actual de la Tbilisi se străduie din răsputeri să copie cadrul juridic rusesc în încercarea de a se ține cât mai mult la putere. Una din legile cele mai odioase adoptate de acest regim a fost limitarea la maxim a participării la scrutine a celor plecați în străinătate, în special în Occident. Încântați de victoria moldovenilor, georgienii au ieșit cu zecile de mii în stradă luni seara, umplând piețele capitalei Tbilisi și cerând punerea în drepturi a concetățenilor lor plecați temporar la munci peste hotare și cărora li s-a luat abuziv dreptul de a participa la viața civică a țării lor. Nu este pentru prima dată când mișcarea de eliberare națională din statele post-sovietice este animată și pusă în mișcare de câștigul de cauză în evenimente cu impact democratic major ce au avut loc separat într-una din ele. La vremea respectivă, și mișcarea de eliberare de sub jugul regimului mafiot-comunist al lui Voronin – renumita revoluție a tinerilor din aprilie 2009 -, a fost inspirată la Chișinău de faimoasa reformă georgiană anti-corupție a lui Saakașvili din prima jumătate a anilor 2000.  

Rezultatele alegerilor de la Chișinău au fost primite cu entuziasm mai ales la Bruxelles, dar și în toate capitalele Europei. Iar Joe Biden, președintele Statelor Unite a ținut să vină cu un mesaj special de admirație și susținere pentru Maia Sandu și pentru toți moldovenii. Toată lumea a realizat cât de importantă este victoria micului stat în fața nemaipomenitei hărțuieli instrumentate hibrid și subversiv de statul rus. Comparația cea mai potrivită este cea a mitului biblic conform căruia micul, dar curajosul David, îl răpune cu o pietricică trasă din praștie pe uriașul Goliat, salvându-și astfel neamul de la pierzanie. De aici, din Republica Moldova, vine, iată, semnalul încurajator pentru toate națiunile Europei să se mobilizeze și să nu cedeze în fața puterilor străine și a forțelor răului interior, pornite să compromită și să anuleze democrația. Unii comentatori mai îndrăzneți au spus că alegerile din 3 noiembrie din Republica Moldova sunt o încălzire pentru cele din Statele Unite din 5 noiembrie. Nu se are în vedere proporțiile și importanța celor două state care nu pot fi puse sub nicio comparație, ci tensiunea în jurul alegerilor și miza lor crucială pentru fiecare din aceste state aparte, iar în cazul Statelor Unite, și pentru întreaga lume. 

Am lăsat în mod special să spun pentru la urmă cine este totuși câștigătorul absolut al alegerilor din 3 noiembrie. Beneficiarul cel mare este statul Republica Moldova și, implicit, toți locuitorii ei: cei 930238 de cetățeni care au votat pentru Maia Sandu și cei 750371 care au votat în favoarea contracandidatului ei, dar și cei din categoria celor câteva sute de mii care din varii motive nu s-au prezentat la urne ori nu au încă dreptul exprimării votului. Or, a continua drumul spre integrarea de facto în Uniunea Europeană nu înseamnă a intra într-o cursă, precum știm cu exactitate că este o crusă de moarte direcția pentru care optează înverșunații oponenți ai integrării europene. A contiuna să mergem pe direcția integrării europene înseamnă să facem pași siguri cât mai departe de război și cât mai aproape de spațiul în care demnitatea și siguranța vieții este apărată și garantată. 

Valeriu Saharneanu, 5 noiembrie 2024