Autopsia unei rebeliuni trucate

Rebeliunea militară a lui Prigojin din 23 și 24 iunie, care a zguduit Rusia, s-a stins tot atât de brusc precum a început, dovadă că în această țară nimic bun nu poate fi dus până la capăt. Din câte ne putem da seama post factum, rebeliunea, puciul, insurecția (ziceți-i cum doriți) ori ceea ce s-a vrut să ni se prezinte ca atare, a avut mai multe etape, iar faza ei efervescentă – capturarea orașului Rostov-pe-Don și marșul forțat spre Moscova – a durat doar două zile. Unii comentatori afirmă că totul a fost un spectacol regizat pentru ca liderul de la Kremlin să-și verifice în toi de război fidelitatea supușilor de calibru mare și mijlociu care-l înconjoară.

Noi suntem de altă părere, fiindcă frica citită pe chipul lui Putin în dimineața zilei de 24 iunie și fuga din capitală, laolaltă cu suitele de demnitari și oligarhi panicați, precum și omorârea a cel puțin 15 militari ruși de înaltă calificare – piloții celor 6 elicoptere și ai unui avion militar doborâte – fac puțin probabilă varianta puciului coordonat de căpetenia de la Kremlin. Varianta fezabilă este cea a rebeliunii pregătite la repezeală și coordonată de Prigojin.

Totul a pornit de la invitarea, în primăvara anului 2022, a trupelor „africane” ale lui Prigojin să intervină salvator în războiul din Ucraina după înfrângerile stânjenitoare ale armatei ruse lângă Kiev și Harkov. Fenomenul – Prigojin și Wagner –  a început să pună stăpânire pe spațiul public rus anume atunci. Circumstanțele erau extrem de favorabile – planul lui Putin de a lua Kievul și de a termina cu Ucraina în trei zile sau cel puțin două săptămâni a eșuat și rușinea cădea toată pe seama comandantului suprem. Ca să se spele, Putin a trebuit să fenteze în stilul lui – să dea vina pe armată, în special pe generalii de pe front. Noroi peste generali a aruncat nu din oficiul de la Kremlin – ar fi fost prea puțin convingător -, ci din tranșeele de lângă Ugledar și Bahmut, angajând în treabă două creaturi dintre cele mai hâde ale lui – pe vechiul prieten de pe vremurile marilor tâlhării peterburgheze, Prigojin și pe vasalul Kadîrov, cu retorica lor plină de invective grosiere. Criticile concertate ale celor doi în adresa Armatei întreceau uneori orice limită, dar Putin nu a intervenit niciodată, arătând în felul acesta că cele două guri veninoase îi aparțin. Mai mult, sub acoperirea obscenităților verbale ale acestora, Putin a operat, în batjocură, mai multe mutări umilitoare de pion cu figurile generalilor săi.  

Sub acoperirea lui Putin, Prigojin a luat mai apoi în colimator dur figurile cele mai de sus ale Armatei – ministrul Șoigu și șeful Cartierului General, Gherasimov, care-l supăraseră cu ceva. Trebuie de spus că marile bogății ale lui Prigojin se datorează în mare parte contractelor de aprovizionare cu merinde a Armatei. Și-a șters picioarele îndelung și pe îndelete de cei doi, uneori trecând cu rașpa gurii lui aspre și peste capul chel al comandantului suprem – omul care îi savura criticile în adresa lui Șoigu și Gherasimov, dar încă nu se încumeta să-i demită și să pună în locul lor personajele pe care i le „recomanda” insistent Prigojin.

Asta a durat până când, în noaptea de 10 aprilie 2023, cei doi generali de ocară s-au dus în buncărul lui Putin și i-au cerut acestuia să aleagă – Armata (Șoigu și Gherasimov) ori Wagner (Prigojin). Discuția a fost, probabil, destul de convingătoare, pentru că Putin a ales Armata, semnalul fiind reinstalarea lui Gherasimov în fruntea „operațiunii speciale” ruse duse în Ucraina. De aici încoace, soarta lui Prigojin și a Wagner-ului a fost pecetluită. Gruparea a fost trecută la un regim redus de aprovizionare cu muniții. Se întâmpla exact în momentul cel mai greu al luptelor pentru Bahmut. Prigojin a acuzat mii de morți din cauza penuriei de obuze, iar strigătele lui disperate au răsunat în pustiu, semnal clar că Putin îl lăsase spre sacrificare pe mâna Armatei. Ordinul lui Șoigu ca toate unitățile participante la „operațiunea specială” să semneze contracte de angajare cu el până la 1 iulie 2023, a limpezit lucrurile cu totul: după „cucerirea” Bahmutului, Wagner trebuia să treacă în supunerea Armatei, adică să dispară ca entitate autonomă ce era.

Probabil că anume atunci a încolțit în capul lui Prigojin planul unei acțiuni in extremis prin care să-l oblige pe Putin să-i demită pe cei doi oponenți ai lui din Armată și să păstreze Wagner-ul, ridicându-l, poate, pe o poziție situată în fața Armatei. Nu a trecut nicio lună după retragerea de pe prima linie a frontului și încartiruirea în taberele de recuperare, că Prigojin a și trecut la treabă. În dimineața zilei de 23 iunie, el dezavuează într-un monolog publicat pe pagina sa de Telegram cauzele invocate de Putin la invadarea Ucrainei, iar, în seara aceleiași zile, acuză un atac armat „al lui Șoigu” asupra taberei sale, soldat, conform lui, cu moartea a „sute, mii de combatanți”. Ca măsură de răspuns, Prigojin anunță un „Marș al dreptății”, ocupă rapid orașul Rostov-pe-Don, ia controlul aeroportului, a Statului Major al forțelor armate de Sud și trimite spre Moscova – „pentru a pune capăt dezmățului” – o coloană compusă din trupe și blindate.

Din această clipă, ochii întregii lumi sunt ațintiți asupra celor două puncte de pe harta Rusiei – orașul Rostov, unde-și stabilise postul de comandă Prigojin, și coloana în mișcare pe direcția Moscova a celor câteva mii de wagner-iști. În câteva zeci de minute după asta, Kremlinul prinde a lua și el în  serios supărarea lui Prigojin și-l pune pe generalul Surovikin, unicul respectat de șeful Wagner-ului,  să-l înduplece pe acesta să renunțe la aventura sa, invocând clauze de securitate a statului. Prigojin îl ignoră pe Surovikin și pe alți intermediari. Aștepta poclonul lui Putin însuși, dar apariția acestuia cu un apel către țară în prima jumătate a zilei de 24 iunie l-a dezamăgit. Putin nu l-a rugat nimic, nu i-a pronunțat nici numele, dar indirect i-a incriminat trădarea și subminarea intereselor statului și i-a catalogat actul drept rebeliune militară care trebuie curmată imediat și cu cea mai meritată asprime. După această declarație, șeful de la Kremlin se urcă în avion și pleacă la una din reședințele lui de vară situate între Moscova și Sankt Petersburg. Gestul lui este urmat și de alți demnitari, mișcarea lor haotică mirosind a panică.

Iritat și mai tare că Putin nu a luat o poziție neutră, de împăcare a părților în conflict și, de fapt, s-a dat de partea celor din Armată, Prigojin a transmis un mesaj în care își exprima regretul că patronul i-a pus la îndoială patriotismul și îi răspunde ritos, că în consecință, Rusia s-ar putea să aibă în curând un alt președinte. Urmare a acestor replici, patronul Putin și sluga Prigojin s-au retras fiecare în cortul lor să-și vadă de planul pe care îl aveau anunțat pentru acea zi: Putin – să sfărâme coloana „muzicanților” și să-l lichideze pe dirijorul lor dezlănțuit; Prigojin – să intre în Moscova, să cucerească Ministerul Apărării, să pună mâna pe Șoigu și Gherasimov și, în treacăt fiind pe lângă Kremlin, să intre pe-o clipă și să pună acolo un alt țar. În fapt, însă, și patronul, și sluga au avut toată ziua de 24 iunie aceeași preocupare – să intre cumva în contact și să oprească strașnicul deznodământ: pentru Putin o Moscovă asurzită de explozii, cu clădiri arzând și lume panicată era o imagine egală cu capitularea; pentru Prigojin, ciocnirea micului său grup cu forțele net superioare ale Armatei însemna rămânerea pe veci în chenarul temporal îndoliat al acelei zile.

Administrația președintelui rus a dat dovadă de mare „profesionalism” când l-a propus pe liderul belarus, Lukașenko, să medieze relația intrată în criză dintre patronul Putin și „bucătarul” său, Prigojin. Lukașenko a colaborat strâns cu ambii. Este personajul care, cu bogatul său portofoliu de crime abominabile săvârșite împotriva propriului popor, are sufletul-pereche de încredere al amândurora. Așa că trocul s-a făcut repede: Prigojin și-a retras în aceiași seară detașamentele insurgente și a trecut cu „traiul” în Belarus, sub aripa ocrotitoare a lui Lukașenko; Putin, prin purtătorul său de cuvânt, și-a retras învinuirea de trădare, a „anulat” dosarele deschise pe caz de rebeliune și a garantat deplasarea lui Prigojin și a apropiaților lui în Belarus. Despre satisfacerea altor revendicări, cum ar fi demiterea lui Șoigu și a lui Gherasimov – principala cauză a năucitorului bucluc – nu s-a spus nimic, cum nimic nu s-a spus despre ce se va întâmpla cu ceilalți și cine se face vinovat de întreaga tărășenie.

Dându-și probabil seama de marile fisuri, descoperite în zidurile regimului de nervoasa zvâcnire a lui Prigojin, Putin a ieșit din nou pe ecrane luni seara, 26 iunie, și a indicat vinovatul – dușmanul din Occident – , care s-ar fi bucurat de reușita unei rebeliuni. Apoi, a muruit cu minciună altă mare fisură – fraternizarea poporului cu insurgenții și bucuria acestuia că cineva s-ar fi răsculat pe bune împotriva regimului. În scurta lui comunicare de luni seara, Putin a subliniat de mai multe ori teza rezistenței eroice a structurilor statului în fața unei insurgențe și a solidarizării monolite a organelor și poporului în jurul lui – fenomene care nu numai că au lipsit cu desăvârșire, dar care s-au manifestat, din câte a văzut o lume întreagă, tocmai invers.

Putin va încerca și de aici încolo să ascundă nu doar fisurile, dar și putreziciunea profundă a regimului său, scoasă la lumină de rebeliunea înfundată în trocul încheiat între cei trei mari criminali. Va fi greu, fiindcă Prigojin este și creatura lui Putin, dar și depozitarul multor bogății furate și a multor informații despre ascensiunea criminală la putere a patronului său. Ce a ales Putin în privința lui Prigojin? Cu toate garanțiile date, este limpede că Putin a stabilit deja unde va pune virgula în clasica sintagmă-sentință, dată gâdelui spre execuție: de iertat imposibil de executat.

Valeriu Saharneanu, 27 iunie 2023