La 20 mai 1990, în Țară, au avut loc primele alegeri prezidențiale de după Revoluția din Decembrie. Pretendenți cu pondere la funcția de președinte al României erau atunci trei persoane notorii: Ion Iliescu, liderul FSN (Frontul Salvării Naționale), Ion Rațiu, reprezentantul PNȚ (Partidul Național Țărănesc al lui Corneliu Coposu), și Radu Câmpeanu, președintele nou-reînființatului PNL (Partidul Național Liberal). Cu o echipă de la Redacția de Actualități a Televiziunii Naționale a Republicii Moldova am mers la București să oglindim acel eveniment, considerat de mare importanță pentru mișcarea de eliberare națională de la Chișinău (Uniunea Sovietică era încă vie).
Firesc, prima sarcină pe care ne-am pus-o ajungând „pe teren” a fost să înregistrăm interviurile pe viu cu cei trei candidați. Dacă întâlnirile cu Ion Rațiu și Radu Câmpeanu – personalități revenite din exil să contribuie la noua așezare democratică a României – le-am obținut la prima solicitare, contactul cu Ion Iliescu a fost imposibil până la data alegerilor. Doar după aflarea rezultatelor scrutinului „televiziunii de la Chișinău” i s-a îngăduit să vină cu o întrebare (una, singură) la conferința de presă a învingătorului. Și aceea, rânduită de organizatori cu precauție, „machetată” în spatele întrebărilor „binevenite” ale corespondentului agenției sovietice TASS, reprezentată de rezidentul Dmitri Diacov în persoană.
Era evident că Ion Iliescu avea grijă să dea Moscovei semnale calde și liniștitoare de supunere, iar Chișinăului, cuprins de o amplă și istorică răzvrătire antisovietică, să i se arate atitudinea rece, circumspectă și precaută a noii conduceri a României. De altfel, dacă Iliescu ar fi avut vreo problemă cu voturile, el ar fi putut să profite de minunata ocazie de la 6 mai 1990, când, la inițiativa Chișinăului, pe toată întinderea Prutului s-au adunat milioane de români de pe ambele maluri în cadrul primei ediții a renumitelor Poduri de Flori. O baie de mulțime mai profitabilă electoral nici că se putea gândi. Iliescu și toate autoritățile centrale feseniste de la București au ignorat însă evenimentul, lăsându-le pe cele de la Chișinău cu ochii în asfințitul de soare la Prut.
Iliescu, activist comunist marginalizat de Ceaușescu și răzbătut cu îndemânare în plutonul de conducere al Revoluției Române din decembrie 1989, se îngrijea în continuare de nesupărarea Moscovei și se ferea cum putea mai bine de suflul național și istoric revendicativ al Chișinăului acelor ani.
Am constatat că atunci, în alegerile din 20 mai 1990, Ion Iliescu nu-și bătea capul de voturi. El își privea de sus concurenții spilcuiți occidental, care nu oboseau să umple spațiul public cu narațiuni corecte, dar încă neînțelese de mulți, despre avantajele democrației și despre necesitatea ruperii cât mai categorice a societății de sistemul comunist și deprinderile impregnate populației de acesta. Iliescu știa prea bine că populația îl va vota negreșit și în număr foarte mare anume pe el, cel care îi spune poporului poveștile pe care acesta voia să le audă. Era sigur că deprinderea de a crede în minciuni va trăi încă mult timp în mentalul lui de beton, plăsmuit din ignoranță și nepăsare.
De la Iliescu la Ciolacu – o epocă încheiată?
Timp de aproape trei decenii și jumătate, această relație de cauză și efect a funcționat în România ca ceasul elvețian: nu a existat cadență electorală – locală, parlamentară ori prezidențială (acum și europarlamentară) – la care partidul și un candidat de emanație politică „iliesciană” să lipsească dintr-un rol central. Fiecare finală a numeroaselor curse prezidențiale a avut câte un pretendent pesedist care s-a bătut avan ca să răzbată la Cotroceni. Adevărat că poporul i-a dat bilet de intrare în palat doar lui Ion Iliescu, de două ori, dar pretendenți cu veleități de aceeași mărime au existat în permanență din partea acestei grupări politice.
Asta, până anul acesta, 2024, când rezultatele primului tur de scrutin prezidențial din 24 noiembrie l-au împins pe Marcel Ciolacu, actualul președinte al PSD, pe locul trei, adică în decorul competiției. A fost și este de necrezut, după ce întreaga capacitate a guvernului condus de pretendentul la funcția de președinte, același Marcel Ciolacu, a alocat, în precampanie, miliarde de lei în proiecte cu impact electoral enorm. Statul a fost îndatorat cu sume record și fără milă pentru starea de viitor a economiei și a populației țării. Dar, într-o singură noapte, s-a dovedit că toate au fost în zadar.
Poziția numărul unu a candidaților la președinția României în turul al doilea, pe care o credea ca și hărăzită lui Ciolacu, i-a fost ocupată de un pretendent venit parcă de niciunde: Călin Georgescu. Acesta nu a investit un leu în promovarea sa, nu a avut și nu are echipă de campanie, dar se consideră a fi un produs al operațiunilor hibride rusești, care l-au promovat în valuri cu efect de tsunami pe rețelele de socializare.
Bine, îi auzim cum bălmăjesc prin unghere cârcotașii: dl Ciolacu a fost smuls de pe poziția numărul unu de puterea nebănuită a tehnologiilor șirete folosite de dușmanii din afară. Dar de ce, în cădere, bietul de el nu s-a putut prinde nici măcar de locul al doilea, fiind împins și de pe această poziție de o oarecare primăriță de oraș provincial, Elena Lasconi, care a candidat susținută de partidul „minuscul”, în comparație cu PSD, Uniunea Salvați România? De ce a lunecat rușinos și de pe acest loc eligibil pentru calificarea în turul al doilea, decisiv, lipsind pentru prima dată partidul său de participarea la o finală prezidențială?
O lecție dureroasă pentru PSD
Speculațiile justificative pe tema implicării străine în promovarea pretendentului, ajuns dubios și nenatural pe prima poziție, ar fi pertinente și acceptabile. Dar ce facem cu justificarea pierderii celei de-a doua poziții? Nu cumva surclasarea lui Ciolacu se datorează votului de blam cu care au fost răsplătite politicile promovate de el însuși ori din inițiativa lui, ca șef al partidului și conducător al guvernului? Despre comportamentul arogant al lui Ciolacu și manipularea electorală abuzivă a bugetului de stat, presa din țară a tratat cu vârf și îndesat, mai ales în zilele de după scandaloasa scoatere a lui din cursă.
Despre afrontul lui ascuns vis-a-vis de actuala conducere politică proeuropeană a Republicii Moldova am scris și noi în anii din urmă. Am remarcat, la vremea respectivă, că, în timp, dl Ciolacu riscă să se confrunte cu voința politică a alegătorilor din Republica Moldova, pentru faptul că a luat sub ocrotire partidul lui Plahotniuc și a pus la adăpost, numindu-i în funcții de partid și diplomatice pe oamenii din anturajul cel mai apropiat al oligarhului fugar, pe cei care l-au ajutat să captureze statul și să-l destructureze juridic, instituțional și economic în interes personal. Pe unul dintre cei mai avani dintre sculele lui Plahotniuc, Iurie Cecan, dl Ciolacu îl promovează pe listele partidului său în chiar Parlamentul României, în alegerile de duminică, 1 decembrie 2024. Oare liderul PSD nu a știut ce face? Ori onorariile pe care probabil le ridică de la Plahotniuc, în călătoriile dubioase de prin Dubai, Monaco, Nisa, sunt imposibil de refuzat? Electoratul român din Republica Moldova nu poate uita de bătaia de joc a acestui individ care a furat o țară, a sărăcit o lume și se ascunde de justiție. Acesta va penaliza drastic pe oricine, fie el și din România, fie el chiar prim-ministru ori președinte al celui mai mare partid, dacă respectivul demnitar va fi surprins că se află în colaborare cu hidosul element corupt.
De fapt, această penalizare s-a și produs în privința dlui Ciolacu. În turul de duminică, 24 noiembrie, din cei peste 80 de mii de români basarabeni care s-au prezentat la urne, pentru candidatura lui au votat doar 5.583 de persoane, restul de voturi fiind date în favoarea contracandidaților săi: cele mai multe – 45.590 – pentru Elena Lasconi, primărița din micul orășel provincial argeșean, aproape necunoscută până mai ieri în Republica Moldova. Anume cu ajutorul lor, brava primăriță l-a trimis în decor pe șeful celui mai mare partid și a câștigat șansa de a continua lupta pentru șefia statului român.
Or, putea fi cu totul altfel dacă arhicunoscutul premier român și lider de partid, Marcel Ciolacu, ar fi manifestat mai mult respect pentru electoratul basarabean și mai puțină toleranță pentru torționarii lui. Așa însă, călcând pe aceeași greblă pe care au călcat, trecând Prutul și îmbrăcați în aceeași haină a aroganței și lăcomiei în care au mărșăluit pe aici predecesorii colaboratori ai lui Plahotniuc – Ponta și Dragnea –, este mult prea probabil ca și Marcel Ciolacu să o ia și el, începând de aici, pe drumul cel din urmă, bătătorit de aceștia, al carierei lui politice.
O nouă șansă pentru România
Cu votul basarabean salvator de duminica trecută și cu cel general al românilor de pretutindeni, pe care-l va obține în turul decisiv din 8 decembrie, Elena Lasconi are în față un obiectiv istoric. În contextul geopolitic care se profilează, ea și forțele democratice unite în jurul ei vor trebui să dea o luptă pentru viitorul european și democratic al României.
Iată că, după ce au salvat Republica Moldova de pericolul ocupației rusești directe, în alegerile din octombrie-noiembrie ale acestui an, românii basarabeni sunt chemați să apere Țara de invazia rusească hibridă în alegerile din noiembrie-decembrie.
Românii basarabeni au demonstrat că pot influența decisiv cursul istoriei, mobilizându-se pentru apărarea valorilor democratice. Salvarea Republicii Moldova de influența rusească a fost doar primul pas; acum, urmează lupta pentru România.
Valeriu Saharneanu