Republica Moldova: Estropierea – supliciu anulat; Europenizarea – obiectiv confirmat

Considerente, 7 iulie 2014

După un an plin de zbucium, iată că am trecut toate vămile. A rămas în istorie 27 iunie 2014, ziua semnării Acordului de Asociere, dar și neuitata zi de 2 iulie 2014. Ratificarea în Parlamentul Republicii Moldova a Acordului de Asociere a fost punctul culminant al unor îndelungi și pătimașe fricțiuni în jurul subiectului integrării europene. Mai exact, al putinței clasei politice de la guvernare de a trece societatea cu bine peste toate etapele stabilite de Bruxelles. Problema nu era în asprimea condițiilor puse de Bruxelles statelor pretendente; susținerea și încurajarea nu au încetat să curgă ca din cornul abundenței dinspre capitala Europei în toată această perioadă.

Ca niciodată, Chișinăul a avut întrun an de zile atâtea vizite, atenții și referințe ale înaltelor cancelarii și ai înalților demnitari occidentali, reprezentând Statele Unite, Comunitatea Europeană, dar și state aparte ale ei, încât au făcut să cadă orice îndoială precum că aderarea Republicii Moldova nu ar fi dorită ori binevenită. Problema era dacă Federația Rusă îi va „permite” Republicii Moldova să parcurcă distanța până la momentul oficializării prin documente a noii sale calități. Temerile că, iată-iată, se poate întâmpla ceva extraordinar de rău, care va pune procesul în imposibilitate să înainteze, au curs și ele fără milă întreg anul dinspre Kremlin, dar și dinspre cutiile lor de rezonanță plasate peste tot în spațiul public al Republicii Moldova.

Temerile își aveau logica lor, având în vedere că în 1992, în chiar ziua aderării oficiale a Republicii Moldova la Organizația Națiunilor Unite, Rusia ne-a atras întrun război deschis care a durat cinci luni de zile și s-a soldat cu mii de morți, alte mii de persoane refugiate, cu distrugeri mari și cu ocuparea unui teritoriu vast al, și a așa, micului nostru stat. În ultimii doi ani au existat mai multe situații care au generat mari îngrijorări în ceea ce privește trecerea pragurilor priporoase peste care ne arunca de fiecare dată politica vădit antieuropeană a Rusiei. Provocările din partea ei au atârnat amenințător în toți acești ani, ca sabia lui Damocles, de-asupra Republicii Moldova, încercând să acopere orice efort al ei de apropiere de UE cu praful nesiguranței, incertitudinii, precarității.

Existau și primejdii directe, îmbibate cu praf de pușcă, pe care Moscova le putea amorsa în caz de forță majoră, cazuri pe care tot ea avea puterea să le creeze, cum ar fi zona militarizată de dincolo de Nistru, aflată sub ocupația și administrația ei directă, dar și coloana a cincea, puse sub arme în sud și în nord, dar și la Chișinău, care a așteptat semnalul ori momentul potrivit ca să intre coordonat în rezonanță și să distrugă într-o clipită structura firavă de stat a Republicii Moldova.

Aceste precarități și primejdii au existat, dar ele nu au fost puse în aplicare la puterea lor maximă. Spre norocul nostru, ora Z al atacului asupra integrității noastre generale nu a venit, ori a fost amânată de Rusia. Cauzele le vom discuta puțin mai la vale. Acum trebuie să spunem că nimic nu a periclitat mai grav efortul și nu a adus mai aproape de prăpastia care urma să întrerupă drumul de integrare al Republicii Moldova în UE decât însăși guvernarea democratică moldovenească.

Trebuie să amintim despre asta de câte ori ne vine prilejul, nu pentru că suntem masohiști, ne complacem în exerciții de automutilare, ci pentru că asemenea lucruri trebuie contabilizate ca să nu fi lăsate să se repete. Așa cum s-au întâmplat cu 14 ani în urmă, de exemplu. Dacă ați uitat, vă amintesc cu acest prilej, că exact cu 14 ani în urmă, la 5 iulie a anului 2000, Parlamentul Republicii Moldova a votat Legea 1115, fără a consulta poporul, privind modificarea Constituției, prin care a legiferat trecerea de la republică prezidențială, precum prevedea Constituția din 1994, la republică parlamentară.

Trecerea a fost revoluționară dacă o luăm ca exercițiu în sine, dar a fost profund păguboasă pentru că ea a fost adresată soluționării unei situații concrete, de moment și îndreptată să se răzbune pe intenția președintelui de atunci al Republicii Moldova care pretindea la extinderea competențelor. În exercițiu atunci, Petru Lucinschi a și inițiat la 23 mai 1999 un referendum prin care a cerut de la popor aceste prerogative, dar ele, chiar dacă au întrunit peste 55 la sută, nu au fost considerate valabile pentru că legislația de atunci prevedea participarea a cel puțin 3/5 din alegători, adică 61%; nu 33% din 50%, precum prevede legislația actuală. Am mai spus și cu alte ocazii, analizând criza de putere de după căderea regimului comunist, că această modificare forțată a condus la grave crize de sistem mult mai târziu, în anii 2009-2012, cu prejudicii materiale evaluate contabil la cca 100 milioane de lei și la alte zeci de miliarde cât ne-a costat regimul comunist instalat în rezultatul acestor greșeli.

Mai ținem să amintim, că acest pas aparent revoluționar, dar săvârșit clientelar, fără a fi luat în calcul interesul național, dar în totală concordanță cu interesul strategic al Rusiei, a fost al doilea mare pas greșit după demiterea guvernului Sturza la 9 noiembrie 1999. El a netezit drumul la putere al comuniștilor și l-a instalat în fotoliu de președinte pe baronul comunist, interlopul, criminalul, trogloditul – Vladimir Voronin, ucigașul și tartorul tinerilor de după evenimentele din aprilie 2009. Dar cel mai grav lucru de care ne putem da seama doar acum, este că Republica Moldova a pierdut în dezvolatrea sa un segment de timp de peste 15 ani, aproape o generație întreagă de viețuitori, perioadă în care a luat naștere una dintre cele mai teribile malformații demografice pe care o constatăm astăzi – exodul a cca un milion de cetățeni dintre cei mai bunii și mai pregătiți pentru viața activă.

Ceea ce nu a putut să omoare turcul în 300 de ani de supunere, rusul în alte 200 de ani de ocupație – a omorât ciuma comunistă a lui Voronin în 10 ani. Satul nostru – temelia și citatela națiunii, cetate neînvinsă de milenii de dușmanii acestui pământ, păstrătorul limbii și a tradițiilor noastre de veacuri a fost atacat și răvășit în zece ani de cârmuire a haitei comuniste de nemernici. De luat aminte: ea, această haită, ne-a fost impusă dinafară, dar servită la timp de idioți utili, întărită, consolidată, mereu hrănită și crescută din substanța greșelilor, ambițiilor și proastelor obișnuințe ale unor persoane politice greșit considerate drept proroci ai virtuților noastre cele mai înălțătoare. Și cât de jos am căzut crezând în ele.

Am recurs la această digresiunie pentru a reveni cu mai multă convingere la cele întâmplate astăzi, mai bine spus, la cele împlinite astăzi. Să nu uităm că până a ajunge să ne bucurăm de etapele parcurse cu succes, am avut de trecut întrun ani de zile prin alte multe încercări și teste de capacitate. Vă invit încă o dată să ne amintim că în prima jumătate a anului 2013 atât Rusia, cât și toate elementele antieuropene și antinaționale din Republica Moldova luaseră locurile cele mai comode în arena politică autohtonă. Ele se pregăteau să savureze până la capăt și cu deosebită plăcere spectacolul lugubru al sfâșierii de sine a Alianței de guvernare pro-europene. Efectele crizei provocate de tragedia din Pădurea Domnească de la început de an au scos în prim plan trei mari probleme cu care se confrunta la acea vreme Republica Moldova: 1. Că sistemul ticăloșit al statului mafiot construit de Voronin funcționa în plină forță, doar că se supunea altui stăpân politic; 2. Că adversitățile de la vârful Alianței ajunse la incandescență erau urmare a luptei pentru reîmpărțirea sferelor de control în interiorul aceluiași sistem ticăloșit; 3. Că troica de la cârma coaliției a devenit incompatibilă și în fond nefuncțională pentru că interesul național a fost marginalizat permanent pe tot parcursul guvernării lor în favoarea interesului meschin personal ori de partid.

Inevitabil, fără o spargere a fondului stării de criză statuat sub crusta pietrificată a liderilor celor trei partide de la guvernare, situația trebuia să conducă direct la alegeri anticipate, câștigate fără drept de apel de către aceeași haită de comuniști în așteptare. Spargerea au făcut-o, neașteptat, dar logic, șapte deputați din cel mai arțăgos, în aparență, partid. Arțăgos era liderul, nu partidul, fiindcă arțagul lui, din câte s-a presupus atunci și se dovedește acum, se afla în directă concordanță cu interesele unui partid mult mai de stânga decât cele ale lui, declarate de dreapta.

Asta mai puțin contează acum. Ceea ce trebuie să înțeleagă unii patrioți care țin să apere în continuare cauza unui lider-zeu și a urmașului lui, fără să țină seama de starea și direcția în care se îndreaptă interesul național, este că dacă cei șapte deputați, acum deputați ai fracțiunii Partidului Liberal Reformator, nu riscau să îndrepte imaginara barcă a Republicii Moldova, să o așeze pe un curs politic stabil, ea se cufunda pe cel puțin încă 15 ani în mocirla unei a treia guvernări comuniste. Nu se știe dacă nu ultima și fatală pentru existența noastră. Așa cum au arătat evenimentele ulterioare tocmai asta urma să se întâmple, includerea cu forța a Republicii Moldova în spațiul de control al Rusiei revanșarde – o putere militaristă din ce în ce mai agresivă și mai șovină.

Lovitura de grație a fost planificată pentru Summitul de la Vilnius, la care Republica Moldova urma să parafeze acordurile de aderare, iar Ucraina – Acordul de Asociere. Ucraina, în persoană președintelui ei, Ianukovici, era considerată ca și piesă pierdută pentru Europa și câștigată de Rusia. Un Voronin, făcut de noi cadou lui Putin, alături de Ianukovici, ar fi dat etapei de la Vilnius a procesului de integrare un fiasco total. Uniunea Europeană ar fi fost pusă în situația să recunoască eșecul ei de fază și s-ar fi repliat, puțin șifonată, în tumultul problemelor de dezvoltare proprii și al alegerilor comunitare. Pentru ani înainte Republica Moldova și această zonă a Europei de Est, cu granița pe Prut, intra în altă formă a imperialismului rus. Acesta își arată din plin toate „farmecele” astăzi în estul Ucrainei, după ce în primăvară a anexat Crimeea, cu nerușinare, ziua în amiază mare.

În acest context este simbolic că Dicționarul Explicativ al Limbii Române scoate a treia lună la rând în varianta lui electronică drept campion al căutărilor cuvântul (a) estropia, un franțuzism care înseamnă a schilodi, a mutila (pe cineva).

Cât noroc avem că am evitat de data aceasta estropia rusească. Ce bine că am trecut cu succes peste vămile anului, peste amenințările săptămânii și peste patimile zilei de 2 iulie. Avem în față drumul deschis al Europei democratice și prospere. Rămâne de datoria noastră se ne afirmăm pe acest parcurs al ei cu și mai multă înțelepciune și responsabilitate, consolidați pe o platformă nouă și sigură, cea a demnității noastre naționale.

Pentru radio Vocea Basarabiei, Valeriu Saharneanu,

fracțiunea Partidului Liberal Reformator