…Ridică-te, Ioane!
Astăzi (27 iunie 2014) am făcut cel de-al doilea pas mare, după Vilnius, foarte important, de ieșire din menghina care ne ține de veacuri în sfera de interese străină nouă.
Am avut în această prinsură doar moarte și sărăcie, frică și înjosire și toate celelalte suplicii care ne desființează.
Cu gândul la miza acestui an și la rolul pe care trebuie să ni-l asumăm în continuare, fiecare, în travaliul de salvare a sufletelor noastre, mi-am amintit de versurile durute, actuale și pline de semnificație ale marelui poet-martir Radu Gyr.
În acest context, ele au o adresă concretă. Le adresez și celor care au teama de disconfortul luptei, celor care mai au drept măsură de conduită Indiferența. Eschivarea de la luptă cu gândul meschin că „lasă alții să ardă pe rol de făclie”, iar noi, „eroii” vom ieși, la lumina emanată de arderea lor, să culeagem laurii. Câtă experiență avem în asemenea „afaceri”?
Inserez versurile în speranța să ajungă la cei care pot să aducă luptei contribuții , dar care mai ezită.
Îndemn la luptă
Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele brațe slute
care să lupte nu mai vor.
Căt inima în piept îți cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braț răpus ?
Ce-ți pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus ?
Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele infrângeri,
sunt renunțările la vis.