Considerente, 26 mai 2014
Evenimente de importanță istorică au intrat în raza de observare a prezentelor considerente. În prim plan s-a impus iar Ucraina: alegerile prezidențiale având miza ieșirii din interimatul de putere în care a aruncat-o fuga de la post a comandantului suprem al Ucrainei, tot dânsul președintele de atunci, Victor Ianukovici. Se zice că nu e bine să crezi în semne, dar atunci când la ceremonia de omagiere a victimelor războiului de la Kiev din 9 mai a anului trecut, Victor Ianukovici a fost lovit în moalele capului de coroana pe care tocmai o depusese și care a fost smulsă de o răbufnire furioasă de vânt, toată lumea care a privit episodul, ori în direct, ori pe rețele a susurat cu îngrijorare: rău semn, urâte zile îl așteaptă.
Aflat pe o traiectorie clară a integrării europene, considerată chiar campioană între țările Parteneriatului Estic, Ucraina se confrunta și atunci cu rezistența Rusiei, dar discursul aparent consecvent pro-european al lui Ianukovici inspira încredere că țara lui va face față vicisitudinilor. Cu câteva zile înainte de summitul de la Vilnius, Ianukovici și-a schimbat brusc comportamentul. S-a întâmplat după două întâlniri secrete avute cu președintele rus Vladimir Putin. Iar circul jucat la Vilnius în prezența tuturor celor mai importanți actori politici ai lumii și a presei mondiale, refuzul de a semna Acordul de Asociere, a descoperit goliciunea și nimicnicia lui Ianukovici, om politic inconsecvent, incompetent, șantajabil, coruptibil și corupt. Drama Ucrainei care a durat o iarnă fierbinte, soldată cu sute de morți, continuă și astăzi, la sfârșit de primăvară: răvășită, trădată din interior și agresată din afară, ciuntită teritorial și violată ziua în amează mare la ea acasă, Ucraina sângerează.
Pansamentul care ar putea opri hemoragia și reda vitalitate statului trebuiau să fie alegerile de ieri ale noului președinte, alegeri menite să legitimeze puterea instalată după revoluția euromaidanului. Nicăieri în Europa erei moderne alegerile nu au avut loc în condițiile marcate de o rezistență armată atât de acerbă organizată de un stat vecin cu scopul curmării lor. S-a întâmplat ieri în regiunile din Est ale Ucrainei cu concursul și participarea „frățească” a vecinei sale Rusia. Chiar și în aceste condiții Ucraina a demonstrat caracter și a desfășurat alegeri, inclusiv în zonele destabilizate de prezența grupurilor de teroriști. Faptul că ele au avut loc cu o prezență masivă, că au fost recunoscute valabile și că președintele a fost ales din primul tur de scrutin, va stimula cu certitudine efortul de readucere a țării în zona stabilității.
Importanța istorică a alegerilor ucrainene de la 25 mai rezidă în faptul că ele vor consemna o afirmare mult mai pronunțată a independenței ei de Rusia, o schimbare radicală a vectorului de orientare – de la cel eurasitic (al lui Ianukovici) la cel european și euroatlantic (al Euromaidanului), care de acum înainte devine și de necesitate vital-strategică. Astfel, suferind anexarea Crimeii de către Rusia și tentativele acesteia de separare a regiunilor din est, Ucraina va deveni pentru Rusia o a doua Polonie, cu relații de vecinătate pertinente, dar niciodată încrezătoare și aprobatoare în tot ce face și declară Moscova oficială. Alegerile ucrainene nu vor constitui o victorie a Ucrainei în disputa la sânge cu vecina ei, dar vor însemna cu certidune o înfrângere a Rusiei.
Mai la vest de acest focar, începând cu Republica Moldova, în România și în restul continentului european au avut loc ieri alegeri pentru Parlamentul european. Cetățenii europeni din Republica Moldova au avut și ei prilejul să se pronunțe prin participarea la vot, iar specificul acestor alegeri este că pentru prima dată majoritatea candidaților puși pe liste au fost originari din acest spațiu, ceea ce denotă că procesele de integrare sunt mult mai profunde decât ele se produc pe filiera relațiilor oficiale directe dintre UE și Republica Moldova.
Săptămâna trecută a debutat, însă, cu un subiect mestecat cu nesaţ în mass-media de dimineață și până seara târziu câteva zile la rând. Este vorba de inițiativa legislativă a deputaților liberal reformatori de modificare a Codului Penal, inculpând activitatea de separatism. Și măcar să fi fost o senzație. Separatismul în Republica Moldova este, putem spune, o boală cronică, inoculată prin virusare din afară, bietului nostru stat încă inainte de a se naște. Anii 1990 – 1992 și cei ulteriori cuprind sumedenie de fapte și procese de lungă durată având drept substanță fenomenul separatismului: de la război direct, la tentativă mișelească de federalizare.
Reformatorii au venit să repare golul din legislația noastră motivați fiind de noul val de incitare la separatism, provocat și susținut de noua Rusie militaristă. Și nu doar de incitare. Acțiunile unor actori politici din Republica Moldova, dintre care anumite partide, organizații apărute pe segmentul civil înclinate vădit spre segregare etnică, contravin Constituției și frizează Codul penal, fiind susceptibile de extremism și activitate teroristă. Filmul evenimentelor din Ucraina cu toate consecințele tragice ale acestor activități subversive dirijate din afară sporește actualitatea inițiativei legislative a reformatorilor. Este o tentativă cerută de circumstanțe concrete de a aplica un antidot infecției separatiste gata să se prolifereze cu o nouă putere ucigătoare în tot organismul statului: procedură legislatorie curentă, firească, deloc senzațională.
Subiecte de senzație veritabilă ar fi fost pentru mass-media vestea, precum că Moscova se pocăiește și vrea să retrocedeze Ucrainei Crimeea. Ori, tot ea, anunță retragerea armatei și a munițiilor din stânga Nistrului, cere scuze Republicii Moldova pentru cei 22 de ani de ocupație a teritoriului statului-partener strategic, membru și el al CSI și se obligă să-i compenseze pagubele pricinuite în minima sumă de 29,9 miliarde de dolari americani, eșalonați pe o perioadă de zece ani, plata începând chiar de la 1 ianuarie 2015. Ori al treilea exemplu: desolidarizându-se de sprijinul politicii expansioniste a guvernării moscovite dat de Biserica Rusă care a binecuvântat anexarea Crimeii, Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove, declară întemeiata desprinderea canonică de Biserica Moscovei. Ar fi fost extrem de motivată Mitropolia Chișinăului să procedeze astfel având în vedere că până la asta Biserica Rusă a binecuvântat ocuparea părții de est a Republicii Moldova și i-a decorat cu cele mai înalte distincții bisericești pe dușmanii ei, cei mai zeloși și mai sângeroși.
Asta da, zicem noi, teme de dezbatere! Cu siguranță, toată lumea avea să ridice în slăvi înțelepciunea care, până la urmă, iată, a prevalat în politica generată de la Kremlin și a dat peste cap predicțiile hazardate ale unor centre analitice referitoare la fascizarea accelerată a Rusiei sub Putin. Ar fi căzut și învinuirile de expansionism aduse Rusiei de pe toate meridianele globului. În cazul care se referă la biserică, lumea nostră creștină ar fi aprobat cu evlavie și entuziasm coborârea luminii peste cugetul rătăcit al preoților moldoveni, care, iată și ei, în al doisprezecilea ceas și-au dat seama că în loc să îl servească ăe Dumnezeu, l-au servit până acum pe cel care a năpăstuit de atâtea ori viața și casa bietului moldovean.
Dar dacă inițiativa legislativă nu conține nimic senzațional, de ce?, – ne întrebăm, a stârnit atâta agitație? Credem că din următoarele prejudecăți:
Unii, cei mai mulți din arcul guvernării cu posesiuni mari în arealul mediatic, au văzut în inițiativa legislativă a reformatorilor un subiect care ar da peste cap stabilitatea politică. O speculație ieftină și care îi demască drept sponsori indirecți ai separatismului în Republica Moldova. Aceștea s-au condus de la bun început de principiul „Suntem mici, slabi, nu putem face nimic. Mai bine cedăm, lăsăm lucrurile să meargă de la sine, să se consume latent în sucul lor.” Aplicarea acestui principiu cere sacrificii mari: astfel mai întâi a fost pusă la bătaie Constituția cu prevederea supremației legii și cu multe alte prevederi devenite amorfe; apoi au fost sacrificate drepturile și libertăților multor cetățeni, deveniți peste noapte refugiați în propria lor țară; apoi sacrificate au fost teritorii și cedate, se presupune, prin acte de înaltă trădare și corupție, a altor teritorii încropite în autonomii artificiale.
Promotorii acestei politici nu sunt desigur adepți ai Declarației de Independență, sunt chiar detractorii ei. Având astăzi în posesie mari latifundii mediatice, ei au stârnit un val de repudiere a inițiativei de condamnare a separatismului, apărându-și astfel produsul: un stat bântuit de cancerul separatismului pentru simplul motiv că ei înșiși sunt bolnavi de cancerul antiromânismului. În dezbateri ei au venit cu argumentul, forte, la părerea lor, precum că aplicarea legii ar presupune arestarea imediată și punerea sub acuzație a miilor de cetățeni din stânga Nistrului cuprinși în teritoriul separat juridic de Chișinău. Argumentul este steril, fiindcă Parlamentul Republicii Moldova a declarat încă în luna mai 1992 că acest teritoriu se află temporar sub ocupația Federației Ruse, stare confirmată la nivel internațional de Hotărârea Înaltei Curți a Drepturilor Omului de la Strasbourg din 8 iulie 2004 în procesul „Ilașcu și alții versus Federația Rusă și Republica Moldova”. Răspunderea penală pentru activitate de separatism și secesiune de teritoriu o poartă un grup de infractori și nu toată populația sechestrată. Se știe, de exemplu, că la judecarea nazismului în Procesul de la Niurenberg, imediat după război, nu a fost inculpat poporul german, ci învinuiți, judecați și spânzurați capii regimului hitlerist, cei care au impus acest regim. Tentativa de a-i ascunde pe separatiștii noștri autohtoni în spatele populației, nu rezistă. Așa precum nu trebuie să reziste în fața legii abuzurile înfăptuite de anumite scursuri angajate în acțiuni separatiste.
În altă ordine de idei, aceeași profitori ai statului anemic, incapabil să riposteze atât în cazul marilor hoții, cât și a celor de rapt teritorial, au crezut că pot exploata inițiativa legislativă a reformatorilor pentru a discredita spiritul unionist, prezent în acest spațiu din ziua când el a fost rupt banditește de la un teritoriu național integru. Cum să îl discrediteze? – prin punerea pe același cântar cu separatismul. Adicătelea, unionismul naște (la noi) separatismul, ambele curente fiind extremiste și, deci, condamnabile. Cine a spus că diversiunea cominternistă a murit? Iat-o, plină de viață în Parlamentul Republicii Moldova și mustind idei pe marile ei ecrane. A pune semnul egalității între termenii separatism și unionism este de-a dreptul ipocrit. Pentru că, în primul rând, prin însuși înțelesul lor a uni, înseamnă a face, a separa – înseamnă a desface. Semnificația politică a termenilor este corespunzătoare: a unifica – înseamnă a întregi (un teritoriu, o națiune, un popor); a separa – înseamnă a dezbina, a rupe, a despărți, a dezuni (un teritoriu, un popor, o națiune). Deci, ele sunt antonime, au înțelesuri diametral opuse.
Unirea cerută de moldoveni vine în rezultatul actului barbar de împărţire, desfacere a Europei, înfăptuită de marii criminali ai omenrii, Hitler și Stalin, act probat în anexa secretă a Tratatului sovieto-german de la 23 august 1939. Moldovenii au condamnat și condamnă acel rapt conceput de doi criminali. Reunificarea cerută de ei nu contravine intereselor minorităților conlocuitoare; pentru că spațiul național cu care dorește să se reunească se află întro zonă mult mai largă în care drepturile tuturor – fie cetățean al națiunii majoritare, fie reprezentant al unei minorități – sunt garantate. La fel cultura și aplicarea educației în limba natală. Adepții reunificării vor un stat mai puternic, capabil să reziste agresiunilor altor state, calamităților provocate de om cât şi celor provocate de natură. Ei nu forțează procesul, vor ca toți cetățenii, indiferent de etnie, să se integreze, să fie parte egală a întregului. Nu în zadar lozinca principală a popoarelor care s-au constituit ca națiuni în secolele de după renaștere rămâne și astăzi dăltuită pe frontispisiul principalelor instituții ale statelor: „Unirea face Puterea”
Separatiștii din contră: ei salută ocupația de la 28 iunie 1940, precum și pe cea din august 1944, la fel și pe cea din iulie 1992. Ei laudă fără măsură „ospitalitatea” noastră când este vorba să dăm drumul cuiva în casă și sar să eticheteze cu vehemență „naționalismul” gazdei atunci când ea își anunță drepturile asupra casei. Separatiștii vor un stat multinațional, ceea ce înseamnă că patrimomiul cultural, limba de comunicare trebuie împărțite egal, adică amestecate, ca la Turnul Babel, iar banul trebuie împărțit frățește, adică fratelui mai mare să îi revină mai mulți ori chiar toți. Separatiștii vor în Uniunea Vamală inexistentă, întrun spațiu în care nimic nu este garantat și nelegiuirile sunt la ele acasă. Separatiștii vor un stat rahitic, anemic, neputincios, rusesc prin definiție, antinațional în esență. Separatiștii vor un stat federativ în care națiunea majoritară are mânile legate în luarea unor decizii, iar regiunile separate dictează jocul. Separatiștii vor un stat-colonie, sărac și plin de nevoi, care să fie sursă de brațe de muncă ieftine și nepretențioase la drepturi, un stat care să livreze materie primă agricolă pentru întreținerea metropolei, mulțumindu-se cu resturile de pe masa ei. În fine, separatiștii vor un stat care să se preocupe de mutilarea ființei naționale a moldovenilor, a celor care se consideră români deopotrivă cu a celor care încă nu. Misiunea acestui stat și a separatiștilor este lichidarea, prin descompunerea conștiinței, a națiunii române, bucată cu bucată, teritoriu cu teritoriu.
Exemplele ne stau la dispoziție dacă știm să citim hărțile spațiului dăinuirii noastre de altă dată la est de Nistru.
Câte șanse are inițiativa legislativă a reformatorilor să fie aprobată în parlament se va vedea în cadrul dezbaterilor din plen. În an electoral exercițiul va fi și ca un test pentru forțele politice concentrate acolo.
Pentru radio Vocea Basarabiei, Valeriu Saharneanu, fracțiunea Partidului Liberal Reformator