Botezul de sânge al Ucrainei – a doua cădere a imperiului

Considerente, 24 februarie 2014

Cine a spus că Uniunea Sovietică a dispărut în 1991, a exagerat. Uniunea Sovietică începe să dispară abia acum. Acum, când Ucraina, după trei luni de fierbere, a renăscut, prin botezul ei de sânge. Atunci sovietele au dispărut ca stat, dar au continuat să existe ca spirit, ca duh: ocrotit, oblojit și pregătit minuțios pentru reincarnare.

     Kremlinul politic, același centru al răutății umane care încă mai păstrează cu perversă sacralitate mumia ucigașului ateu a lui Lenin, are grija dăinuirii acestui duh. Dacă privim mai atent există nu doar duhul, există și forma acelui stat – așa numita Comunitate a Statelor Independente – sclipuită chiar atunci, în 1991, cu câteva zile înainte de desființarea de iure a fostului imperiu. CSI există chiar dacă toți sunt de acord că este un cadavru-viu. Ea nu acoperă doar Țările Baltice și Sudul Caucazului, dar și peste ele lucrează din vreme în vreme duhuri războinice. Mârâitul de ani de zile al lui Putin despre „spațiul legitim al intereselor rusești”, cuprinzând noile state apărute după destrămarea URSS, exprimă exact politica „grijii” pentru forma vechiului-noului imperiu. Asta explică îndârjirea Rusiei lui Putin pentru posedarea în continuare a tot ce au luat țarii și bolșevicii prin forță de la alte popoare, indiferent că afară curge al veac, că popoarele de pe aceste teritorii au planurile lor asupra viitorului, că spiritul libertății și democrației europene este ceea ce dă sens vieții noilor generații și unei enorme comunități de popoare, reunite întru a se îngriji de demnitatea umană, atât de mult umilită în veacurile din urmă.

Ignorând aceste realități, orbită de trufia stăpânirii nesăbuite, Rusia lui Putin insistă să rămână în agenda veacului trecut rusesc: cel al războaielor fierbinți și reci, cel al terorii, cel al minciunii, cel al lagărelor morții și muncii silite, cel al nesocotirii drepturilor și libertăților persoanei și a popoarelor. Ar fi dreptul Rusiei să rămână acolo unde vrea dacă ea alege să fie de acord cu politicile noului ei țar. Numai că țarul nu dorește să se limiteze la hotarele Rusiei. El vrea refacerea statului-monstru care să cuprindă teritoriile desprinse și popoarele pornite spre lumină. Asta a fost esența politicii ultimilor cincisprezece ani ai Rusiei: ținerea în stăpânire a fostelor colonii prin răstignirea Republicii Moldova, prin sfârtecarea Georgiei, prin acostarea și tentativa de înghițire a Ucrainei.

Reincarnarea Uniunii Sovietice era (și mai este) pregătită în forma unei Uniunii Vamale în care Ucraina are stabilit rolul de componentă vitală. Prinsă în angajamente europene, ea părea pe tot parcursul anului trecut că evită hamurile pregătite de grăjdarul Putin în troika rusească. Ianukovici o făcea pe mânzul zburdalnic care aleargă pe unde vrea, dar la prima pocnitură de bici a stăpânului, a intrat cuminte în harnașamentele intereselor rusești, lăsând partenerii europeni și, mai cu seamă, pe o bună parte a propriilor cetățeni, cu gura căscată. S-a crezut că întorsătura ucraineană de la Vilnius este lovitura de grație dată de Putin proiectului european, care trebuia oprit aici, pe maidanul ucrainean. Nu a fost să fie tocmai așa, fiindcă în joc au intrat elemente pe care atât strategul Putin, cât și zăpăcitul de Ianukovici le-au crezut fără prea mare pondere, inerte, incapabile să se opună planului lor de reincarnare a URSS în trupul Uniunii Vamale: este vorba de partea conștientă a ucrainenilor – intelectualitatea, studențimea, forțele patriotice pro-europene care au intuit pericolul și s-au ridicat în apărarea parcursului european al Ucrainei. De la 21 noiembrie 2013, ziua când Ianukovici a articulat pentru prima dată intenția de a nu semna Acordul de Asociere cu UE la Vilnius, stârnind reacția primilor protestatari și până la 21 februarie 2014, ziua când s-a produs deznodământul și Ianukovici a dat bir cu fugiții, iar Timoșenko a fost eliberată de după gratii, Ucraina a parcurs accelerat o enormă distanță istorică, egală cu  zeci de ani pe o parcurgere lentă. Cele 88 de victime, constatate până astăzi, arată câtă putere de voință, cât caracter și spirit de sacrificiu sunt pregătiți să depună ucrainenii în numele unui alt viitor decât cel pe care li-l pregătise elitele politice oligarhizate. Sunt trei luni de purgatoriu național în care s-a demonstrat că mai bine de jumătate din populația Ucrainei a ieșit de sub influența ideologică a defunctului imperiu, dar și a Rusiei lui Putin care păstrează monumentele perioadei sovietice și se mai închină idolilor bolșevici. Faptul că imediat după triumful Euromaidanului în mai multe orașe mari ale Ucrainei protestatarii au demontat statuile lui Lenin, au redenumit străzi și piețe, sunt dovada unui proces mult mai profund de desovietizare a Ucrainei, început în 1991 și conservat de forțe politice aflate până mai ieri la putere.

Este vorba de fapt de întreg spațiul ex-sovietic care se zbate între trecut și viitor. Trecutul fiind Rusia lui Putin, viitorul – Europa democratică. Rusia lui Putin, în încercarea ei disperată de a se opune mersului istoriei, este principala forță de rezistență în procesul de desovietizare a acestui spațiu. Ne amintim cât de energic a început el în Republica Moldova în debutul anilor 1990 și cât de brutal a fost frânt în 1992 și ulterior. Rusia nu a ales mijloacele în această muncă draconică: de la război deschis și până la organizarea unei puternice și bine întreținute coloane a cincea. Dar cel mai eficient s-a dovedit a fi înscăunarea în fostele colonii a unor regimuri marionetă dependente și obediente, corupte și pasibile de șantaj. Expresia cea mai pregnantă a acestora în Republica Moldova a fost regimul Voronin, pliat total pe ideologia și practica regimului de la Kremlin – sovietică în conținutul ideologic și oligarhică în forma de organizare și funcționare a statului. Evenimentele din aprilie 2009, spontane, neorganizate cum au fost, au scos de la putere regimul, dar nu l-a făcut responsabil nici pentru revenirea la ideologia de stat anticonstituțională și nici pentru marile furturi, marile crime și omoruri săvârșite în final de mandat.

Revolta de o zi de la Chișinău din Aprilie 2009 a fost altceva decât Revoluția de la Kiev de trei luni de zile, soldate ambele cu decapitarea regimurilor obediente Moscovei lui Putin. Dar, precum s-au făcut auzite mai înainte la Chișinău, tot așa se fac auzite astăzi voci la Kiev care exprimă temeri că  sacrificiul și suferințele poporului să aibă drept finalitate jumătăți de măsură, schimbări de suprafață, fără să fie atinse problemele de esență, fundamentale, fără adoptarea unor măsuri care să cuprindă fondul de valori ale unor societăți în tranziție. Se are în vedere asumarea unui proces mult mai profund și mai complex de desovietizare a Ucrainei și atașarea populației ei la valorile europene.

Se știe, Republica Moldova a acționat extrem de timid în acest sens, deficiența de prestație și lipsa de caracter a forțelor politice democratice înscăunate la guvernare în 2009, a păstrat și mai păstrează riscul revenirii la putere a forțelor criminale ale trecutului. În anul electoral ele s-au activizat pe toate palierele, sunt asamblate de Kremlin în formațiune de lupta și așteaptă semnalul ei de atac. Este greu de crezut că înfrângerea de la Kiev va potoli spiritul războinic al regimului Putin. Lupta pentru ieșirea atât a Ucrainei, cât și a Republicii Moldova din mâlul bolșevic către limanul european nu s-a încheiat nici pe departe. Și nu se va termina până când procesele de democratizare nu vor atinge marile orașe ale Rusiei, statul a cărui regim nu lasă Uniunea Sovietică să moară definitiv, iar spiritul acestui monstru să dispară în iad odată și pentru totdeauna. Este greu de închipuit, dar procesul este inevitabil. Rusia și poporul rus nu pot rămâne mult timp în captivitatea trecutului de îndată ce lumina libertății se întinde tot mai departe spre Răsărit. Adevărat, că până acolo mai este, dar o vorbă înțeleaptă spune că nu aduce veacul ce poate aduce ceasul. Să credem că va veni cât mai curând – ceasul libertății lor și a noastre.

Pentru radio Vocea Basarabiei, Valeriu Saharneanu, fracțiunea Partidului Liberal Reformator