100 de zile de război în Ucraina: cum poate fi Rusia „impusă la pace”

Dacă ne amintim bine, nici intervenția în Georgia, în anul 2008, a Rusiei, nu s-a numit război. A fost pentru georgienii care au avut tancurile rusești la porțile capitalei lor, pentru restul lumii, care a văzut armata rusă, bombardând-uși jertfa din avioane de luptă și artilerie grea. Nu a fost război și din punctul de vedere al agresorului. Rușii l-au numit „operațiune de impunere la pace”.

Era prima, după dispariția URSS, mare incursiune militară a Rusiei lui Putin în afara granițelor ei în care enormul arsenal sovietic al minciunii a fost preluat de Kremlin și folosit ca armă distrugătoare. Nu atât împotriva dușmanului din afară, pe care Kremlinul și-l alege din vreme în vreme în funcție de interese și scopuri. Arma minciunii a fost și este pentru uz intern, este folosită cu predilecție împotriva propriului popor. Or, manipularea „corectă” și eficientă a populației o face imună în fața adevărului, oricât de evident ar fi el, o consolidează în jurul celor de la conducere, oricât de antipopulară, nedreaptă și criminală ar fi politica lor internă și externă. Atacul asupra minții propriului popor îl poate transforma pe acesta în carne de tun foarte ieftină, cantitatea căreia în războaie nedrepte, cum a fost cel din Georgia și este cel din Ucraina, contează mult.

Războiul din Ucraina este cea mai proaspătă și mai elocventă dovadă: regimul corupt al lui Putin a pus mașina sa de propagandă să lucreze la turații maxime, a tras peste țară obloanele informaționale, a izolat populația de toate izvoarele externe și interne de informare alternativă decât cele oficiale și, iată, reușește deja, în a o suta zi de război, să trimită la moarte zilnic alte sute și zeci de mii de ruși. Aceștia mor zilnic cu sutele în Ucraina, iar celor de acasă spunându-li-se că feciorii, frații, tații lor au murit „eroic” pentru patrie, cerându-li-se alte ofrande de jertfă.

Occidentalii care ajută Ucraina, consideră că dacă populația ar afla adevăratele sensuri și costuri ale aventurii sângeroase a conducerii lor declanșată împotriva unui popor frate, ea s-ar împotrivi cumva, ar cere lui Putin să înceteze vărsarea de sânge. Cu adevărul nu s-a prea putut răzbate până acum: blindajul informațional dovedindu-se mai puternic decât al tancurilor rusești care ard ca lumânarea în stepele ucrainene. Occidentalii au prevăzut și asta: dacă la conștiința rusului colectiv nu se poate ajunge prin cuvânt și imagine, penetrarea acestora fiind blocată pe dinăuntru, de ce să nu se vină cu o contramăsură similară – cu un blocaj, impus dinafară, al bunurilor care le vând și le cumpără rușii din spațiul pe care îl blamează. S-a considerat, că efectul sancțiunilor, ajunse acum la al șaselea pachet, va readuce la simțuri societatea rusă, o va face să se gândească la cauzele care le-au vârât țara în izolare și le-au pricinuit lipsurile și sărăcia.

Trezirea, prin terapia lipsurilor, a conștiinței rusului otrăvit de propaganda regimului corupt de la Kremlin s-ar putea întâmplă, dar nu foarte curând. Între timp războiul devine din ce în ce mai greu de suportat și mai distrugător pentru ambele țări. Undele lui distructive se răspândesc în toată lumea. Criza energetică, războaie ale foamei, inflația galopantă – sunt doar câteva dintre efectele păguboase cu rezonanță mondială ale acestui război. Cu gândul la consecințe, guvernele responsabile sunt de acord că măcelului trebuie să i se pună capăt cât mai curând posibil.

Este un deziderat de primă importanță de care este conștientă întreaga lume civilizată. Dar cum, dacă regimul politic de la Moscova nu vrea să-și retragă trupele invadatoare din Ucraina, iar poporul rus încă nu poate să evalueze critic situația dezastruoasă în care l-a adus acest regim și încă nu este în stare să-l sancționeze pe merit?

Unica ieșire este întărirea cu arme a Ucrainei. Măsură la care Occidentul a ajuns să o aplice foarte timid. Au trebuit să aibă loc mai multe încercări, uneori, umilitoare, alteori chiar ridicole, de înduplecare a Moscovei să-și schimbe comportamentul. Înainte de a se decide, Occidentul a înfruntat foarte multe stări de frică induse de Kremlin. Frica de Putin, că acesta ar putea folosi arma nucleară, mai există și azi în coaliția anti-Kremlin, dar convingerea că altă cale decât înfrângerea pe câmpul de luptă a agresorului nu este, devine din ce în ce mai puternică.

Afluxul de arme de ultimă generație în dotarea Ucrainei par să creeze însăși Moscovei stări de frică. Protestul ei vehement de deunăzi la intenția Casei Albe de a trimite în Ucraina sisteme de rachetă cu rază lungă de acțiune, este unul dintre aceste semne. Moscova se teme că scânteia războiului aprins de ea în Ucraina ar putea să se răspândească și peste orașele și satele proprii. Dogoarea focului pe propria-i piele este cea care ar putea trezi simțurile rusului de rând mult mai lesne ca încercările de a răzbate la ele cu ajutorul adevărului și ale sancțiunilor.

Așa că „impunerea la pace” a Rusiei lui Putin poate fi realizată numai dacă întreaga comunitate internațională cotizează cu bani și armament în victoria Ucrainei pe câmpul de luptă. Partenerii cei mai vocali și mai potențiali ai Ucrainei – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Alianța Nord-Atlantică – nu au de ales. Moscova a dat foarte clar de înțeles că alte modalități de a o face să renunțe la rolul huliganului în lume este să i se pună în față o putere capabilă de o ripostă pe măsură. Expresia acestei puteri este azi Ucraina. Ei trebuie să i se transmită azi arme și armament de ultimă generație cu scopul imediat de a înfrânge Rusia în acest război, dar și cu perspectiva descurajării pe viitor a Kremlinului să se aventureze în campanii belicoase de felul celei începute la 24 februarie, cu 100 de zile în urmă. Kremlinul trebuie pedepsit pentru faptele lui de banditism geopolitic în care perseverează cu mult tupeu. Principiul – cine seamănă vânt, va culege furtună – ar trebui să se aplice fără frici și fără excepție.

Valeriu Saharneanu

3 iunie 2022