Zece ani de la „războiul de cinci zile” al Rusiei împotriva Georgiei. Pe frontul de est, nicio schimbare

Mai multe surse care alimentează opinia publică mondială și-au amintit că la 8 august 2008 a început războiul de cinci zile al Rusiei împotriva Georgiei. Mai puțin cele oficiale ale Moscovei. Este în firescul gastronomic al bestiilor să nu țină minte gustul jertfelor îngurgitate, ci să își îndrepte toate simțurile hulpave către următoarea: sfârtecarea micuței Georgii a fost urmată la scurt timp de smulgerea unor bucăți considerabile din trupul mai marii Ucraine.

O amintire la temă din trecut

Trecutul la care vrem să ne referim se adresează aceluiași an în care a avut loc războiul ruso-georgian, 2008. Era luna aprilie. La  București avea loc Summitul ordinar NATO. Evenimentul a fost găzduit de imensul Palat al Parlamentului care i-a rezervat o bună parte a aripii dinspre Parcul Izvor. Am avut tot interesul să particip ca jurnalist la acest important forum din două considerente. Primul: Georgia și Ucraina, susținute de SUA, cereau să obțină termeni clari și garanții fixate în documentul final la cererea lor de aderare  la NATO ceea ce în caz de izbândă schimba radical politica de izolare a Republicii Moldova promovată de guvernarea Voronin; al doilea: să creăm un precedent prin spargerea blocajului informațional instituit evenimentului de regimul mafiot-comunist.

Astfel, în urma unor demersuri adresate organizatorilor, am obținut acreditarea subsemnatului și a lui Petru Bogatu în calitate de corespondenți speciali ai postului de radio Vocea Basarabiei. Summitul a decurs într-o atmosferă foarte încordată. Opțiunea pro-NATO a Georgiei și Ucrainei a stârnit furia Kremlinului și Putin (era încă președinte al FR înainte de a-i transmite ștafeta înlocuitorului său temporar Medvedev, în luna mai 2008) a venit la București cu planul să le taie avântul celor două state de a se vedea la mână cu Planul de Acțiuni al candidatului la aderare – MAP (Member Action Plan).

Planul i-a reușit lui Putin, iar planul celor două state fugare din prinsoarea rusească a eșuat. Experiența de KGB-ist l-a ajutat pe Putin să-l câștige de partea sa mai întâi pe ungurul franțuzit Sarkozy, președintele Franței, și s-o înduplece pe fosta RDG-istă Merkel, cancelara Germaniei re-unite, precum că Ucraina și Georgia sunt părți indispensabile ale „interesului vital al Rusiei” și ele nu pot nicicum adera la NATO, gest egal cu declararea de război Rusiei. În trei – Putin, Sarkozy și Merkel –  au purces la prelucrarea lui George W. Bush, președintele american, cel mai puternic adept al cauzei ucraineano-georgiene.

Breșa făcută în dispozitivele natoiste ale Summitului a fost folosită în continuare de Putin: la reuniunea ad-hoc Rusia-NATO, desfășurată cu ușile închise în după-amiaza celei de-a doua zi a Conferinței, Putin a trecut la amenințări directe dintre cele mai cumplite. Esența lor era că dacă liderii țărilor NATO nu renunță, Rusia este hotărâtă să dea foc Europei, cel puțin în capătul ei de Est. Călare pe conducta Gazpromului cu care șantaja și ținea în frică Europa Occidentală, Putin a reușit să spargă cu ajutorul liderilor vest-europeni monolitul Aliaților și să trimită în minoritate poziția Statelor Unite cu privire la înmânarea MAP-ului Ucrainei și Georgiei.

Din puterea conductei, Putin, aflat atunci la sfârșitul celui de-al doilea mandat al său, avea printre liderii europeni ai anului 2008, autoritatea pe care o avea  Stalin în 1944 din puterea biruințelor pe frontul de răsărit ale Armatei Roșii. De parcă Armata Roșie nu se hrănea, îmbrăca și înarma cu provizii, echipamente, tehnică, materiale și armament american, iar Putin nu vindea, iar Europa nu cumpăra, pe bani mari, gazul rusesc.

Succesul a constat în politica „diferenței de prețuri” și de „marketing” pe care au reușit s-o impună lumii Stalin și Putin, fiecare la vremea lui, fără ca europenii occidentali să înțeleagă o boabă din ea. Stalin, care în timp de război (ca și în timp de pace) nu punea niciun preț pe viețile oamenilor sovietici, a obținut de la occidentali muniții și materiale necesare frontului, dar și acceptul controlului politic și economic al Europei Răsăritene postbelice. Putin, la rândul său, vindea Europei gazul pe dolari, dar în privința unora aplica și bonusuri contra servicii care se traducea în atitudinea de loialitate a europenilor față de politicile lui de vecinătate. Că sunt medievale nu contează. În această speță geopolitică, Putin voia (și mai voiește) să i se recunoască dreptul de a face tot ce va găsi de cuviință în fostele republici sovietice, înglobând aceste teritorii în așa numitul spațiu al interesului vital rusesc.

Americanii au înțeles probabil ce va însemna peste un secol politica acestora de vecinătate încă de pe timpul când, prevăzător, au cumpărat de la ruși Alaska continental-americană. Ei s-au ținut pe poziții cât au putut la Summitul de la București. Ei nu au cedat insistențelor lui Putin. Ei au cedat cuplului Sarkozy-Merkel, aceștia fiind impresionați de amenințările războinice ale lui Putin.

În fond, satisfăcuți de compromisul american și ferm convinși că au făcut o treabă bună pentru cauza păcii și stabilității în Europa, Sarkozy și Merkel au făcut mine serioase în conferințele de presă și au exprimat convingerea că pacea în Europa nu va fi tulburată. În numele ei Georgia și Ucraina erau rugate (citește: au fost umilite) să mai aștepte.

Desigur, dezamăgite de rezultat, delegațiile Georgiei și Ucrainei nu au mai stat la banchetul de adio. Din enormul Centru de presă al forului, corespondenții marilor agenții ale lumii au trimis știri și reportaje, interviuri și comentarii despre subiectul de dramă al celor trei zile de lucru al Summitului de la București. În atmosfera apăsătoare al unui final deprimant, cele mai multe dintre ele au constatat un eșec al Occidentului în fața Rusiei.

Triumf și veselie era doar în compartimentul rezervat presei rusești. S-a întâmplat să fim vecini cu ei. Ne despărțea un perete de plastic de un metru și jumătate înălțime. De te ridicai în picioare de pe scaun vedeai toată plaja. De auzit se auzea și așa, fără să te ridici. Pentru ruși, noi, care vorbeam limba locului, eram străini. Pentru noi, rușii erau demult niște străini, doar că le înțelegeam graiul. Jurnaliștii, care în condițiile Rusiei lui Putin nu pot fi decât ostași-propagandiști, își exprimau admirația față de comandantul lor. În tumultul acelei euforii s-a auzit deodată foarte răspicat o voce care, din câte s-a dovedit în timp, a exprimat esența comportamentului rușilor la Summitul NATO de la București. Jurnalistul, probabil foarte apropiat Kremlinului, a spus următoarele: „Este abia începutul. Putin nu a pus punctul aici. Din câte cunosc, foarte curând, poate către toamnă, un război cu georgienii va fi numaidecât.” „Foarte curând” a fost să fie data de 8 august 2008.

Abia trecuseră trei luni de zile. Asta înseamnă că la timpul la care Putin șantaja europenii cu blocarea conductei de gaze și cu izbucnirea unui război în Europa de Est, iar jurnalistul rus se lăuda cu secretul că războiul cu Georgia este ca și programat, Rusia într-adevăr se pregătea de război. Războiul contra Georgiei și Ucrainei era în plină desfășurare în varianta lui hibridă, atât de bine cunoscută de noi, moldovenii, de prin 1991-1992 și de mai dincoace.

Așa că războiul de agresiune al Rusiei contra Georgiei nu a durat doar cinci zile, cum titrează azi mai multe agenții de presă. În 2008 el a durat mai mult de jumătate de an, iar din 1991, de când această țară s-a desprins de imperiul sovietic, Rusia a dus, în forme diferite, un război permanent contra Georgiei, soldat cu zeci de mii de victime. Aceeași soartă a avut-o și Ucraina, amputată în 2014 de Crimeea și ulterior izolată de două regiuni din Est. Compromisul de la București al liderilor vest-europeni făcut lui Putin nu a avut nici un efect în sensul izbăvirii celor două țări de agresiunea rusească și a continentului european de un nou pârjol.

Zece ani care au trecut de la atacarea militară directă a Georgiei de către Rusia au limpezit multe lucruri. Primul și cel mai important în subiectul la care ne referim aici ar fi că în postura lui Putin lumea s-a convins că nu are un lider care să corespundă secolului XXI, precum se specula în privința lui până la 2008. Putin este un produs al kaghebeului bolșevic care visează la măreția Rusiei bazată nu pe stimă, respect, civilizație-dezvoltare, ci pe impunerea fricii, a spiritului de teroare, a formelor celor mai brutale de dominație.

Între timp…

Între timp poate a înțeles și Occidentul că Putin al Rusiei de azi este figura în oglindă a lui Stalin al Rusiei de ieri. Stalin s-a proslăvit umilind Occidentul prin condițiile impuse la ieșirea din război doldora de țări-trofee și popoare trimise după sârma ghimpată a lagărelor bolșevice de exterminare, iar Putin vrea să-și impună măreția deșartă a imperiului călcând peste drepturile acelorași popoare decimate de Rusia țaristo-bolșevică, subminând pacea și conjurând condiții din ce în ce mai diabolice de intrare într-un alt război global. Vede cineva diferența?

Poate că între timp Occidentul a înțeles să nu mai procedeze ca în 1938 la Munchen cu Hitler, în 1945 la Yalta cu Stalin și în 2008 la București cu Putin, făcându-le hatârul. Poate că ultimul Summit NATO de la Varșovia din anul acesta, care a reiterat sprijinul Georgiei și Ucrainei hotărâte în opțiunea lor de aderare la scutul de apărare nord-atlantic să însemne că vremurile dezmățurilor deliberate și nepedepsite ale tiranilor au trecut? Ar fi nemaipomenit să fie așa. O spunem noi, moldovenii, cei din care rușii au aflat primul gust al sângelui după 1991.

………………………………………………………………………………………………………………………………….

Ziarul „Kommersant” a ieșit în ajunul tristei aniversări cu un interviu luat președintelui de la acea vreme al Rusiei, Dmitrii Medvedev, actualul șef al guvernului rus. De parcă ar vrea să demonstreze că timpul în Rusia stă pe loc, Medvedev a făcut aceleași afirmații pe care le debita acum zece ani. Doamne ferește să-și toarne cenușă pe cap pentru monstruoasa agresiune. Medvedev zice cu același tupeu că aderarea Georgiei la NATO, tendință reconfirmată la ultimul summit din iulie 2018 de la Varșovia, „ar putea declanșa un conflict teribil”.

Rugăm să rețineți, „conflictul teribil” al lui Medvedev are în vedere viitorul. Iar Putin este din nou președinte.

Pe frontul de est, nicio schimbare.

Valeriu Saharneanu, 8 august 2018

Lasă un răspuns