Vizita de instructaj in corpore a deputaților socialiști la Moscova și sordida normalitate

Multe lucruri s-au schimbat în Republica Moldova de când a apărut pe hartă cu acest nume. Să luăm de exemplu cât de mult s-au schimbat în 30 de ani raporturile clasei politice autohtone față de fostul centru imperial – Moscova, capitala statului care a rupt cu forța Basarabia de la România în 1940 și Transnistria de la Republica Moldova în 1992. La o privire critică asupra acestor raporturi ne provoacă ultimul eveniment halucinant întâmplat zilele acestea: plecarea in corpore la Moscova a celei mai mari fracțiuni a nou-alesului Parlament al Republicii Moldova, în număr de 35 de deputați, aparținând Partidului Socialiștilor.

Și în 1989-1991, de la Chișinău spre Moscova plecau cârduri de deputați. Erau deputații moldoveni aleși în forurile unionale în primăvara anului 1989. Imperiului sovietic era încă viu atunci, iar deputații respectivi au apărut în rezultatul primelor și ultimelor alegeri (martie-mai 1989) sovietice parțial libere. Plecau încolo mai mult speriați, dar curioși să dibuie libertatea și democrația, puțin-puțin descătușate de perestrioca. Apoi, când acestea au ieșit ceva mai mult de după zăbrele, plecau cu mai mult curaj, cu gândul să stingă focarele aprinse în marginile ne-ruse ale imperiului, inclusiv în RSS Moldovenească, de recalcitrantul KGB. Serviciile secrete ale Armatei, temutul GRU, sumedenie de grupări șovine, de tipul OSTK, SD (Soviet Directorov), grupul Soiuz, animate de la Centru, acționau orchestrat împotriva oricăror revendicări naționale indigene. Deputații poporului (nu toți, unii erau ai sistemului) mergeau la Moscova să impună în acel for poziția mișcării naționale de eliberare, să revendice dreptul la limba română și alfabet latin, să dobândească pas cu pas libertatea, să-l facă pe Președintele URSS să intervină în prevenirea unor iminente băi de sânge puse la cale cu ferocitate de pomenitele structuri. Rostul plecărilor deputaților moldoveni ai anilor 1989-1990 la Moscova a fost până la urmă să scoată de sub ocupație ceea ce mai rămăsese din Basarabia de până la 28 iunie 1940, să obțină independența Republicii Moldova de imperiu, să creeze o platformă statală de pe care să se poată trece, civilizat, pe cale parlamentară ca în 1918, la etapa următoare a misiunii istorice de salvgardare națională – Unirea cu Patria Mamă România. La consumarea primei etape – obținerea independenței de imperiu – platforma a și fost trecută pe un act, votat în parlamentul republican și semnat de majoritatea covârșitoare a membrilor lui. Actul se numește Declarația de Independență.

Doar că de la acel punct încoace veștile bune s-au cam terminat pentru noi. Demnitarii pământului au continuat să meargă la Moscova. Dar nu în picioare, ca deputații poporului, ci pe brânci: din servilism de sclav, din frică, din răutatea inoculată a mancurtului, dar și din lăcomie și orgoliu inflamat. Au plecat la Moscova nu să rupă mrejele care mai țineau legată de gât suveranitatea și independența noastră. Rămași tributari ai mentalității de rob, demnitarii noștri au tot plecat nu să ia suveranitate și independență, ci să o dea puțin câte puțin înapoi. Și au tot dat îndărăt din aceste valori dobândite, încât mrejele au prins să se înnoade mult mai abitir. În decembrie 1991, de exemplu, președintele de atunci, Snegur, a plecat de capul lui și a legat, umil, Republica Moldova de Comunitatea Statelor Independente (CSI). CSI era o invenție a Moscovei menită să mascheze lanțurile cu care fostul centru imperial avea să țină legate marginile ne-ruse, altă dată capturate și devenite după 1991 state independente. Umilința nu ne-a salvat în 1992 de război. Moscova l-a provocat cu un scop foarte bine definit: să prevină valorificarea independenței, adică trecerea noastră la cea de-a doua etapă a misiunii istorice – reunificarea. În finalul măcelului, demnitarul a fost constrâns să semneze un act prin care agresorul devine pe mulți ani înainte „pacificator”, adică stăpân peste teritoriul ocupat de el. Apoi, tot Snegur, dar deja împreună cu Lucinschi și cu deputații agrarieni execută altă comandă de mare valoare geostrategică pentru Moscova: creează din câteva sate răzlețite o autonomie, peticită, teritorial-administrativă găgăuză. Comanda s-a executat în pofida recomandărilor insistente ale Consiliului Europei. Autoritățile para-suverane de la Chișinău mai că erau implorate să nu-și taie de sub picioare craca independenței statului „unitar şi indivizibil”, să se limiteze în această speță extrem de sensibilă la modelul maxim admisibil și rezonabil al autonomiei culturale.

Chișinăul nu numai că a ignorat recomandările europenilor. Ca să facă hatârul Moscovei până la urmă (unii vorbesc și de un comision consistent în calitate de stimulent), ele au revenit asupra legii și au montat în corpul ei următorul amendament cu efect de bombă: „În cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”. Declanșatorul bombei se află, desigur, la Moscova. Ea a devenit garantul punerii în aplicare a amendamentului în cazul în care Chișinăul și Bucureștiul încep să se gândească și la interesul lor național. Până atunci însă, autonomia găgăuză a devenit, ca și zona ocupată de dincolo de Nistru, o bâtă cu care Moscova dă cu ea de capul Chișinăului ori de câte ori are poftă să se distreze. O face cu multă plăcere, dar și cu mult folos pentru interesele ei. Mai ales în procesul alegerilor. Astfel, partidele Moscovei, coloana a cincea a ei, au în mod constant în autonomie un rezervor de aur în privința voturilor. Pot extrage câte își doresc. Mai bine zis, atâtea câte nu ajung până la cota victorioasă. Doar că dozatorii trebuie să fie atenți să nu depășească 100 de procente din populația real existentă, că de liste de alegători cât mai burdușite nu se pune problema. În autonomie totul este sub control imperial.

În așa mod a devenit „puternic” în Republica Moldova partidul neo-caimacamului pro-rus și rusofil Dodon, Iar plecarea in corpore la Moscova a deputaților socialiști – nucleul politic al coloanei a cincea rusești – nu este decât un indiciu că Republica Moldova revine la starea de până la 1989. În altă formă, dar cu același conținut. Că Republica Moldova se află în ultimul stadiu al unui proces de transnistrizare hibridă lentă, care o va transforma într-o colonie  controlată în totalitate de Rusia. După șirul de demnitari moldoveni fără scrupule și demnitate care timp de 30 de ani au tot cedat Moscovei ba Transnistria, ba Bugeacul, ba conductele de gaze, ba spațiul informațional, ba ștampila vamală, ba aeroportul, astăzi, iată, vin socialiștii lui Dodon – salariații direcți ai Moscovei și servii ei umili – să anuleze cuceririle fondatoare ale independenței: limba română, istoria, românitatea, europenitatea, democrația.

Ar fi greșit să se afirme că pe Dodon l-au făcut puternic doar găgăuzii ținuți în priza Moscovei. La rândul lor găgăuzii au fost lăsați pradă, mișelește, intereselor Kremlinului. Meritul lor la această făcătură se află probabil pe ultimul loc. Puternic și vocal pe Dodon și toată coloana a cincea pe care o reprezintă l-a făcut CORUPȚIA. Flagelul a paralizat justiția și a deformat esența politicului, schimbă vectorii de dezvoltare ai statului. Corupția este astăzi un fenomen generalizat. Însă amprentele puse de anumiți sforari pe componentele lui de conținut îi dau un puternic iz personalizat. Fenomenul are nume și prenume înscrise pe frontispiciul fiecărei etape a decăderii. De aproape zece ani numele care se citește foarte clar pe firmamentul celei mai catastrofice etape este cel al lui Plahotniuc. Anume acest sforar fără funcție în stat a anihilat justiția, a fraudat alegeri după alegeri și l-a trecut pe Dodon din banca acuzaților în care trebuia să ajungă în fotoliul nemeritat al decidentului celui mai sus pus, celui mai vocal și celui mai vizibil. Acest sforar a violat Constituția și a făcut, uzurpând puterea în stat, ca Partidul Socialiștilor, hrănit de Rusia pe căi ilicite ani la rând, în loc să fie scos în afara legii a fost lăsat să dea tonul vieții politice în Parlament și în stat. Azi, delicvența lui Dodon și a Partidului Socialiștilor a ajuns un prețios capital politic de manevră în mâinile sforarului. Partidul Socialiștilor pleacă (este trimis) la instructaj la Moscova cu voie de la Partidul Democrat ca să sperie Europa și revine la Chișinău fără să stârnească nu zic, indignarea, barem nemulțumirea publicului. De parcă nimic nu s-a întâmplat. Sordidă normalitate.

Multe s-au schimbat în Republica Moldova de la 1989 încoace. Corupția generalizată a atrofiat iremediabil nervii responsabili de reacția socială la actele de trădare ori de insultă la adresa conștiinței naționale, altă dată extrem de sensibili. Să fi plecat pe atunci la Moscova un partid cu sarcini antinaționale atât de deschis declarate, precum cele ale Partidului Socialiștilor de azi, biletele de întoarcere ale trădătorilor ar fi fost indispensabil, categoric și pe merit anulate.

Valeriu Saharneanu  

21 aprilie 2019

Lasă un răspuns