Virtual și real în politica de la Chișinău

Considerente, 6 noiembrie 2013

52d8d13d65138c214351750f837258a0

       Cu certitudine, adunarea populară Pro-Europa de duminică din centrul capitalei poate fi considerată acțiunea numărul unu a anului 2013. A fost primul eveniment non-protestatar cu participare atât de masivă de la 1991 și până astăzi:  în Piața Marii Adunări Naționale fiind prezenți peste o sută de mii de cetățeni; și larg reprezentativă: cetățenii venind din toate orașele mari, centrele administrative de nivelul doi și din  aproape toate localitățile rurale – comune, sate, cătune.

Cine ar fi îndrăznit în prima jumătate a acestui an, dar și până mai deunăzi, în septembrie, să prognozeze că este posibil așa ceva, ca partidele de la guvernare să poată organiza, și încă de comun acord, în colaborare, un eveniment de asemenea rezonanță și să beneficieze de o atât de puternică susținere.

În lunga și istovitoarea perioadă de criză politică a acestui an, de instabilitate profundă a guvernării democratice gata să capoteze în fața neputinței de comunicare, de zburdă comunistă agresivă și neostoită, ar fi fost o nerozie însăși ideea exprimată în glas a unei mari adunări făcută la așa nivel și încă în spiritul unui consens, a unei coeziuni politice. Și iată că se poate! Ce s-a întâmplat? A fost o minune, o turnură fericită a hazardului, o întâmplare fără drept de a deveni regulă? Poate că a fost și una și alta.

Dar mai întâi de toate a fost un punct de la care s-a pornit către această minunată întâmplare a anului. Și acest punct trebuie considerat momentul când a fost pusă prima piatră de temelie la refacerea stabilității politice, când guvernarea democratică și-a recăpătat structura politică de coaliție și puterea de a se feri de cumpăna grea a alegerilor anticipate.

Dacă ele, alegerile anticipate, aveau să fie provocate, precum o doreau cu ardoare comuniștii și le cobeau unii strategi rătăciți în autosuficiență, aici s-ar fi întrerupt din nou parcursul nostru european.

Înainte de toate, Adunarea de duminică a fost o demonstrație de maturitate politică atunci când trei formațiuni, diferite ca ideologie, scopuri și obiective tactice, se unesc în baza realizării interesului național al perioadei istorice pe care o trăim. Și acest interes național se numește Integrarea în Uniunea Europeană a Republicii Moldova.

Putem construi aici o situație virtuală a ceea ce am fi avut acum, în toamnă, drept consecință a nesocotinței de atunci, din primăvară. Cu atât mai mult că în practica noastră nefericită am trăit deja, sau mai degrabă, am suferit o realitate cu efect similar, trasă la indigo, în noiembrie 1999. Atunci, în loc de luarea startului integrării europene la summit-ul de la Helsinki, ne-am băgat în mocirla comunistă în care am stat opt ani și opt luni ca urmare a unei nechibzuințe soră cu trădarea și provocării mai apoi a alegerilor anticipate.

În loc să construim, noi, un stat prosper european pentru cetățeni, comuniștii au furat până au făcut ei, din Republica Moldova, cel mai sărac stat din Europa. În 2013, dacă se întâmpla ceea ce era prevăzut pseudo-strategic, am fi avut prin septembrie alegeri anticipate, iar în octombrie am fi asistat, de după gard sau de după gratii, la instalarea unei guvernări comuniste absolute. Pentru că, după o vară bântuită de răzmeriță politică totală, în condițiile unui guvern interimar și a unor instituții de stat agonizante, părăsite de partenerii externi și de propriii cetățeni, comuniștii, cu talentul lor de a spune minciuni și de a isteriza societatea, ar fi venit la putere masiv. Iar în 3 noiembrie 2013, ei ar fi fost în stare să convoace la Chișinău un miting, poate mai puțin numeros ca cel de duminică al Coaliției, dar suficient de mare ca să proslăvească integrarea Republicii Moldova, pe veci, în Uniunea Eurasiatică, peste capul Ucrainei.

Am descris o situație virtuală, dar foarte probabilă întro realitate ca a noastră. Se zice că istoria nu recunoaște condiționalul „dacă”, pentru că istoria atestă o situație împlinită, indiferent de alte opțiuni pe care le avea să se dezvolte cutare sau cutare țară, în funcție de conjunctură, interese, manifestări, decizii subiective sau obiective luate de actorii politici ai momentului.

Istoria Republicii Moldova nu poate conține postulate de felul: „Dacă împuternicitul să reprezinte guvernul în exil al Republicii Moldova în august 1991, ora astrală a decăderii imperiului satanei, prim-vicepreședintele Parlamentului de atunci, Ion Hadârcă, revenea la Chișinău, la 27 august, cu asentimentul de unire cu Țara al președintelui și primului ministru de atunci al României, Ion Iliescu și Petre Roman, Republica Moldova poate nu ar fi fost nevoită să apuce pe un alt drum, să fie băgată pe furiș în CSI, să înfrunte un război de agresiune cu Rusia, să cunoască blocajul economic permanent din partea acesteia, să suporte un regim comunist cu ideologie antiromânească, să sufere sărăcie, umilință, exodul masiv al populației….”.

Actul care trebuia să se întâmple atunci, la 27 august 1991, – Unirea – nu a avut loc din cauza unor circumstanțe, în mare parte de natură subiectivă și ceea ce trebuia să izbăvească Basarabia de suferință a rămas în afara istoriei, ține și azi de domeniul virtualului, al închipuirilor, al viselor, iar ceea ce a urmat – Suferința – și un drum de peste douăzeci de ani de rătăcire,  a fost o realitate, o realitate trăită de noi toți. Și această realitate este adevărata istorie a Republicii Moldova, stat independent, vestit ca cel mai sărac stat din Europa, cu armate de ocupație pe teritoriul ei, cu limba română ignorată și neocrotită la nivel oficial, cu coloana a cincea rusească pe baricade în centrul capitalei, cu partide aflate la guvernare și în opoziție ce storc bani și putere din politică antiromânească, cu autonomii gata să se răscoale la prima chemare a așa numitului „partener strategic” din est, cu un spațiu informațional înstrăinat, dominat de surse de propagandă care lucrează zi și noapte contra interesului național.

Sau să luăm ca exemplu și alt postulat: „Dacă la 9 noiembrie 1999, gruparea Roșca-Voronin nu demitea Guvernul Sturza, așteptat la Helsinki pentru a semna parafarea documentelor de aderare, populația Republicii Moldova ar fi trăit azi, mai mult ca probabil, în avuție, ar fi avut o viață demnă, ocrotită și îngrijită în familia statelor democratice ale Uniunii Europene”.

Asemenea propoziții, însă, nu au cum fi incluse în manualele de istorie, pentru că ele nu exprimă o realitate. Se știe doar că în realitate, la 9 noiembrie 1999, Guvernul Sturza a fost demis, Republica Moldova a deraiat de la drumul european, iar ceea ce a urmat este foarte bine cunoscut și asta va rămâne scris în istorie, azi, și mâine, și în vecii vecilor, dacă cineva se va mai interesa de istoria unui stat care la fiecare răspântie de destin pășește, de regulă, alături cu șansa de a reda un viitor mai bun cetățenilor săi.

Abatere de la această păcătoasă regulă poate fi considerat anul 2013. Pentru că în primăvară au existat forțe politice care au dat dovadă de curaj și luciditate, nu au permis întreruperea misiunii europene a guvernului democratic, acum, în toamnă, putem constata că destinul european al Republicii Moldova nu a fost văduvit și de cea de a doua sa șansă să se realizeze în deplinătatea formelor și conținutului său.

Datorită acestui fapt, evenimentul de duminică, 3 noiembrie, face parte deja din istoria noastră, așa, precum și cel de la Vilnius se va înscrie, cu siguranță, întrun capitol aparte. Încrederea au dat-o cele zeci de mii de cetățeni care au venit în Piața Marii Adunări Naționale la chemarea partidelor din Coaliție sau, autonom, din vrerea de a susține un pas corect, de importanță istorică, al guvernării. Spun un pas corect, pentru că în cei 22 de ani, politicieni iresponsabili, prost intenționați ori prost pregătiți, au făcut atâția pași greșiți, încât doar satele noastre pustiite, numărul sutelor de mii de cetățeni disperați, plecați în exil sau în sclavie în căutarea surselor de existență, pot exprima adevărata dimensiune a catastrofei provocate de ei. Din păcate, catastrofa este reală, viața bună fiind încă una virtuală. Ar fi fost bine să fie invers.

A avut mare dreptate Mihai Eminescu când a scris pe marginea unei situații similare la vremea lui: „Greșalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se-mpiedică dezvoltarea unei țări întregi și se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”.

Valeriu Saharneanu, Partidul Liberal Reformator

Lasă un răspuns