Valeriu Saharneanu

Când ai dubii, spune adevărul. (Mark Twain)

Home » Viaţa şi moartea familiei Lazăr

Viaţa şi moartea familiei Lazăr

Un editorial scris pentru „Gazeta Românească”, săptămânal editat la Chișinău între anii 2001 – 2005 și căzut victimă încrederii blegi a edililor de atunci ai României în „europenismul” lui Voronin. (Șeful mafiei comuniste moldovenești s-a plâns Bucureștiului că ziarul îi amărăște zilele).

Prolog

Nu ştim care vor fi rezultatele recensământului populaţiei Republicii Moldova din octombrie 2004. Nu ştim câtă încredere putem să avem în  rezultatele lui într-un regim certat cu adevărul. Cu siguranţă ştim, însă, că în datele lui vor lipsi subiecţii statistici Liuba şi Mihai, titularii familiei Lazăr, femee şi bărbat de etnie română, descendenţi din moldovenii codreni de prin părţile Nisporenilor, mamă şi tată a doi copii. Acum, fără vârstă. S-au născut la răscrucea anilor cincizeci-şaizeci ai secolului trecut şi cu inima au consimţit împreună să dea neamului moştenitori. Au plecat din viaţă sfâşiaţi de suferinţă chiar în ajunul recensământului.

 

Viaţă otrăvită

Soţii Lazăr au făcut parte din generaţia apărută în aşa numita perioadă a liberalismului sovietic poststalinist. Critica lui Stalin şi dezgheţul hruşciovist de după congresul XX al partidului cominist al Uniunii Sovietice a făcut posibil ca rămăşiţe din familiile deportate în anii patruzeci să revină la vatră. La sfărşitul anilor cinczeci, ţăranilor basarabeni li s-a dat dreptul să aibă paşapoarte, lucru ce a însemnat trecerea lor din starea de sclavi în categoria noii entităţi a poporului sovietic. Celor născuţi înainte de cel de-al doilea război mondial li s-a furat patria. Faptul că Basarabia a fost parte componentă a statului român a fost totalmente neglijat în actele sovietice. Pentru ca să uite de identitatea românească, basarabenii au fost trecuţi printr-o perioadă cumplită de foamete, urmată de prigoniri şi deportări. După douăzeci de ani de politică a terorii bolşevice, a urmat politica zăhărelului epocii brejneviste. Ţăranii moldoveni erau scoşi la lucru în „zvenouri” şi munceau adunând „trudo-zile”, pentru ca la sfârşitul anului să primească raţia măsurată strict de planificatori, adică a suta parte din produsul creat de ei în sistemul renovat de lagăre de muncă silnică, numite kolhozuri, un soi de GULAG agricol.

Noul imperiu în care au fost incorporaţi românii basarabeni îşi clădea fala cosmică şi puterea militară pe sănătatea şi exploatarea metodică a ţărănimii. În acea perioadă (anii 1950-1960), RSS Moldovenească devenise poligonul unor mari experimente agricole. Se ştia încă de pe timpul dominaţiei ţariste că pământul Basarabiei este cel mai fertil în Europa. Gosplan-ul sovietic (mega-ministerul planificării) hotărâse transformarea acestui bogat ţinut într-un grandios producător agricol de importanţă unională. Isteţul carierist şi slugarnicul guvernator al republicii sovietice moldoveneşti, Ivan Ivanovici Bodiul, a venit cu ideea că acest pământ poate şi trebuie să dea de zeci de ori mai multă roadă decât se lua în urma agrotehnicilor obişnuite. Planul lui prevedea o dezvoltare intensivă pe baza ameliorării şi chimizirii agriculturii. Ameliorarea însemna defrişarea şi dezmlăştinirea terenurilor care trebuiau puse în circuitul agricol, iar chimizarea intensivă urma să omoare insectele şi buruienile şi să sporească de multe ori productivitatea culturilor agricole.

De la începutul anilor şaizeci şi până la sfârţitul anilor optezci pământul şi oamenii Basarabiei au fost literalmente îmbâcsiţi cu chimicale care de care mai nocive. Campion între ele, elementul DDT (în popor i se zicea dust), interzis în restul lumii pentru structura chimică  rezistentă la descompunere, era turnat din avioane, din instalaţii terestre de pulverizare. Zeci de mii de tone de otravă erau aruncate peste plantaţii şi păduri, peste livezi şi grădinării. Mii de tone de DDT, erbicide, insecticide, pesticide au nimerit purtate de vânt şi de ploi în pământ, plante, animale, în iazuri şi fântâni, iar de acolo în organismele umane. Primii au căzut răpuşi de boli ţăranii care au avut nenorocul să lucreze direct cu  chimicalele, fără echipament de protecţie şi fără a fi instruiţi. Aceştia au fost seceraţi la începutul anilor şaptezeci. În anii optzeci, spitalele erau pline de „kolhoznici” şi „kolhoznice”, încovoiaţi de chinuri şi durere. Erau acei care au lucrat pământul otrăvit cu sapa ori tractorul. Au plecat şi ei la Domnul cu miile. Mulţi încă tineri, până la vârsta de pensionare.

 

Nişte ţărani 

Efectele de peste ani ale chimizării au răbufnit în toată puterea lor în anii nouăzeci. Cancerul, în diverse forme, a dat buzna în satele basarabenilor odată cu sărăcia cultivată de conducerile hrăpăreţe şi necompetente ale ţării. Liuba, prima jertfă a familiei Lazăr, este una din zecile de mii care s-au stins cu zile pe la vetre şi în spitale. Depistată cu cancer câţiva ani în urmă, a fost operată. Post-operatoriu, medicii i-au recomandat cât mai multă cruţare de sine, dar nevoile multe şi mijloacele puţine pe care le poate avea un ţăran moldovean într-o ţară de izbelişte nu i-au permis să urmeze sfatul medicului întocmai. A muncit alături de bărbat la plantaţia de vie, a muncit acasă, la treburile gospodăriei. Ştia că are nevoie de odihnă, de tratament încontinuu, dar pentru asta trebuiesc bani. Zicea că se va cruţa toamna, după ce va culege roada de struguri care se arăta bună. Până una-alta au împrumutat bani ca s-o trimită pe fiica mai mare la câştig în Italia. Poate se pricopsesc şi ei, cum se descurcă mai toate familiile din satele basarabene, care au pe cineva lucrând departe şi trimiţând bani pentru nevoi.

N-a dovedit să se bucure nici de banii fiicei şi nici de belşugul toamnei, căci s-a stins din viaţă cu mult înainte de a începe să se cruţe. Nenorocirea a clătinat din rădăcini stâlpul casei. Mihai Lazăr, un munte de om, ţăran mecanizator, la cei puţini trecuţi de patruzeci şi cinci s-a pomenit văduv. S-a îndârjit din răsputeri în faţa destinului crud. A prins a munci cu uitare de sine ca să scape de datorii, să-şi poată mărita fiica, să-şi pună băiatul pe picioare. 

Nădejdea toată era la via pe care a lucrat-o anul împrejur cu tractorul său, achitând taxe, impozite şi consumând motorină tot mai scumpă şi mai scumpă. Dar, se ştie, năpasta nu vine nici o dată singură. Mai întâi lui Mihai i s-a defectat tractorul. Apoi pe la Vărzăreşti au dat furtunile şi ploile fără de sfârşit care au stricat poama şi i-au spulberat speranţele de a ieşi cumva din sărăcie. Ca la comandă, fabricile de vin au prins a da pentru kilogramul de struguri nu mai mult de 1,5 lei, adică de 3-4 ori mai ieftin decât cheltuielile suportate. Disperarea nedreptăţii a pus stăpânire pe el. Aceasta l-a frânt definitiv pe Mihai, situaţia împingându-l la cel mai mare păcat. Otrava care a băut-o l-a chinuit cinci zile şi s-a stins sugrumat de durerea focului din el, dar şi de regretul pentru pasul necugetat pe care l-a făcut la deznădejde. Împrejurimile au rămas înmărmurite în faţa tragediei.

 

Morţii nu contează

Două morminte proaspete, dar răzleţite stau acum amintire familiei Lazăr în cimitirul Vărzăreştilor: cel al Liubei, răpusă de reculul molcom şi necruţător al chimizărilor bezmetice  şi, undeva, într-un colţ de ţântirim, al lui Mihai, înfrânt de deznădejdea în care l-a aruncat un stat al batjocurii de ţărani.  Pentru că chiar în anul morţii Liubei,  conducerea comunistă a statului l-a decorat cu fast pe Ivan Ivanovici Bodiul cu cea mai înaltă decoraţie – Ordinul Republicii. Asta în ciuda protestelor elitei intelectuale a ţării, care cunoaşte bine „meritele” fostului ştab comunist din perioada lui Brejnev. S-a făcut parte dreaptă în stil bolşevic: sutele de mii de ţăranii – băgaţi în mormânt în urma experimentelor grandomane, iar autorului crimei, octogenarului Ivan Ivanovici – decorat cu o înaltă distincţie, cu premii şi pensie de mare mahăr. Pentru că tovarăşul Bodiul oboseşte de luxul său de la Moscova, preferând să îşi odihnească oasele în Malta sau în Cipru, iar meritul lui în micşorarea pe toate căile a numărului românilor moldoveni în Basarabia este substanţial şi prinde bine la implementarea polietnismului, elaborat şi pus în aplicare azi de discipolii lui Bodiul.

Minus doi?

În datele numărătorii naţionale vom fi cu doi mai puţini, spre bucuria zeloşilor edili ai proiectatei societăţi polietnice. Liuba şi Mihai Lazăr nu mai sunt printre noi, cei care contează în statistici. Viaţa lor otrăvită de comunismul sovietic s-a rupt, strivită de comunismul epigonilor fideli ai aceluia. În Republica Moldova ei continuă să stoarcă averi şi putere din chinul care nu se mai termină al ţăranilor. În toamnă lui 2004, deznădejdea care l-a omorât pe Mihai, toarnă gânduri negre în mintea săteanului basarabean. Talpa ţării, sprijinul dintotdeauna şi izvorul nesecat al dăinuirii neamului nostru, îşi pierde tot mai mult încrederea în sine și în puterea de viață. E mare păcatul.

Valeriu Saharneanu

Săptămânalul Gazeta Românească

1 noiembrie 2004

Name of author

Name: Valeriu Saharneanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.