Va avea revoluția din iunie 2019 soarta celei din iulie 2009?

Unii zic că în 2009 a fost un început de revoluție de îndată ce regimul unui partid comunist pro-rus de extremă stânga a fost înlocuit în urma alegerilor anticipate din 29 iulie 2009 cu un regim constituit de o alianță de patru (după 2010 au rămas trei) partide de centru-stânga, centru-dreapta și dreapta pro-europene.

De ce început de revoluție și nu revoluție completă, dacă schimbarea, din câte se constată,  a fost atât de radicală?

Pentru că înlocuirea la guvernare a unui partid cu alianța altor patru este un lucru făcut doar pe jumătate dacă sistemul politico-juridic dovedit defectuos al primului nu este condamnat și înlocuit de cea dea doua cu unul perfect constituțional.

S-a întâmplat așa ceva în 2009? Optimistul din noi ar spune împăciuitor că am avut o revoluție făcută pe jumătate, pesimistul ar insista negativist pe o revoluție simulată, iar realistul ar avea  dreptatea lui, apreciind că în 2009 oamenilor pur și simplu li s-a furat revoluția, ea a fost trădată, subminată și întoarsă împotriva lor. Având în față experiența unui deceniu consumat noi înclinăm să luăm partea realistului. Pentru că numai realistul poate explica perfect argumentat ce s-a întâmplat în 2009: o revoluție ori o contrarevoluție.

Atunci, nemulțumirea populară a creat în modul cel mai clar premisa unei schimbări. Populația, mai cu seamă cea tânără, s-a exprimat convingător și solidar în stradă. Cu instrumente democratice ea a deposedat de putere regimul comunist devenit nesuferit. Populația a făcut schimbarea, dar forțele politice ridicate la putere pe valul acelor nemulțumiri au trădat-o chiar din fașă. Ele au lăsat toate lucrurile așa cum le-a așezat pe placul lui precedentul, nesuferitul regim comunist-mafiot. Mai mult, le-a perfecționat, în sensul agravării, și s-a folosit de ele în tradiția și în forma cea mai perfidă a fostului regim politic.

Insistăm: în 2009 populația și-a făcut datoria. La 7 aprilie tinerii și-au manifestat nemulțumirea în stradă, au condamnat frauda electorală comunistă, au îndurat torturi, cruzimea represiunilor, unii au murit. La alegerile din 29 iulie mobilizarea împotriva nesuferiților a fost exemplară în pofida faptului că ziua scrutinului a fost fixată neobișnuit pentru ziua de miercuri, în plină zi de lucru.  Nici un tertip al comuniștilor nu a funcționat în acea zi și, în consecință, ei au fost înlocuiți la guvernare. Scoaterea a avut loc pe cale democratică, deși meritau o replică mult mai dură. Măcar în forma unor coridoare ale disprețului, dacă cele ale morții, practicate de ei împotriva tinerilor, nu-și aveau locul din cauza esenței lor barbare. I-a înlocuit cu cine? Cu niște partide alcătuite din niște oameni care se arătau de treabă. Adică vorbeau că vor să fie forța opusă celei care a fost până la ei.

Prima rândunică a schimbării s-a întâmplat în chip minunat încă în anul 2007. Alegerea unui tânăr liberal în funcția de Primar General al Municipiului Chișinău, a căzut ca o palmă grea pe obrazul guvernării comuniste. A fost și un avertisment că vremurile stau să se schimbe în defavoarea comuniștilor. Alegerile anticipate din 29 iulie 2009 au adus avertismentul la îndeplinire. Era cea mai clară dovadă că populația știe să se țină de cuvânt, este consecventă atunci când își propune atingerea unui obiectiv major. Aici schimbarea ajunge la jumătate de ciclu. Pe partea politicului, patru partide ne-comuniste au putut forma o majoritate parlamentară care să le legitimeze guvernarea. De aici încolo ștafeta schimbărilor a fost preluată de acei oameni care adunați în acele partide au promis să ducă schimbarea până la capăt. La 8 august 2009 partidele formează o alianță de guvernare pro-europeană. Iar primul „obiectiv major”, fixat în Declarația de constituire, a fost dezideratul încălzit în inimi și fluturat ani de zile în stradă – „restabilirea statului de drept”, considerat serios deteriorat de comuniști.

Declarația chiar așa începea:  Partidele democratice care au acces în Parlamentul Republicii Moldova în urma alegerilor anticipate de la 29 iulie 2009: Partidul Liberal Democrat, Partidul Liberal, Partidul Democrat, Alianța “Moldova Noastră”,

  • răspunzând așteptărilor legitime ale cetățenilor Republicii Moldova privind instituirea unei  guvernări democratice, eficiente și responsabile, care să asigure bunăstarea populației, pacea socială, drepturile și libertățile fundamentale ale omului şi integrarea țării în familia popoarelor europene,
  • asumându-și întreaga responsabilitate politică,
  • declară constituirea Coaliției de guvernare “Alianța pentru Integrarea Europeană”.

“Alianța pentru Integrarea Europeană” se angajează în fața societății să realizeze următoarele obiective majore:

  1. Restabilirea statului de drept;
  2. Depășirea crizei social-economice şi asigurarea creșterii economice;
  3. Descentralizarea puterii și asigurarea autonomiei locale;
  4. Reintegrarea teritorială a Republicii Moldova;
  5. Integrarea europeană a Republicii Moldova şi promovarea unei politici externe echilibrate, consecvente şi responsabile.

Fiecare capitol al Declarației era detaliat în mai multe subpuncte. Fiecare subpunct arăta prioritățile pe domenii concret evidențiate. Cele mai multe, șapte la număr, le conținea, desigur, domeniul cel mai deteriorat de comuniști și pe care politicienii din cele patru partide „revoluționare” se angajau să le îndrepte. Pentru a vedea cu exactitate care anume erau ele cu zece ani în urmă le vom reproduce integral în textul de față. Așadar, la „obiectivul major” cuprins în capitolul 1. „Restabilirea statului de drept”, Alianța pentru Integrarea Europeană își propunea să „realizeze”:

  • Garantarea respectării drepturilor şi libertăților fundamentale ale omului;
  • Asigurarea libertății mass-media şi reformarea audiovizualului public;
  • Eliminarea rapidă a consecințelor uzurpării puterii în stat prin asigurarea separării efective a puterilor legislativă, executivă şi judecătorească şi a colaborării dintre ele;
  • Asigurarea funcționalității democratice a instituțiilor statului;.
  • Garantarea independenței sistemului judecătoresc şi finalizarea reformelor în domeniu.
  • Reformarea structurilor de forță în conformitate cu standardele europene;
  • Investigarea completă şi obiectivă a evenimentelor din aprilie 2009 prin instituirea unei comisii de anchetă, credibilă şi depolitizată, cu participarea experților independenți şi a reprezentanților instituțiilor internaționale.

Regretatul coleg Boris Vieru, autorul Declarației de la 2009, a fost un jurnalist eminent, dotat cu puternice aptitudini analitice. El venea în acel an în politică sprijinit pe o bogată experiență, de referință fiind cea a anilor de cotitură – 1989 și 1999. Sub ochii lui, în 1989, o mișcare națională la care aderase, scotea Basarabia din ghearele dictaturii comuniste sovietice, iar în anul 1999, aceeași mișcare, trădată din interior, ne tăia primul avânt de integrare europeană și aducea Republica Moldova înapoi la un regim comunist, deja în tentaculele unei progenituri bolșevice reciclată și legitimată fraudulos în spațiul politic autohton – a Partidului Comuniștilor de sub comanda generalului de miliție Voronin. În viziunea lui Boris Vieru numai statul de drept fortificat și punerea în aplicare a instrumentelor lui justițiare care să cuprindă sancționarea la modul practic pentru crime a regimurilor ajunse să guverneze ar putea spori încrederea populației în echipa pro-europeană, în special, și în stat, în general.

Or, în zece ani de guvernare, Voronin a zdruncinat-o fundamental. El a uzurpat puterea în stat și a condus Republica Moldova după mofturile proprii și ale clientelei. Corupția a devenit pe vremea lui parte a politicii în stat și un atribut instituțional obligatoriu. Așa că „eliminarea rapidă a consecințelor uzurpării…” era un deziderat foarte bine relevat în Declarație. Cu atât mai mult, cu cât uzurparea, calificată de Constituție drept cea mai gravă crimă, se intersecta cu una dintre cele mai cumplite consecințe directe ale fenomenului – evenimentele tragice din 7 aprilie 2009 și toată trena lor de groază. „Investigarea completă și obiectivă…”, prin „instituirea unei comisii de anchetă...” a apărut în Declarație în formă de obligație asumată de noua guvernare. Poporul aștepta justiție cu dreptate și cele patru partide se obligau se le-o dea.

Foarte corect, pentru că anume această obligație, articulată vehement în scurta campanie electorală din vara anului 2009, a propulsat la putere cele patru partide. Îndeplinirea ei ținea de o datorie de onoare a lor în fața alegătorului. Numai că de unde să se ia atâta onoare la clasa politică din Republica Moldova? Comisia parlamentară de anchetă care trebuia să dea notă politică faptelor cu deznodământ criminal, girate de fosta guvernare, a fost creată la 20 octombrie 2009 și a prezentat raportul abia la 7 mai 2010. Fără logistica inerentă unei investigații de asemenea amploare, în mare parte boicotată și supusă unor presiuni politice concertate, comisia a dedus totuși, foarte timid, pe doar două rânduri necomplete de pagină, că „Președintele RM din acea perioadă Vladimir Voronin a dat ordine directe colaboratorilor MAI prin ce evident și-a depășit atribuțiile constituționale;

Că acele ordine au putut duce la moartea a cel puțin două persoane, la sechestrarea și la torturarea a altor peste 700, la ruperea relațiilor diplomatice cu România și la învinuirea Bucureștiului și a Bruxelles-ului de tentativă de lovitură de stat, Comisia le-a lăsat pe seama Procuraturii Generale și a instituțiilor specializate ale statului. În obligația lor era să stabilească gradul de vină, să construiască rechizitoriul și să propună judecarea vinovaților. Dar, la momentul prezentării Raportului în Parlament și trimiterii concluziilor și recomandărilor instituțiilor abilitate ale statului (mai 2010), asta deja nu se mai putea întâmpla. Pentru că Declarația redactată de Boris Vieru și semnată solemn de cei patru lideri de partide constitutive ale AIE nu mai era valabilă. Nu pentru că ar fi fost anulată. Nu. Formal, Declarația a fost valabilă până în data de 30 noiembrie 2014, ziua în care s-au consumat electoral două Alianțe și o Coaliție care au funcționat între anii 2009 -2014 în baza acestui document politic. Jună și neprihănită cum era în vara lui 2009, Declarația ajunse în toamnă deja brutal violată. Pe toate componentele ei de fond și de principii. Violatorii erau nimeni alții decât chiar semnatarii ei, părinții-fondatori ai Alianței.

Astfel, deja în toamna anului 2009 Declarația devenea o simplă coală de hârtie. În locul ei „părinții-fondatori” au promovat Trocul. Trocul politic devenise o formă de comerț primitiv în care liderii celor patru partide vindeau și cumpărau între ei ministere, instituții, agenții și funcții. Fiecare umbla cu cererea și oferta lui, în funcție de planurile pe care și le făcea. Anume atunci lui Plahotniuc, proaspăt exponent al Partidului Democrat, i s-a deschis mintea să „împrumute” de la liderul Partidului „Moldova Noastră”, dl Urechean, funcția Procurorului General, care îi revenea formațiunii sale conform algoritmului stabilit. Se vorbea atunci la bursa zvonurilor, se vorbește și astăzi că tranzacția a costat 2 milioane de euro. Unora achiziția li s-a părut o prostie, iar cumpărătorul un fraier. Printre aceștia era și liderul partidului „cel mai important” care, cum i se părea lui, juca tare: își trase pentru el șefia Guvernului, Finanțele, Fiscul, Vama, Achizițiile Publice, Granițele de stat și alte instituții trebuincioase planurilor lui.

Pe lângă Economie, Tehnologii Informaționale, Registru și Poștă, Plahotniuc s-a mai interesat la „bursă” și de Banca Națională, revenită lui Ghimpu. Surse foarte serioase afirmă că valoarea tranzacției pe această poziție a fost de două ori mai mare decât cea legată de Procuratură. O fi ori n-o fi așa o știu categoric numai Ghimpu și Plahotniuc și foarte puținii confidenți din anturajul lor. Cert în schimb este faptul că în doar câțiva ani „omul liberalilor” în funcția de Guvernator al Băncii Naționale s-a dovedit a fi în fapt „angajatul” docil al lui Plahotniuc, Drăguțanu. Este cel care a jucat un rol-cheie în furtul Miliardului, în funcționarea ireproșabilă a spălătoriei de bani rusești și în devalizarea sistemului bancar – lucrări serioase aflate pe agenda „de guvernare” a lui Plahotniuc și a partidului său.

Tranzacționarea funcției de guvernator al BNM s-a produs mai târziu, în 2011, pe timpul când ce-a de-a doua Alianță abia se așeza pe lucru. În toamna anului 2010 însă, când toți așteptau să se întâmple ceva serios în legătură cu „Dosarul 7 aprilie” în urma chinuitei investigații parlamentare puse pe masa Procuraturii și a celorlalte organe încă la începutul lunii mai, opinia publică fu umilită în cel mai grosolan mod și pusă frumușel cu botul pe labe. Altfel spus, alegătorii, opinia publică au fost rugați să-și pună pofta în cui și să nu aștepte în zădar promisa și mult jinduita dreptate pe renumitul dosar. La acea vreme, Procuratura intrase deja în captivitatea lui Plahotniuc, iar el dăduse deja instrucțiunile necesare ca nimeni dintre foștii lui colegi – parteneri de drumul mare – îndrumători, ocrotitori, torționari, traficanți cu care a colaborat în schemele fostului regim comunist să nu aibă de suferit.

Pentru ca lucrurile să meargă tot așa cum au funcționat zece ani înainte, era nevoie de un semnal că sistemul ticăloșit al lui Voronin a fost preluat de exponenții noii guvernări pro-europene. Că sistemul va supraviețui tutelat deja de urmașul Plahotniuc, adăpostit sub carapacea politică a Partidului Democrat. Un semnal trebuia dat și pe partea cealaltă, cea care aștepta justiție dreaptă și pedepsirea torționarilor. Semnalul nu a întârziat să apară și a fost livrat la pachet ambelor părți deodată. Doi în unu, cum se mai zice în lumea trocului. El era extrem de cinic, umilea alegătorii și opinia publică, dar aducea în schimb liniștea sistemului ticăloșit. De dragul efectului, s-a recurs la un show imoral și nemaipomenit de vulgar. Spectacolul s-a jucat la scenă deschisă între 24 septembrie și 11 octombrie 2010. Protagoniste –  Procuratura Generală și Comisia Juridică, Numiri și Imunități a Parlamentului – două instituții care lucrau deja în regim de captivitate. Pe de o parte Procuratura se făcea că cere lipsirea de imunitate parlamentară a deputatului și fostului președinte Voronin, văzut de întreaga lume drept principalul instigator al terorii din 7 aprilie; pe partea sa, Comisia invoca insuficiența probelor prezentate de Procuratură. Nerușinata bălăceală a durat vreo două săptămâni după care Comisia a trimis dosarul înapoi Procuraturii, iar Procuratura a „uitat” să revină în Comisie cu un demers mai elaborat. Oricare alt demers să se revină la subiect era lovit de o criminală indiferență, atât a Comisiei, a Procuraturii, dar și a conducerii Parlamentului. În felul acesta Voronin a fost ferit de justiție, iar sistemul lui ticăloșit a fost pus pe o caroserie politică nouă. Ca bătaia de joc să fie completă nota pe show a fost lăsată pe seama beneficiarului, iar Voronin a fost la înălțime. Într-o declarație pentru presă capul tuturor relelor s-a arătat „satisfăcut de discuție” care, a apreciat el, „a fost una bazată pe principiile legii, foarte democratică și civilizată”.

De reținut că rolul showman-ului de partea Procuraturii a fost interpretat ireproșabil de viceprocurorul general de atunci Andrei Pântea, iar de partea Parlamentului s-a evidențiat în chip măiestrit șeful de atunci al Comisiei Juridice Ion Pleșca. Pentru a face legătura între ceea ce s-a întâmplat în 2010 și la ceea ce s-a ajuns în 2019, rolul lui Ion Pleșca este emblematic.

În 23 decembrie 2012, ziua în care în Pădurea Domnească a fost ucis Sorin Paciu, Ion Pleșca avea calitatea de Președinte al Curții de Apel Chișinău. Tentativa de mușamalizare a omorului în complicitate cu Procurorul General de atunci Valeriu Zubco nu i-a afectat nici funcția și nici cariera. Sistemul ticăloșit i-a ocrotit pe ambii de responsabilitate penală, tot așa cum Pleșca și Zubco în calitate de protagoniști ai acestui sistem l-au ferit de răspundere, la comanda lui Plahotniuc, pe Voronin în 2010. Faptul a pus veto pe dezideratele revoluției de la 2009, iar statului de drept i-a fost administrată doza letală. Pe Ion Pleșca  îl găsim în aceeași funcție și în 2019, când, iată, el și capii Procuraturii Generale se manifestă drept stâlpi de rezistență ai sistemului chiar și după ce structura lui politică s-a prăbușit, iar Plahotniuc, tutorele lui, a dat bir cu fugiții.

Comportamentul lor nu pare deloc un gest de disperare și trebuie citit corect. Ori, așa cum prezervarea lui Voronin de urmărire penală și judecare a constituit un semnal de vitalitate și continuitate dat sistemului ticăloșit în 2010, la fel și blindarea de durată în funcții a stâlpilor sistemului poate fi un semnal către întreaga lui structură să reziste presiunilor în 2019, să nu abandoneze ideea de supraviețuire și, cu atât mai mult, să nu capoteze. Ceea ce și face cu relativ succes. Este oare nebunie rezistența lor? Disoluția sistemului a intrat oare în proces ireversibil? Ba bine că nu. Situația de astăzi are multe similitudini cu cea care s-a format după alegerile din 29 iulie 2009. Iar elementul comun cel mai relevant este faptul că sistemul ticăloșit instituit de Voronin nu a rămas fără reprezentare în noua majoritate politică, cea care tocmai pretinde să-l desființeze. În 2009 această misiune a avut-o Partidul Democrat și Plahotniuc; în 2019 sistemul este reprezentat substanțial de Partidul Socialiștilor în tandem cu Președintele Dodon.

Dodon și partidul lui sunt parte a sistemului ticăloșit și este bine de știut că așa cum s-a temut Plahotniuc, după 2009, de statul de drept, tot așa se teme Dodon, în 2019, de acest stat al legii. Sistemul ticăloșit în care legea funcționează controlat politic ori nu funcționează deloc este unicul sistem vital al lui Dodon. În afara lui el nu există. De aceea ceea ce numim, cu mari rezerve, revoluție în 2019, are toate datele să repete destinul revoluției din 2009, devorată nemilos de sistemul ticăloșit.

Diferența care ar putea să țină vie speranța că de data aceasta se va întâmpla altfel, că sistemul își va afla sfârșitul ar putea veni din prezența de spirit, dar mai ales, de caracter a Maiei Sandu, șefa Executivului. Știm că facem trimitere la lucruri extrem de deficitare în politica autohtonă. De greșim ori nu miza vom vedea foarte curând.

Valeriu Saharneanu

26 iulie 2019   

Lasă un răspuns