Valeriu Saharneanu

Când ai dubii, spune adevărul. (Mark Twain)

Home » URSS – imperiul dintre puciuri: 7 noiembrie 1917 –  19 august 1991

URSS – imperiul dintre puciuri: 7 noiembrie 1917 –  19 august 1991

Anul 1991 a fost din punct de vedere geopolitic o replică sovietică la puternicul cutremur anticomunist est- și central-european al anului 1989. Nisipurile mișcătoare, care în 1989 au dat jos tot ce s-a pus strâmb în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial, au prins să apese amenințător temeliile imperiului-citadelă a comunismului. De câțiva ani, calota de gheață a omenirii secolului XX – Uniunea Sovietică – se desprinsese accidental de polul înghețurilor crepusculare ale bolșevismului totalitarist, care o țineau întreagă, și, mânată în zona dezghețului provocat de perestroika gorbaciovistă, ținea să crape în mai multe bucăți. Restul lumii înlemnise și nu știa ce să facă: să se bucure ori să se teamă de iminenta desfacere a imperiului sovietic. Ca întotdeauna raționale până la cinism, marile cancelarii ale lumii văzură în asta o amenințare la stabilitatea Europei. De teama ca odată cu spargerea calotei ar putea să sară în aer și enorma ei încărcătură  nucleară, iar prin efect de domino, și întreaga planetă, președintele SUA, George H.W. Bush (Bush-tatăl), încerca din răsputeri să înfrâneze energiile mișcărilor de eliberare națională din interiorul URSS.

Occidentul era dispus să se limiteze la realizările anului 1989, să se mulțumească în plan geostrategic cu scoaterea nesperată de sub comunism a unei părți a Europei. El voia să păstreze intactă calota sovietică, în speranța că ea se va topi și va dispărea treptat, în răstimp – decenii, poate veacuri -, fără să ridice valuri prea mari care să afecteze omenirea. Unica excepție putea fi făcută în privința republicilor baltice și se pare că înțelegerea referitoare la viitorul acestora a fost luată la întâlnirea de la Malta dintre Bush și Gorbaciov în decembrie 1989. Perspectiva celorlalte republici de a se desprinde cumva de Rusia era considerată mai întâi periculoasă, apoi utopică și nu a fost luată în calcul nici într-un fel de marile puteri ale lumii. Din contra, după summit-ul de la Malta, care a consemnat oficial căderea Cortinei de Fier și sfârșitul Războiului Rece dintre Occident și fostul Bloc sovietic, stabilizarea URSS în numele păcii pe pământ era văzută ca prioritate mondială.

În fond, toți erau împăcați cu noua situație: URSS declarase că nu va ataca Occidentul, armatele acesteia erau ajutate să se retragă în cazărmile din interiorul granițelor imperiale; Germania își recăpătase bucata de teritoriu din est, pierdută după ultimul război; Franța își văzuse eliberate de comunism statele aliate, precum România, pe care nu le-a putut ajuta cu nimic nici înainte și nici după marele război; Marea Britanie a putut scăpa în sfârșit de enorma greutate morală a șervețelului de masă pe care Churchill îi desenase lui Stalin procentajul cedării generoase și imorale a Europei Est.

Faptul că armatele sovietice în retragere din Europa veneau să se înghesuie în jurul Chișinăului și în alte teritorii ocupate de sovietici și încorporate în imperiu după cel de-al Doilea Război Mondial, nu deranja pe nimeni. Iar jocurile de-a suveranitatea, permise pe alocuri în republici pe parcursul anului 1990, nu erau decât manevre terapeutice de degajare controlată a tensiunii arteriale a ramolitului corp sovietic. Or, Gorbaciov era hotărât să se oprească aici cu perestroika – la stâlpii de hotar ai URSS-ului lui Stalin. Lozinca adresată curentelor naționale iredentiste – Luați-vă câtă suveranitate puteți duce, dar semnați acordul unional! – spunea de fapt adevărul despre înțelegerea cu specific strict sovietic pe care o avea Gorbaciov asupra termenului. În ceea ce privește suveranitatea Republicii Moldova, Gorbaciov era cu mult mai explicit: „Dacă semnați noul Tratat Unional necondiționat, nu veți avea niciun fel de probleme, dacă nu, noi vom constitui pe teritoriul vostru două autonomii și ele vor exista”. Cu asta, Gorbaciov îi anunța pe moldoveni că perestroika inițiată de el în 1985 luase sfârșit. Că politica lui de glasnosti avea în vedere cosmetizarea societății sovietice și repoziționarea partidului comunist și nicidecum dreptate istorică pentru popoarele incorporate cu de-a sila. De fapt, Gorbaciov, după gloria de mare reformator cu care și-a poleit imaginea pentru consum exterior, în interior pornise, precum era de așteptat, pe calea duplicității leniniste. Exact așa procedase fondatorul URSS în 1917. Lenin și-a călcat în picioare lozinca fluturată fățarnic în revoluție a dreptului popoarelor la autodeterminare de îndată ce s-a văzut la cârma Rusiei după lovitura de palat din 25 octombrie 1917. De cum, în noiembrie, basarabenii alesese un parlament reprezentativ și arătase că vor să revină la vatra neamului lor, de la care au fost rupți pe nedrept de regimul țarist și pe care bolșevicii l-au blamat de moarte, liderul bolșevic al Rusiei a înfierat pornirea, declarând război României, în ianuarie 1918. La fel a procedat Gorbaciov în 1990: a declarat război moldovenilor ca răspuns la încrederea lor în perestroika și la oportunitatea, aparent deschisă de politicile acesteia, de reparare a unor nedreptăți istorice, săvârșite de regimul bolșevic împotriva popoarelor, implicit, de a putea lichida pașnic și democratic consecințele agresiunii din 1940, survenite în urma pactului Ribbentrop-Molotov.

***

Anul 1991 începea la Chișinău în această atmosferă, a deziluziei în perestroika și în capacitatea lui Gorbaciov de a merge în profunzimea proceselor de reformare care cuprinseseră provinciile naționale și care vizau însăși statornicia hotarelor imperiului moștenit de la Stalin. Speriat de perspectiva modificării acestora sub presiunea mișcărilor de eliberare națională, în special a celor din republicile europene ale URSS, Gorbaciov a prins a da înapoi, a început să cedeze din ce în ce mai mult nucleului dur, stalinist, al partidului său, cel care va încercă să-l înlăture în august 1991. Dar și fără presiunile din partea staliniștilor care ocupau poziții-cheie în partid, în structurile secrete și complexul militar, Gorbaciov era hotărât să nu admită dezintegrarea URSS, insistând pe semnarea unui tratat unional, care ar fi presupus mai multă autonomie (suveranitate? independență?) republicilor și ținuturilor naționale, dar care ar fi păstrat URSS ca stat unional federativ, indiscutabil integru, și Moscova ca centrul politic și administrativ al acestuia. Speculația că noul tratat va fundamenta un stat diferit decât cel creat de bolșevici în 1922 corespundea într-un fel adevărului, fiindcă URSS-ul pe care voia să-l re-fondeze în 1991 Gorbaciov era de fapt cel din 1940, încropit în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, cu teritorii noi, cotropite și anexate de Stalin cu îngăduința lui Hitler. Tratatul lui Gorbaciov însemna de fapt recunoașterea Pactului și legiferarea actelor abuzive de cotropire din 1940, de data aceasta cu acceptul și îngăduința celor agresați. Presiunea Moscovei pe cele șase republici rebele – Estonia, Letonia, Lituania, Moldova, Armenia și Georgia – să accepte un tratat unional s-a transformat la începutul anului 1991 în atacuri armate. Pe 13 ianuarie 1991, unitățile armatei sovietice au luat cu asalt clădirea Televiziunii de Stat și turnul de retransmisie a emisiunilor TV din Vilnius, Lituania, aflate sub controlul opoziției, ucigând 14 oameni și rănind alți aproximativ 700. Pe 13 și 20 ianuarie au fost atacate baricadele ridicate la Riga de apărătorii independenței Letoniei, restabilită de parlamentul acestei republici încă la 4 mai 1990. Au fost ucise mai multe persoane, între care jurnaliști și cameramani. Aceste atacuri au adus în actualitate masacrul din 9 aprilie 1989 de la Tbilisi, Georgia, soldat cu uciderea bestială de către trupele speciale sovietice a 21 de persoane și rănirea altor sute de demonstranți, între care majoritatea femei și tineri, apoi a măcelului de la Bacu, Azerbaidjan, din 19-20 ianuarie 1990, cu zeci de victime ucise în timpul intrării în forță a trupelor sovietice de represalii în capitala acestei republici. Cruzimea cu care generalii imperiului încercau să suprime mișcările populare centrifuge din republicile naționale, nu făcea decât să le întărească în convingerea că la baza noului stat confederativ pus la cale este așezat din nou argumentul forței. În încercarea de a anihila hotărârile fixate deja în acte juridice ale mișcărilor naționale, la 27 decembrie 1990, Congresul al 4-lea al Deputaților URSS adoptă decizia desfășurării în data de 17 martie 1991 a unui referendum popular de resuscitare a Uniunii Sovietice. Decizia a fost respinsă de șase republici unionale, inclusiv de Parlamentul RSS Moldova, acesta făcând trimitere la Declarația sa de suveranitate, adoptată la 23 iunie 1990. Prin declanșarea referendumului, controversa dintre Moscova lui Gorbaciov și republicile rebele întrase în faza decisivă.

O forță imensă, alcătuită din oligarhia de partid și sovietică în număr de cca 18 milioane de aparatcici privilegiați, motivată politic, social și mai ales, economic, să-și apere cuceririle, asistată de un puternic aparat de propagandă și de un altul extrem de percutant al serviciilor secrete, susținută de uriașul și monstruosul complex militar sovietic, ieșise la rampă la începutul anului 1991, gata să dea lovitura de grație celor care atentase la statutul ei de castă favorizată. De partea cealaltă a baricadei se aflau încă fragedele cohorte, abia încropite, ale unor temerare mișcări de eliberare națională, exponente ale unor popoare care s-au deșteptat și își cereau drepturile. Raportul de forțe era de departe inegal, iar finalul piesei părea ucigător de previzibil. Doar că nimeni dintre actorii și spectatorii acelei drame în desfășurare nu aveau cum să prevadă când, în ce chip și în calea cărui destin pus în joc ar putea pe neașteptate să pogoare fatidica lebădă neagră. În august 1991, ea a apărut în chipul unui puci nevrotic și a lovit negrul destin al Uniunii Sovietice, grăbindu-i sfârșitul. E adevărat, puciul, ca întâmplare foarte puțin probabilă, nu a putut să apară de la sine. El a fost plodul reacției alcoolice-bezmetice, apărute pe fundalul panicii de care fusese cuprinși greii regimului stalinist, speriați de fenomenul care își cerea legitimitatea – cel al deșteptării la libertate a popoarelor oprimate. Iar în istorie, de regulă, toate imperiile, oricât de mari, de puternice și de recalcitrante la schimbări au fost, ele nu au putut să reziste în fața uriașelor energii declanșate de popoarele deșteptate

***

La începutul anului 1991 redacția Actualități TV și emisiunea Mesager s-au pomenit însă în fața altei tentative de a fi preluată sub controlul ascuns al partidului. Profitând de plecarea lui Efim Josanu la Comitetul Național Olimpic, nomenclatura comunistă a considerat că e momentul potrivit să repare situația și să pună în locul lui un redactor-șef scos din mâneca ei. Primul secretar al CC, Petru Lucinschi și falanga lui de la Radioteleviziune, primul dintre care era A. Usatîi, au început să tragă sforile în vederea atingerii acestui scop. Redacția a ripostat prompt pritr-o grevă, cerând numirea unui redactor-șef din rândul colaboratorilor săi. Revendicarea noastră a fost sprijinită în stilul său tacit, dar foarte eficient, de directorul general al televiziunii, Constantin Pârțac, iar contrabalanța politică a conducerii Parlamentului la tentativa discretă a partidului comunist de a prelua controlul redacției a fost esențială. Între timp, la 5 februarie, P. Lucinschi, sforarul principal și inima reacțiunii comuniste din republică, a fost rechemat la Moscova. Falanga lui de la conducerea Radioteleviziunii a fost nevoită să bată în retragere, dar fără să accepte condițiile redacției. În calitate de prim-redactor-șef adjunct am preluat conducerea redacției și timp de trei luni de zile am exercitat interimatul. În sfârșit, la începutul lunii mai, ca să iasă mai puțin șifonată din situația ingrată în care s-a băgat, conducerea Radioteleviziunii a acceptat propunerea redacției ca legitimarea redactorului-șef să se facă în rezultatul unor alegeri cu vot secret. Alegerile, neordinare în practicile instituției, m-au scos învingător în fața lui P. Bogatu, pe care imediat după confirmarea rezultatelor, l-am numit prim-redactor-șef adjunct. A fost spre marea nemulțumire și indignare a lui A. Usatîi. Animozitatea venea din diferența radicală a convingerilor acestora, dar și din faptul că Petru făcea parte din Biroul Frontului Popular – oponentul, de fapt, groparul partidului comunist din care făcea parte Usatîi. Imputarea care mi-a fost făcută la numirea într-o funcție de conducere a unui jurnalist angajat politic am respins-o cu argumentul că angajat politic este la rândul lui și A. Usatîi, membru al PCUS, care în confruntările vremii nici măcar nu încerca să fie neutru, așa cum i-ar fi stat bine unui director de instituție de stat. Situați pe aceste poziții divergente, de multe ori profund conflictuale, am continuat să ne facem datoria în conformitate cu politica editorială practicată deja timp de aproape un an și general acceptată de publicul larg.

Arbitru în dispută de poziții și de principii dintre redacție și conducerea Radioteleviziunii ne-a fost evenimentul crucial din 19 august 1991 – puciul de la Moscova. În timp ce redacția, în coordonare cu directorul general al televiziunii, C. Pârțac, a catalogat puciul de la prima oră a dimineții drept tentativă de lovitură de stat, făcută cu scopul lichidării mișcărilor de eliberare națională din republici, A. Usatîi a dispărut, s-a dat la fund, la propriu, visând la un deznodământ favorabil puciștilor. Trei zile și trei nopți jurnaliștii Mesager-ului au lucrat în regim de foc continuu, grila televiziunii fiind rezervată aproape în totalitate programelor de știri. În dimineața zilei de 19 august, când, la ora 10.15 min. s-a pus pe post un comunicat al redacției de condamnare categorică a puciului (unicul de agest gen dat în acele primele ore la un post de televiziune de stat din URSS), eram total descoperiți în fața atacurilor iminente care puteau veni dinspre numeroasele unități militare sovietice dislocate primprejur, inclusiv a Cartierului General al Grupului Strategic Sud-Vest al armatei imperiale, subordonat direct Moscovei. Era de bănuit că un comitet republican subordonat puciștilor se punea la cale și la Chișinău. Credeam că atacul se va produce imediat după ora 10.15, când televiziunea națională, în lipsa oficialilor de stat aflați în concediu peste hotarele republicii, și-a asumat răspunderea să iasă în emisie cu primul mesaj anti-puci, refuzând totodată să dea pe post comunicatul Comitetului de Stat pentru Starea de Excepțională CSSE de la Moscova (rus.: ГКЧП). La scurt timp după asta, la poarta televiziunii și-a făcut apariția un camion militar, bucșit cu purtători de berete negre și echipați cu arme automate de asalt. Am răsuflat ușurați când comandantul lor ne-a raportat că au fost trimiși de ministrul Costaș în apărarea instituției. Telefoanele redacției se rupeau de sunete necontenite, semn că mesajul nostru a ajuns la oameni. Îngrijorarea lor era în unison cu a noastră. Voci de peste tot ne întrebau dacă suntem încă liberi, dacă nu suntem presați să trecem de parte CSSE, dacă nu e nevoie să se adune și să ne apere.

În a doua jumătate a zilei, la ora 15.00, primul comunicat oficial a venit și din partea autorităților statului. În studio a venit pentru un comunicat în direct, Ion Hadârcă, prim-vicepreședinte al Parlamentului, iar seara târziu, televiziunea a dat integral reportajul de la mitingul spontan din Piața Marii Adunări Naționale, deja cu participarea Președintelui Snegur și a prim-ministrului Muravschi, care au chemat populația să se mobilizeze și să vină în apărarea instituțiilor de stat cele mai importante.

Începând cu acest moment, în jurul televiziunii au prins a veni sute, apoi mii de oameni, voluntari din capitală, dar mai mulți din alte orașe și raioane. Au stat acolo zile și nopți în șir să ne apere munca până pericolul va dispărea și până puciul va ajunge să o sfârșească la fel de mizerabil, precum a început. Mulți dintre apărători nu au mai plecat pe la casele lor să se primenească de sărbătoare. Obosiți de nesomn, poate flămânzi, dar fericiți, ei au rămas să facă istorie: să adopte cu mâna ridicată în Marea Piață și să salute cu inima sus Independența, la 27 august, să se facă astfel părtași la minunea visată de părinți și bunici, cea a ieșirii din URSS – ocupantul care a tocat generații de moldoveni, le-a adus atâta moarte și suferință.

*

Ieșirea din URSS a fost actul politic culminant al anului 1991, iar noi, cei de la Mesager, eram nu doar mulțumiți, dar acum, după trecerea anilor, suntem și mândri că vestea despre libertatea lor moldovenii au aflat-o de la noi, jurnaliștii-vestitori ai marilor schimbări care urmau să vină și au venit. Acest drept onorabil nu a venit de la sine. Pentru el a trebuit să riscăm și să ne batem cu draconicul sistem politic represiv sovietic.

Valeriu Saharneanu

Fragment din eseul Nu trageți în Mesagerul care vă aduce vestea libertății, Partea a II-a, vezi revista Limba Română (Chișinău), Nr. 4-5, (258-259), 2020, p. 39-55

Name of author

Name: Valeriu Saharneanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.