Unde a dispărut electoratul pro-european? „Mister dezlegat” ori dezastrul oligarhic ca premiu al unei competiții cu descreierați
De când Dodon a devenit președinte, iar partidul lui extremist deține în sondaje „olimpul” opțiunilor de vot și „podiumul” încrederii potențialilor votanți pentru un viitor parlament, multă lume a ajuns să-și pună câteva întrebări durute: „ De ce pe mine nu mă întreabă nimeni cu cine ași vota? De ce preferatul mulțimii este „trădătorul” Dodon? Unde este electoratul pro-european?
Jurnalistul Igor Volnițchi pretinde într-un material publicat la sfârșitul săptămânii trecute pe pagina electronică a unui ziar că a dezlegat „misterul” dispariției electoratului pro-european. L-a ajutat un „fost coleg de la Guvern, cu care a păstrat o bună relație până în prezent”, mărturisește el.
Conform colegului, scrie Igor,, opțiunea pro-europeană a dispărut „ca urmare a prestației sub orice critică a partidelor ce se declarau pro-europene (în special, ca urmare a furtului miliardului din sistemul bancar). Ea a continuat să descrească ca urmare a gravelor derapaje antidemocratice la care s-au dedat cei de la putere, ce se declarau (şi se mai declară încă) pro-europeni.”
Exactă deducție. Nimic nu acționează mai puternic asupra opțiunilor cetățenilor ca faptele celor angajați solemn și de bună voie să le servească interesele. Indiferent de câtă putere politică și administrativă dețin, cât de mare este potențialul mediatic de manipulare a conștiinței electoratului, faptele reale își au efectul lor, imediat ori puțin mai târziu, indiferent de voința manipulatorilor. Este o regulă care se confirmă în două cazuri. O precizare: în istoria implacabilă a Republicii Moldova vorbim doar de fapte reale rele, cu mare impact negativ. Faptele bune au fost prea puține și tot atât de rare ca să poată fi luate în considerare pozitiv de publicul mare. Deci, în istoria Republicii Moldova de până la 2009 sunt cunoscute două cazuri relevante în care electoratul a depunctat guvernarea politică pentru fapte ei rele: primul – celui al Partidului Democrat Agrar alungat de la putere și în neant, în 1998 și, al doilea, celui al Partidului Comuniștilor, în 2009.
Agrarienii au pus bazele organizării pe principii mafiotice a statului, dacă am admite că mafia, ca organizație criminală, are și ea principii. PDA a fost radiat din viața publică inclusiv pentru marile furturi, dar mai mult pentru caracterul lor de organizație politică antinațională, nomenclaturistă și revanșardă. Să nu uităm că în 1998 toată lumea de bună credință care, entuziasmată de șansa nesperată a libertății, a umplut piețele în anii 1988-1991 era încă pe loc, acasă, în satele și orașele lor. Măsura de penalizare a fost categorică și dezastruoasă pentru agrarieni.
Comuniștii, care i-au urmat și care au venit la guvernare după o scurtă și irelevantă sincopă de putere democratică, s-au ținut la cârmă de două ori mai mult. Ei au cizelat statul mafiot, l-au construit pe o verticală rigidă, având în cap un „naș”, în terminologia internațională, sau un „pahan”, în cea de uzanță sovietică interlopă, mai potrivită locului. Cu puterea administrativă absolută, fortificată pe toate palierele de o disciplină de partid strânsă, dispunând în proporție de 90 la sută de potențialul mediatic, comuniștii au guvernat în condiții de confort două mandate consecutive și erau cât pe ce să-l preia și pe alt treilea, la 5 aprilie 2009. Toate le-au avut de partea lor: cetățeni cu spirit critic și întreprinzător în plin proces de exod în afară; un electorat la mână, în interior, foarte dependent de mișcarea baghetei bugetar-financiare a administrației și extrem de reactiv la vibrațiile instrumentelor ei de manipulare, o opoziție politică așternută la picioarele „pahanului” comunist, susținere occidentală consistentă obținută grație capacităților lui Voronin de a minți fără să o dea pe față și de a se preface pro-european fără să suporte democrația. Factorii contra au fost mult mai puțini și de sorginte strict subiectivă, dar s-au dovedit a fi și fatali în ceea ce s-a întâmplat după 5 aprilie și a condus la răsturnarea din vârful puterii a comuniștilor. Primul, ar fi de remarcat aroganța „pahanului”, al doilea – cruzimea, ca reflex stalinist de milițian sovietic. Ambele s-au manifestat din plin în evenimentele dinaintea alegerilor și mai cu seamă în cea mai sinistră perioadă din istoria Republicii Moldova care a durat între 7 aprilie și 29 iulie 2009. Cu efect de șoc, ele au schimbat atitudinea populației, dar și a partenerilor externi, față de comuniști, au călit rezistența, au format caracterul și au întărit intransigența noii opoziții, care în rezultatul alegerilor din 29 iulie 2009 a preluat puterea în Republica Moldova. Adevărat, în sânul acestei noi puteri formate dintr-o coaliție de patru partide, comuniștii au reușit să strecoare agentul lor patogen – Partidul Democrat – cu proaspăt convertitul în togă democrată, comunistul Marian Lupu, pe post de lider formal și cu debutantul în politică, vechilul de curte al familiei Voronin, Vlad Plahotniuc, pe post de patron și lider real al formațiunii.
Noua putere democrată avea în față o sarcină pe care și-a asumat-o în deplină cunoștință de cauză – să demoleze statul mafiot încropit de agrarieni și consolidat de comuniști. Vectorul pro-european de înaintare a Republicii Moldova presupunea consolidarea pas cu pas a statului de drept. Schemele comuniste de fraudare economică și politică a statului trebuiau demontate, iar promotorii și beneficiarii lor aduși în fața justiției. Nu era ocazie ca liderii de atunci ai noii puteri pro-europene în persoana liberalului Mihai Ghimpu, în funcția de Președinte de Parlament și Președinte interimar al statului și a liberal-democratului Vlad Filat, în funcția de prim-ministru al Guvernului, să nu facă declarații că anume așa se va întâmpla. Nici democratul Marian Lupu, pretendentul din oficiu la postul de Președinte, conform algoritmului politic de Alianță, nu făcea economie de promisiuni. Deficitul de voturi a făcut imposibilă alegerea în Parlament a lui Lupu în această funcție, dar patronul Partidului Democrat a învârtit în așa fel roata algoritmului politic, încât lui (personal) să-i revină „măcar” puterea de numire în funcție a Procurorului General al Republicii. Puțini erau cei care intuiau atunci câtă putere avea să adune Plahotniuc, având ca punct de sprijin această „modestă” recompensă – bâta Procuraturii.
Aranjamentele Alianței fiind astfel făcute, cetățenii s-au resemnat, răbdători, în așteptarea faptelor, în special a celor justițiare. Partenerii externi, oferind sprijin politic total și bani pentru transformări erau și ei în așteptarea faptelor, în special, a celor de reformare a statului. Pe acest fundal înălțător, falanga antinațională comunistă și cauza ei vetustă părea că va dispărea în neantul uitării în care a dispărut din istorie mai devreme năpasta agrariană. Masa adepților cursului pro-european de dezvoltare a Republicii Moldova se afla în creștere constantă și părea că nimic nu poate opri ori pune în pericol acest mers impetuos. Nimic, în afară de înșiși liderii Alianței, caracterul, orgoliul și, mai ales, interesele lor.
Deja din primele luni de guvernare în formatul Alianței s-a văzut marea discrepanță apărută între așteptările susținătorilor opțiunii pro-europene și capacitățile de schimbare a liderilor de partide cuprinse în ea. Înălțarea fulminantă în vârful piramidei puterii fără o cultură politică elementară a estompat și așa puținele calități bune pe care le aveau liderii partidelor. Ipostaza a scos în vileag chipul caricatural gol-goluț al politicianului parvenit: arogant, duplicitar, tare în vorbe, modest în fapte și, mai cu seamă, avid de putere, bani și lauri. În loc să pună guvernarea pe o partitura a interesului național, aceasta însemnând reforme și fortificarea parcursului european, liderii partidelor Alianței și-au desenat câte o partitură a interesului personal în parte și au început să cânte din răsputeri de pe ea. Adepții opțiunii pro-europene au putut distinge imediat falsetul comis și au început să dea primele semnale de nemulțumire, dar și de avertisment. Primul între ele a fost dat cu ocazia Referendumului din 5 septembrie 2010, organizat cu scopul ieșirii din criza politică legată de blocarea alegerii șefului statului în Parlament. Cetățenii erau chemați la referendum pentru ca ei să decidă alegerea directă a Președintelui. Fără să aibă scrisă o partitură a interesului național de care să se conducă și cuprinși de euforia etalării propriei deșertăciuni, liderii partidelor s-au lansat ad-hoc într-o competiție electorală hilară în care fiecare dintre persoanele lor erau promovate deja în calitate de candidați pentru viitoarele alegeri prezidențiale.
Dezgustat de un asemenea comportament, electoratul a hotărât să-i penalizeze: el nu s-a prezentat la urne, invalidând referendumul. Faptul că rânzoșii politicieni au rămas cu buza umflată și că s-au făcut de râs în fața Europei este de remarcat. Dar cel mai relevant efect al acestui eveniment rușinos a fost însă că moartea anunțată, dispariția în neant a comuniștilor și a cauzei lor vetuste se amână, că infatuarea, soră cu prostia, egoismul, imaturitatea liderilor pro-europeni le servește comuniștilor de apă vie, le dă viață și le hrănește speranța revenirii la putere. Prilejul nu s-a lăsat mult așteptat. El a apărut în 2013 în urma crizei politice provocată de vânătoarea cu procurori și judecători din Pădurea Domnească, soldată cu un omor. În centrul scandalului s-a pomenit Procurorul General al Republicii, participant la vânătoare, învinuit de omor și de tentativa mușamalizării cazului. Demiterea cerută însemna devalizarea de putere a lui Plahotniuc. Aflat în apogeul puterii sale politice, liderul PLDM, Vlad Filat, a văzut o șansă fericită de neutralizare a concurentul. Relația lui cu Plahotniuc era deja foarte încordată. Acesta, deținând sub control Procuratura Generală și Centrul Național Anticorupție, dădea semne că are la îndemână importante cunoștințe despre schemele de corupție dezvoltate de Filat. Păruiala dintre cei doi „pro-europeni” s-a petrecut, spre deliciul comuniștilor, cu bâta generoasă a acestora pusă la dispoziție.
Când Alianța a fost făcută una cu pământul, iar sub presiunea societății și a partenerilor occidentali apăruse o vagă predispunere a relansării unei noi guvernări pro-europene, peste toată această hărmălaie sare cel de-al treilea „pro-european”, Ghimpu. El anunță retragerea partidului său în opoziție sub pretextul că nu vrea să continue să guverneze cu coruptul Filat, că oricum, comuniștii vor prelua puterea în urma alegerilor parlamentare anticipate și că liberalii și ideea lor pro-europeană își vor lua revanșa în gloriosul an 2026. Gestul lui Ghimpu însemna o trădare a vectorului pro-european și împlinirea speranței lui Voronin de revenire în forță la putere. La această etapă opțiunea pro-europeană suportă încă o lovitură de imagine și risca să fie pierdută cu desăvârșire. Situația a fost salvată atunci de 7 deputați liberali, ulterior liberal-reformatori, care au ieșit cu opinii separate de cele ale lui Ghimpu, punând în capul lucrurilor interesul național. În acel moment aceasta a însemnat continuarea guvernării în formatul partidelor care se declară pro-europene, atingerea obiectivului strategic al anului 2013 – Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius din noiembrie, obținerea facilităților oferite de Uniunea Europeană în privința circulației mărfurilor, a cetățenilor și semnarea ulterioară a unui Acord de Asociere Republica Moldova – UE.
Noua Coaliție pro-europeană de guvernământ a început să funcționeze la 30 mai 2013. Deja fără Ghimpu, plecat în opoziție și cu Filat retras pe planul doi în urma Deciziei Curții Constituționale din 22 aprilie care l-a încadrat în categoria demnitarilor pasibili de fapte de corupție și incompatibili cu funcția de prim-ministru. Partidul Liberal Democrat l-a delegat în locul lui pe Iurie Leancă, diplomat de carieră și bun cunoscător al spațiului european. Leancă era în afara oricăror bănuieli de fapte de corupție, acceptat de cetățeni și adorat de partenerii de dezvoltare. Componenta nouă a Coaliției – grupul liberal-reformator – a venit în guvernare cu o condiție tranșantă de partener de dezvoltare, onest și corect, cu cele două partide – PLDM și PDM – în proiectele de reformare a Republicii Moldova, nicidecum complice în acte de corupție. Liberal-reformatorii au sperat că și alți deputați, mai cu seamă cei din PLDM, vor adera la această mișcare de reformare a guvernării, dar și a partidelor din care fac parte. Era evident că flagelul care surpă încrederea populației în guvernarea pro-europeană și o discreditează iremediabil este corupția cuibărită în sânul acestor partide. Or, reformarea statului pe principii democratice europene nu este posibilă cu partide la guvernare osificate, care nu se pretează democratizării interne. În conceptul european, partidele sunt filtre contra viciilor oamenilor care râvnesc la putere, garant al integrității lor și depozitar al responsabilității lor în timp. În practica moldovenească partidul înseamnă un srl finanțat și administrat de un singur om, cu toate consecințele ce decurg din această organizare tribală.
Stare demonstrată și cu prilejul formării noii Coaliții de guvernare în care locul central i-a revenit unui om aparent curat, onest și incapabil de fapte de corupție – Iurie Leancă. Nu mai departe decât în vara anului 2013, Leancă își arată adevărata lui față. El este atras într-un joc extrem de murdar convenit în secret de cei doi lideri de partide-concurente în planul delapidărilor – Filat și Plahotniuc – căzuți între timp din nou la bună împăcare. Leancă participă activ la concesionarea ilegală a Aeroportului Internațional Chișinău. Ca șef de Guvern își pune semnătura pe documente care legalizează șiruri întreg de tertipuri juridice și administrative procedurale de înstrăinare a principalului obiectiv strategic al țării. Leancă a apărat din răsputeri cauza furtului și, alături de „colegii” din PDM, a criticat dur și a condamnat în adunările generale ale Coaliției tentativa liberal-reformatorilor de a arunca lumină, mai întâi sesizând Curtea Constituțională apoi instanțele de drept comun, asupra acestei afaceri murdare. Învinuirile că liberal-reformatorii nu se comporta ca fiind la guvernare, ci de parcă s-ar afla în opoziție au răsunat frecvent în Parlament, în ședințe de Guvern, în adunări de Coaliție. Mai târziu, în 2014, învinuirile s-au transformat în acțiuni vădit coordonate de blocare a inițiativelor, fie parlamentare, fie guvernamentale, ale exponenților Partidului Liberal Reformator. Atacurile au atins apogeul în campania electorală parlamentară din vara-toamnă lui 2014. Filat-Leancă au respins, în favoarea cuplului Plahotniuc-Ghimpu, crearea unui bloc electoral cu Partidul Liberal Reformator. Li s-a părut prea greu să renunțe la scheme ilicite, la delapidări. Ei erau convinși că, debarasându-se de liberal reformatori vor putea crea cu Plahotniuc și Ghimpu o veche-nouă Alianță în care disconfortul de rânză a celor trei capi de partide va putea fi compensat din plin de confortul banilor proveniți din schemele de despuiere în pace și înțelegere a bunurilor statului.
Pasiența cu eliminarea de la guvernare a liberal-reformatorilor le-a reușit, precum le-a reușit și re-aducerea lui Ghimpu într-un hal de alianță de guvernare de care și-au șters picioarele; ba făcând-o, ba desfăcând-o timp de mai bine de un an de zile. Dezastrul care s-a descoperit în scurt timp după alegeri a îngrozit cetățenii și a uimit lumea. Furtul unui miliard de dolari din rezerva Băncii Naționale a unei țări bântuite de nevoi are asupra vieții cetățenilor ei cele mai grele consecințe. Ele, consecințele și nevoile, nu s-au lăsat așteptate: inflație, prețuri galopante, sărăcie, deznădejde, exod. Din 2014 până în 2017 majoritatea prețurilor la produsele de primă necesitate aproape că s-au dublat. Populația a suferit și suferă și astăzi. Nu au suferit nici măcar mustrări de conștiință autorii furtului, deși sunt cunoscuți nominal și pe funcții. Leancă, cel care a semnat extragerea banilor în calitate de „simplu prim-ministru”, are tupeul să afirme că intenția lui a fost să salveze depunerile oamenilor. El a trecut în serviciile lui Plahotniuc și se află sub protecția personală a acestuia, dacă nu clacă cumva greșit. Țapul ispășitor a fost declarat Filat, cel căruia complicitatea murdară cu Plahotniuc i-a fost mai atractivă ca perspectiva unei activități oneste în serviciul cauzei curate pro-europene. Ghimpu, cel care s-a bucurat mult de arestarea și condamnarea lui Filat, culege la rândul lui roadele nesăbuinței și în disperare a ajuns să se plângă direct lui Dumnezeu. Cum să nu, dacă complicitatea cu Plahotniuc nu i-a adus iertarea acestuia, deși a pus pe altarul prieteniei lor și integritatea partidului, și soarta politică a scumpului său nepot, și propriul renume.
Cel rămas de-asupra și încă în libertate este Vlad Plahotniuc. Din partea dinafară a gratiilor și în genul marilor prădători de bănci și de trenuri din filmele western americane el poate doar să-i compătimească pe foștii lui parteneri-complici de Alianțe – condamnatul Filat și umilitul Ghimpu – spunându-le printre dinți, șăgalnic și cu dispreț: „Fraților, de ce v-ați apucat de furat în rând cu mine dacă nu aveți ca mine prinsă la șold… Procuratura?”
Aici putem considera încheiată povestea tristă, mult prea incompletă, a sabotării parcursului european al Republicii Moldova de către tocmai cei care s-au angajat să o asigure. Filat, Plahotniuc și Ghimpu au lăsat în urma lor ani de deziluzii și de posibilități ratate și vor intra în istorie ca niște descreierați prinși într-o competiție pentru întărirea și înmulțirea puterii lor oligarhice, uitând de datoria în fața miilor de cetățeni care i-au votat. Colegului Igor Volnițchi, de la care am pornit aceste rânduri îi putem spune că „fostul lui coleg de Guvern” nu a dezlegat niciun mister. Opțiunea europeană a electoratului moldav a fost grav deteriorată, dar nu a dispărut. Mutațiile de comportament observate prin apariția unor anomalii de tipul Usatâi ori Dodon sunt o dovadă că răul făcut de cele trei alianțe toxice și de „simplul prim-ministru” Leancă este cu adevărat dezastruos. Răspunderea trebuie să și-o asume partidele care au tolerat „atotputernicia” liderilor. Răul rămas încă pe poziții – Partidul Democrat și liderul lui, Plahotniuc, – nu trebuie lăsați să se eschiveze de la examenul de credibilitate al cetățenilor prin schimbarea sistemului electoral, pe care insistă disperat să o facă. În competiția cu descreierați nu există premiu mai potrivit pentru ei ca dezastrul pe care l-au creat. Să facem tot posibilul ca să-l aibă.
Valeriu Saharneanu, 18 iulie 2017