Tot mai distante, mai reci, mai străine – Ziua Independenței și Ziua Limbii Române

Deși stau foarte aproape în calendarul lunii august, sărbătoarea limbii și sărbătoarea independenței au vârste diferite și sunt naturi diferite. Iar asemănarea dintre ele vine de la faptul că sărbătoarea Limbii Române este Mama, iar cea a Independenței este Fiica. Arborele genealogic al celor două ne arată că înaintașa ambelor este Marea Unire de la 1918, care la rândul ei este fiica naturală a Unirii de la 1859.

Această legătură de rudenie o atestă atât Declarația de Independență a Republicii Moldova, cât și Actul girat de Revoluția identitară de la 1989 care a culminat cu Legea decretării Limbii Române drept limbă de stat pe teritoriul Republicii Moldova și trecerii ei la grafia latină. Datele din calendar în care au fost legiferate au devenit sărbători naționale. Faptul tulbură mințile agenților Moscovei cu posturi decidente în Republica Moldova care încearcă disperat să distorsioneze esența celor două evenimente, să le substituie, să le contrapună.

*    *   *

Au trecut și sărbătorile naționale ale anului 2019. În fiecare an, în funcție de culoarea politică și consistența ideologică a forțelor politice care exercită guvernarea, se aprind mai tare, ard mai încet ori abia pâlpâie și sărbătorile naționale de sfârșit de august.

În 1990, de exemplu, deși eram încă sub regimul sovietic de ocupație, prima aniversare a sărbătorii Limbii Române a fost de neuitat. Dar până a ne referi la ea, trebuie neapărat să menționăm că energia generată din revendicările identitare românești și concentrată în marile evenimente din 27 august și 31 august 1989, a încurajat lumea. Astfel, la 7 noiembrie 1989, tancurile și ciubota sovietică au fost oprite să mai defileze prin inima Chișinăului. La 10 noiembrie 1989 mulțimea răzvrătită a asediat și dat foc Ministerului de Interne, condus de Voronin, drept reacție la agresările zilnice, direct în stradă ale miliției sovietice. La 17 noiembrie 1989, urmare a crizei, a fost destituit primul secretar al CC al PCM.

Sărbătoarea din 31 august 1990 a fost organizată cu mare fast. Au participat persoane de prim rang ale statului, tot Guvernul și aproape tot Parlamentul. Zeci de mii de cetățeni din Chișinău și de pretutindeni au asistat atunci la sfințirea statuii lui Ștefan cel Mare, adusă, prin străduința Primarului Nicolae Costin și a Ministrului Culturii Ion Ungureanu, la locul prestabilit inaugural în anul primei dezveliri, 1928. Statuia lui Ștefan cel Mare fusese împinsă brutal de autoritățile sovietice de ocupație mai în fundul spațiului public: crucea din dreapta ridicată a Atletului lui Iisus îl supăra prea tare pe anticristul Lenin, cocoțat de regimul de ocupație pe o statuie ceva mai în centrul Pieței. Evenimentul a putut fi urmărit de alte milioane pentru că Televiziunea Națională a transmis în direct întreaga sărbătoare. Zeci de delegații din România au venit în acea zi la Chișinău să privească minunea basarabeană, să contemple, să cânte și să recite românește. Nestingheriți. Asta era minunea după ani de prigoană bolșevică.

Deosebită a fost și cea de-a doua aniversare. La 31 august 1991 Republica Moldova era de patru zile independentă. Euforie mare. Mai ales după frica trasă în 19 august, prima zi de puci, când totul din ceea ce construise mișcarea de eliberare națională părea că se va prăbuși, iar promotorii ei vor împărtăși soarta făuritorilor Marii Uniri de la 1918, masacrați de sovietici în 1940. Unii sperau că anume asta trebuia să se întâmple. A fost să fie altfel și iată că sacrificiile luptei identitare basarabene au adus la 27 august 1991rodul împlinirii celei mari – independența față de imperiul bolșevic. Regimul sovietic de ocupație a căzut, iar Declarația de Independență proclama că „Republica Moldova este un stat suveran, independent și democratic, liber să-și hotărască prezentul și viitorul fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”.

Cu asta, energiile identitare răbufnite de sub betonul sovietic la sfârșitul anilor 1980, focalizate revendicativ de prima Mare Adunare Națională de la 27 august 1989 și cristalizate pentru ani înainte în sărbătoarea Limbii Române de la 31 august, își găsiseră în statul proclamat la 27 august 1991independent de imperiul sovietic, vehiculul predestinat istoric să ducă la destinație această bucată de pământ. Adică, acolo unde a fost indicat în Declarația de Independență, această foaie de parcurs purtând efigia de legitimitate a celor două mari evenimente revendicative ale anului 1989: „în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale” de unde fusese răpită banditește în 1940 și 1944.  

Pe curba altui ciclu al său, istoria parcă sugera figuranților momentului că au de parcurs la sfârșitul secolului XX cam aceeași pași pe care i-au făcut predecesorii lor la începutul lui, în 1918. În condiții extrem de complicate, marii noștri înaintași au reușit în circumstanțe pline de riscuri și adversități să parcurgă din aprilie 1917 până în martie 1918 enorma și parcă imposibila distanță geopolitcă „de la Basarabia rusească la Basarabia românească”, parcurs fixat meticulos de neobositul patriot român, ardeleanul, devenit basarabean prin dedicare, Onisifor Ghibu. De la deșteptarea sentimentului național și formalizarea lui în comitete de soldați și ofițeri basarabeni din armata țaristă, de la sfaturi și congrese ale învățătorilor, țăranilor și altor bresle, înaintașii au ajuns să creeze un organ de legitimare a voinței lor, Sfatul Țării, cu puterea căruia au făcut ultimii trei pași decisivi: declararea Republicii Autonome Moldovenești în cadrul Federației Ruse la 2 decembrie 1917; declararea independenței deja de Rusia Sovietică, la 24 ianuarie 1918 și; declararea Unirii Republicii Democratice Moldovenești cu România la 27 martie 1918, „de azi înainte și pentru totdeauna”.

În anii 1980, la intrarea în disoluție a imperiului sovietic, în ceea ce mai rămăsese neciopârțit din Basarabia ocupată în 1940, situația se instalase, cu mici abateri, cam pe aceeași traiectorie: deșteptarea sentimentului național în 1988, constituirea de organizații de democratizare și coagularea lor într-un Front Popular puternic în 1989, prima alegere pe principii democratice a unui Parlament în 1990. Ca și Sfatului Țării anului 1918, Parlamentului anilor 1990 i-a revenit sarcina să legitimeze, în oglindă, ultimii trei pași decisivi și obligatorii de executat. Doi din ei i-a și făcut: la 23 iunie 1990 a declarat suveranitatea (autonomia în cadrul URSS) R.S.S. Moldova, iar la 27 august 1991 a proclamat în for Legislativ și în Piață independența Republicii Moldova de Rusia Sovietică. Și atât. Motivele după care am putea explica suspendarea în aer a celui de-al treilea pas, cel decisiv, pentru care în 1918 a fost nevoie de doar 61 de zile, sunt multe. Principalul ar fi calitatea net inferioară a decidenților politici de pe ambele maluri ale Prutului care trebuiau să construiască pasul împreună. Ambele jumătăți erau extrem de grav mutilate de comunismul care, pe mulți, i-a iradiat ideologic până în măduvă. Iliescu și Roman, aflați la momentul respectiv la cârmele României, s-au manifestat infinit sub statura demnității Regelui Ferdinand ori a prim-ministrului Marghiloman la vremea lor. Precum nimeni, în afară doar de Alexandru Moșanu, Ion Hadârcă, Valeriu Matei nu aveau anvergura intelectuală și nici prestanța omului de stat ale lui Inculeț, Buzdugan ori Ciugureanu. La rândul lui și Frontul Popular s-a dovedit a fi mult sub nivelul Blocului Moldovenesc. Impregnat de agenți ai imperiului, Frontul a provocat imediat după semnarea Declarației de Independență fragmentarea forțelor unioniste în Parlament în loc să le consolideze, așa cum a procedat la vremea lui Blocul Moldovenesc în Sfatul Țării. Apoi, Guvernul României s-a grăbit să recunoască în august 1991 independența Republicii Moldova, în dorința, poate, de încurajare a facerii celui de-al treilea pas – celui de reîntregire, de atașare la România. Nomenclatură sovietizată din fruntea instituțiilor decizionale ale fostei ei provincii au avut însă liber să interpreteze recunoașterea altfel – că i s-a dat dezlegare să se facă șefă peste un stat în toată legea, pe care să-l transforme, sub acoperirea „independenței”, în afacere personală și de clan. Chit că asta și-o dorea deja și Moscova. Brusc, ea și impunătoarea ei coloană a cincea care se opuneau cu vehemență ieșirii Basarabiei din imperiu, a devenit o mare fană și chiar apărătoare a independenței Republicii Moldova. Astfel, noile comandamente ale Moscovei pentru relația cu Republica Moldova vizau încurajarea așa zisei independențe. Cu alte cuvinte, „orice, numai nu unirea cu România”. Asta dovedea că Basarabia rămânea în calculele Rusiei post-sovietice. Unirea Republicii Moldova cu România însemna pentru Rusia pierderea unui important cap de pod în sud-estul Europei. Pe când „independența” fostei ei colonii însemna control multilateral, inclusiv militar. Însemna transformarea treptată a Republicii Moldova în satelit geopolitic care să graviteze la nesfârșit în jurul intereselor succesoarei de drept a URSS – Federației Ruse.

Precipitarea evenimentelor din toamna și iarna anului 1991 au arătat că cercurile diriguitoare de la Chișinău au înțeles să trateze independența în chip moscovit. Asta li se sugera-cerea, astă făceau. Alegerile prezidențiale din 8 decembrie 1991 au fost precedate deja de o campanie antiunionistă, uneori radical antiromânească. Câștigătorul lor, Mircea Snegur, fără să consulte Parlamentul, s-a grăbit să semneze la Alma-Ata la 21 decembrie un protocol prin care a legat Republica Moldova de o creatură hibrid a Rusiei post-sovietice – Comunitatea Statelor Independente. Vedeți, astea tot „independente”. Se întâmpla la doar o săptămână după ce mercenari ai Kremlinului uciseseră într-o ambuscadă pe Nistru (13 decembrie) patru tineri polițiști moldoveni. Îngenuncherea în CSI nu a scos Republica Moldova din supărările Moscovei. Moscova avea memorie istorică care îi provoca temeri. Intuia că moldovenii deșteptați, care, s-a văzut, erau mulți și determinați, ar putea insista prin puterea străzii să se facă pasul al treilea, hotărâtor, așa cum au făcut înaintașii în 2018, salvându-se de bolșevici. Reunirea cu România era unicul adăpost în care basarabenii s-ar fi putut feri de noua înjugare rusească. Vicleana nomenclatură sovietică locală le-a ațipit vigilența.

Drept urmare, moldovenii deșteptați și elitele lor au fost dispersați, izolați și reduși la tăcere. Nu și-au putut îndeplini misiunea. Se spune că destinul este opera celor tari, iar mai tari în acel moment au fost rușii. Speculând ezitările și fricile românilor, rușii au surprins Republica Moldova izolată și au atacat-o din plin. Războiul din 1992, din câte s-a dezvăluit mai târziu, a fost o măsură de profilactică a rușilor împotriva poftei de reunire a românilor. Este cinic? Desigur! Mai mult: este criminal! Dar acesta este punctul de vedere al nostru și al lumii civilizate. Din punctul de vedere al rușilor și al cozilor lor de topor din Republica Moldova, măsura a fost normală și firească. Ea s-a dovedit a fi și eficientă. I-a priviți ce au făcut ei cu jertfele noastre, cu eroii noștri, căzuți în războiul cu rușii, ce au făcut cu acel război dezlănțuit împotriva reunirii noastre. L-au declarat drept război al independenței. Deci, nu a fost război împotriva agresiunii rusești, ci război de independență. Aproape ca la americani.

Așa s-a pus în Republica Moldova de un mit nou al independenței, altul decât cel față de Rusia, care în Declarația din 27 august 1991 era indicată drept o stare de tranziție, de pregătire a reunificării. Noul mit ni l-au construit de data aceasta rușii. Cu concursul facil al idioților utili locali și al cozilor de topor, desigur. L-au construit din trupurile moldovenilor torturați, uciși în război și cimentat cu sângele lor. Ca să i se dea sacralitate. Mai departe a fost treaba mașinăriei propagandistice rusești ce culoare să i se dea și icoană a cărei credințe să fie declarat mitul. Așa cum mașinăria de propagandă, cât și sculele Moscovei au avut pe teritoriul Republicii Moldova libertatea totală de manevră, inclusiv în timp de război și mai cu seamă după, independența a ajuns astăzi… antiunionistă. În sensul – antiromânească. Cozile de topor și coloana a cincea a Moscovei au devenit apologeți ai statalității moldovenești și ai independenței față de România. Ei folosesc aberația și ca scut de apărare și ca armă de atac împotriva valorilor de început ale mișcării de eliberare națională. Ce numai nu a făcut Kremlinul ca acest deziderat al independenței antirusești să fie smuls de pe reperele lui inițiale, întors cu fundul în sus și deviat ca sens dinspre sine, împotriva României? L-au luat cu frica pe Snegur, cu fofârlica pe Lucinschi, cu arcanul pe Voronin, cu umflatul pe Filat, cu pitacul pe Plahotniuc și cu hapca pe Dodon.

Cu doar doi ani în urmă, ultimul din această panoplie a scârbei declara de sub poala lui Plahotniuc că toți cei care „vor lichidarea statalității Republicii Moldova” sunt „trădători” și „lepădături”. Cu alți patru ani în urmă unul dintre cei mai hidoși exponenți ai lui Dodon a rupt demonstrativ, în plin Parlament, harta României Mari, visul lui Eminescu, opera de la 1918 a marilor noștri înaintași, pentru facerea căreia și-au dat viața peste un milion de români. Lumea s-a îngrozit de gestul bădăranului, dar Dodon a sărit să confirme că provocarea a fost o acțiune gândită la nivel de bandă. În aceeași zi cu fapta, 10 decembrie 2015, Dodon amenința într-o notare pe rețele: „Azi am rupt harta României Mari, mâine vom interzice românizarea… În curînd… noi vom interzice propaganda unionistă, vom pedepsi prin lege distrugătorii statalității moldovenești și vom deturna procesul de românizare…”  

Am putea neglija accesele xenofobe ale unei fosile staliniste rătăcite în contemporaneitate dacă între timp, în rezultatul unor alegeri trucate, fosila nu ar fi ajuns președinte „de țară”. Înscăunat de un regim corupt, în condițiile statului capturat de acesta, fosila-președinte a prins la mai mult curaj și a avansat în amenințări. În 2018, anul Centenarului Marii Uniri, Dodon profera de pe ecrane deja vărsări de sânge: „Unirea Republicii Moldova cu România înseamnă război civil”, „Pentru mine este principală neutralitatea Republicii Moldova, pentru că NATO înseamnă război”.

După alte multe urlete războinice și muncind în aceste zile din răsputeri la proiectele hibride ale Moscovei de extindere a regimului de ocupație transnistreană peste întreg teritoriul Republicii Moldova, Dodon vine la aniversarea din 2019 a Zilei Independenței să felicite poporul „cu statalitatea medievală” și să declame fariseic și perfid că „lucrurile bune pentru Moldova abia acum încep”.  Știe el ce știe. Iar cu ce vor începe „lucrurile bune ” a și arătat-o la foarte scurt timp: cu neglijarea ostentativă și obraznică a Zilei Limbii Române, sărbătoarea de început, Mama tuturor sărbătorilor Republicii Moldova. Ori, fără energiile trezite de punerea în drepturi și în propriul veșmânt a Limbii Române nu se făcea Ziua Independenței, pe care Dodon o fetișizează ca un proclet și încearcă diabolic să o contrapună Sărbătorii Limbii Române.

Asta am ajuns să vedem azi descifrând limbajul comportamental și criptic al parveniților la putere în Republica Moldova în zilele marilor noastre sărbători din august. În 2019, ca și în alți ani în care l-a putere s-au aflat forțe politice întreținute criminal de Moscova, limbajul a fost cât se poate de explicit. Parveniților și trădătorilor le-a displăcut și le displace Ziua Limbii Române, pentru că Limba Română unește. Unește atât pe românii de pe ambele maluri ale Prutului, cât și pe românii, ucrainenii, rușii găgăuzii bulgarii și alte etnii conlocuitoare în Republica Moldova. Așa cum unește și cele peste 20 de etnii conlocuitoare în România. Ziua Limbii Române nu poate fi interpretată, substituită – ea ține de poporul care locuiește de mii de ani în acest spațiu. Ea este a poporului. Deși, regimuri emanate de reculul sovietic au încercat nu o dată după 1991 pulverizarea sărbătorii într-o indefinită „limba noastră”. Ziua Independenței este altceva. Ea a fost a poporului, dar ține de stat. La început și statul era al poporului. Prin ingerința Moscovei însă, statul Declarației de Independență, documentul care stabilea caracterul tranzitoriu și reunificarea lui cu România, a fost luat ostatic ba de regimuri pro-moscovite, ba de regimuri corupte, care în esență sunt aceleași – antinaționale. Incinerarea Declarației, pusă la cale de Voronin în 7 aprilie 2009 și inculparea tot atunci a României în tentativă de lovitură de stat, a constituit culmea acestui proces degradant. Zece ani statul a fost apoi prada unor coțcari fără identitate, iar de patru ani s-a aflat în sechestrul unei bande de interlopi, deveniți din jaful bunului public oligarhi.

Din iunie 2019, după ce o parte din interlopi au evadat, în Republica Moldova a fost proclamată dezoligarhizarea. Lucru imposibil de făcut deoarece parte din banda de oligarhi-interlopi, și anume cea întreținută de Moscova, a intrat în noua ecuație de guvernare a statului. Dodon, agentul efectiv al agresorului, este capul acestei bande rămase la guvernare. În concepția lui, e lucru știut: limba română nu există, deci nu există nici sărbătoarea ei. Dar independența Republicii Moldova? E lucru și mai clar: în interpretarea lui Dodon independența e ocupație rusească, e separatism stalinist, e hotar la Prut, e izolare, e dușmănie, e sărăcie, e robie.

Independența lui Dodon este proiectul post-sovietic al Federației Ruse de reocupare și reînglobare a Republicii Moldova în ambițiile geostrategice ale lui Putin.

În sfârșit, independența lui Dodon este o capcană de mișel, pentru întinderea căreia mișelul va trebui să răspundă.

Valeriu Saharneanu

5 septembrie 2019

Lasă un răspuns