Senator Ion Hadârcă. UN NUME CÂT O LEGENDĂ: CONSTANTIN STERE

DECLARAȚIE POLITICĂ
Ședința Senatului din data de: 20.02.2019                                                    

UN NUME CÂT O LEGENDĂ: CONSTANTIN STERE

 Stimate domnule Președinte al Senatului României,
Stimate doamne și stimați domni Senatori!

Strălucitul orator, publicist, scriitor și om politic Constantin Stere era pentru noi, cei născuți în Basarabia ocupată de sovietici, un nume interzis cu o operă ținută sub 7 peceți.

Cazul Vasilenco, incredibil dar adevărat, este edificator pentru acele vremuri. În scurta perioadă a dezghețului hrușciovist din anii `60, tânărul și talentatul cercetător Ion Vasilenco a cutezat să-și dea doctoratul în baza operei lui C.Stere. Ordinul de veto pus pe lucrare și retragerea semnăturii l-au împins pe bietul cercetător la balamuc, apoi la sinucidere. Nici în România socialistă Stere nu a fost acceptat. Totuși, interdicțiile nu au făcut decât să-i sporească legenda. O imensă suferință și ardoare militantă încă nestinsă până azi întruchipează personalitatea lui Constantin Stere, basarabeanul, numele și opera căruia se înscriu perfect în tematica Centenarului. În pledoariile sale unioniste, Stere vedea Basarabia cu sârma ghimpată pe frunte ca pe fruntea unui Crist, prin calvar asumându-și mântuirea.

Zbuciumata viață a lui Stere este o pânză de mari dimensiuni, cu vaste cuprinderi de abisuri glaciale siberiene, cu prăbușiri și înălțări pe culmile celor mai mărețe idealuri. O parte a acestei vieți o putem cunoaște din romanul-fluviu al lui Constantin Stere, construit pe fundament biografic, „În preajma revoluției”. Sunt convins că, dacă acest roman ar fi fost lansat în una din limbile de circulație europeană, ar fi fost așezat în șirul vastelor pânze epice ale lui Romain Rolland, John Galsworthy etc. Apropo, în cea mai recentă Listă canonică a „României literare” – „100 de cărți de proză în 100 de ani” –  romanul lui Stere este cuprins printre primele.

După o sută de ani de la momentele apoteotice ale istoriei, la făurirea căreia a participat, putem spune că toată frământarea lui Constantin Stere, tot neogoitul lui spirit și debordanta lui energie au fost date unui singur scop – dezrobirii Basarabiei.

Stere nu a fost un om comod. Caracterul lui a fost marcat, din fragedă tinerețe, de trama anilor grei de surghiun siberian pentru delict de idei, incompatibile cu țarismul rus. Când a înțeles esența social-democrației ruse, de care era atașat, a știut să-și regăsească rostul în mișcarea de eliberare națională, a fondat doctrine, partide, publicații, precum ziarul „Basarabia” și revista „Viața românească”. A inițiat discuții, dezbateri, polemici și proiecte de anvergură, unele găsindu-și reflectarea în una din cele mai moderne Constituții europene – a României reunite.

Stere a fost un oponent aprig al intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei. Toată ființa lui a protestat la luarea acestei decizii. A părăsit, în 1916, postul de Rector al Universității din Iași și s-a mutat la București. Era dezolat că România nu s-a angajat de partea forțelor care luptau împotriva Rusiei, imperiul care ținea sub talpă de mai bine de o sută de ani Basarabia lui chinuită. El o dorea eliberată și intuiția îi spunea că a venit momentul. Nu știa, însă, cât de întortocheate pot fi cărările istoriei.

Stere a pătimit mult pentru acest pas, a fost învinuit de colaboraționism și blamat cu obstinație, în contrapondere cu alți lideri politici ai vremii (P. Carp, Al.Marghiloman, Titu Maiorescu, G.Arion ș.a.) care au rămas, la fel, sub ocupația germană. A fost marcat mult de aceste ostracizări, multe dintre ele gratuite și injuste. Câtă dreptate avea Stere să se opună transmiterii Tezaurului românesc sub custodia regimului țarist în disoluție! Și cât de mult vorbește despre această conjurație ostilă neadmiterea lui în rândurile Academiei Române, propunere făcută, în 1918, de Duiliu Zamfirescu și blocată de Nicolae Iorga! Dar peste toate vicisitudinile, în momentul în care destinul i-a deschis o portiță spre Basarabia amenințată de bolșevism și aflată în grave convulsii, a fost exact acolo unde a trebuit să fie, în Iașii din primăvara anului 1918.

Portretul maestrului Mihail Sadoveanu din această perioadă este o ușoară mângâiere pentru cel pătimit: „Și iată-mă într-o zi luminoasă de martie, cu prieteni, având în mijlocul nostru pe un sol din Bucureștii îndepărtați. Era între noi hulitul pe nedrept, ostracizatul. Era un sol pentru Basarabia. (…) Se ducea într-un vechi pământ de luptă. În dosul conversațiilor și discuțiilor curente, bănuiam în el cu toții ceea ce nu voia să mărturisească: o bucurie continuă, o nădejde pe cale de a deveni realitate. Amintirile primei tinereți, activitatea de după revoluția de la 1907, lupta aspră din ultimii ani puneau în ochii lui Stere acea umbră gravă care acoperea izbucnirea sufletului ca nourii strălucirea de primăvară.”

Stere intră direct în atmosfera locului, fără a pierde niciun minut. El se avântă în discursuri ca să convingă pe cei ezitanți să voteze Unirea cu România în Sfatul Țării ori pe opozanți, cum erau cei din fosta administrație țaristă, aserviți de reprezentanții unor minorități naționale.

Un alt martor al  evenimentelor de la Chișinău, Dimitrie Bogos, mărturisește, în cartea sa, „La răspântie”, cum s-a manifestat Stere la banchetul serii organizat în cinstea delegației sosite: „… a fost un delir când vorbea dl Stere. L-am văzut atunci de prima oară în viață. Cu o voce fermă, hotă­râ­toare, cu o logică de fier, explica dl Stere… necesi­ta­tea actului Unirii. Cred că dl Stere nici­odată în viața lui n-a fost așa de tare, așa de con­vingător ca în seara de 24 martie. Clipe înălțătoare, clipe mărețe, care nu se vor uita niciodată în viață.”

În zilele premergătoare celei în care Sfatul Țării a votat Unirea, Constantin Stere a participat la 26 de consfătuiri la care a militat în favoarea Unirii în forma percutantă proprie lui.

La 27 martie 1918, a fost prezent în Sfatul Țării. Era deja o legendă, un basarabean prin suferință și un român prin conștiință. Discursul lui Stere la deschiderea sesiunii istorice este unul magistral: „Domnilor deputați, se adresează Stere Sfatului Țării, în viața omului, ca și a popoarelor întregi, momente așa de înălțătoare nu sunt multe. Sunt profund emoționat pentru încrederea, pe care mi-ați acordat-o, și pentru greaua sarcina pe care ați pus-o pe umerii mei, dar simt și o bucurie nesfârșită, că îmi dați iar posibilitatea de a lupta pentru dreptul și libertatea poporului, al cărui fiu sunt. Gonit din țara mea natală prin puterea oarbă a despotului țar, astăzi eu iar sunt adus aici prin voința poporului eliberat.”

Minorității ruse și acoliților ei Stere le-a amintit în ziua  de 27 martie 1918 un mare adevăr: „Poporul românesc n-a venit în Basarabia din afară, el aici s-a născut, aici a fost acel cazan unde au fiert și s-au topit toate acele elemente, din cari s-a născut poporul român. Noi nu avem unde ne duce și pe noi nimeni nu ne poate alunga din casa noastră. Un veac fără sfârșit, noi, plecați, tăcuți, conștienți de slăbiciunea noastră, noi am dus jugul, un veac întreg limba noastră a fost interzisă, un veac întreg cartea în limba natală a fost persecutată, ca o otravă revoluționară; sacrificii imense făceau aceia care doreau să își însușească începuturile culturii naționale.”

Sunt cuvinte pe care le putem dăltui în bazaltul istoriei spre luarea noastră aminte. Unica sintagmă ce ar putea fi modificată este că nu un veac, ci două s-au făcut deja de când, noi, basarabenii, ducem jugul împilării naționale. O bună parte din basarabeni nu pot ieși nici astăzi din acest jug, acceptând robia și votând forme politice aberante ale mizeriei ei. Spiritul lui Constantin Stere și verbul lui suferind se cer a fi invocate de urmașii lui, unioniștii zilelor noastre.

Cu itinerarii până dincolo de Cercul Polar, dar cu tinerețea frântă sub zăbrele țariste, C.Stere nu a încăput în dușmănosul secol XIX. Nu a încăput nici în sec. XX care se vestea pentru el și pentru Basarabia-i natală, unul plin de mari speranțe și realizări, dar eșuat în războaie și dezbinări.

Sec. XXI aduce în fața noastră un Stere arboros, cu izbânzi și erori, cu o vastă coroană publicistico-literară, cu un tumultuos roman-fluviu publicat în ediția academică de „Opere fundamentale”, cu cele IV volume monumentale de Publicistică, în mare parte inedită ( de peste 3300 de pagini!), îngrijite de harnicul cercetător Victor Durnea; în fine, cu marea durere cronică a Basarabiei înstrăinate, iarăși neîncăpută în hotarele României moderne.

Depinde de noi, contemporanii, ca sec.XXI să ni-l încorporeze acasă definitiv, cu tot neamul său vitreg,  odată cu deplinul Stere, cel legendar!

Mulțumesc.

Ion Hadârcă

Senator de Vaslui

Lasă un răspuns