Senator Ion Hadârcă. Martiriul lui Vasile Gafencu și al familiei sale


Ședința Senatului din data de: 17.04.2019

Declarație politică

MARTIRIUL LUI VASILE GAFENCU ȘI AL FAMILIEI  SALE

 Stimate domnule Președinte al Senatului României,
Stimate doamne și stimați domni Senatori!

Dacă națiunea română ar avea un Panteon al său, un memorial al personalităților care au luptat, muncit și suferit cel mai mult pentru mântuirea Neamului, un loc aparte ar trebui să-i revină familiei basarabene Vasile și Elena Gafencu din localitatea mea de baștină – Sângerei, altă dată – sat din județul Bălți, astăzi oraș și reședință de raion în Republica Moldova.

Vasile Gafencu și feciorul lui, Valeriu, numit de Nicolae Steinhardt Sfântul Închisorilor, sunt doi martiri ai acestei familii de români basarabeni, simple la prima vedere, dar unice prin felul cum au știut să înfrunte vicisitudinile regimurilor inumane abătute peste viața lor și a țării.

Sacrificiul lui Valeriu Gafencu devenit cunoscut datorită mărturiilor celor care l-au cunoscut în libertate, dar mai ales în temnițele de suferință ale regimurilor dictatoriale și comuniste, i-a adus faima mucenicului popular, a sfântului care transcende familia și se dedică întru totul credinței întru Hristos și mântuirii neamului său. Dar această personalitate nu putea să apară din neant. Sfântul Închisorilor a avut izvoarele lui concrete de viață de la care și-a luat seva, și-a format conștiința, și s-a întărit în credință.

Acest izvor, precum mărturisește însuși Valeriu Gafencu, a fost tatăl lui, omul cetății, omul țarinei și al Țării – Vasile Gafencu. Este omul ieșit, ca și Anton Crihan, din țarina Sângereilor Basarabiei, înzestrat cu înțelepciunea țărănească intrinsecă și luminat de cunoștințele sorbite din cărți și din manualele vieții. S-a născut la 1 februarie 1886, a făcut școala primară din sat. În 1914, la vârsta de18 ani, este înrolat în armata țaristă și face un an de război pe frontul caucazian. În 1915, vine la Odessa și se angajează ca electrician pe un vas militar al marinei ruse.

Cu bucuria unei mari descoperiri, istoricul Mircea Stănescu relatează pe blogul său că, începând cu acest moment și până la evenimentele de după Actul Unirii din 1918, această perioadă extrem de intensă a vieții lui Vasile Gafencu este descrisă de el însuși într-un caiet de 47 de pagini, păstrat în Arhiva Națională a României. „Este un document dens, scris într-un stil economic, precis, dar în același timp expresiv, în dulcele grai moldovenesc, care transfigurează pasiunea momentelor trăite” -, notează istoricul în comentariul sau asupra documentului. Caietul să păstrează în Fondul Amintiri, memorii și însemnări ale unor personalități despre situația economico-socială și politică din România și este intitulat Amintiri din timpul Războiului și a revoluției privitor la Unirea Basarabiei cu România, datate 31.03.1931” și semnate „V. Gafencu, fost deputat în Sfatul Țării”.

Cercetătorii care au studiat îndeaproape parcursul vieții pământeanului meu, printre care și istoricul de la Chișinău, Ion Țurcanu, afirmă că Vasile Gafencu „se deosebea prin inteligență nativă ieșită din comun. Făcea parte din categoria oamenilor integri, onești…” Găsim confirmarea acestor considerații în Caietul cu „Amintiri…” al lui Gafencu. De exemplu, istoricul Stănescu relatează că, în momentul în care se punea problema alegerii președintelui Comitetului Moldovenesc de la Odessa, „lupta a fost grea, dat fiind că participanții, după modelul luptei de clasă care se petrecea în Rusia, doreau ca președinte al organizației un soldat, în speță pe Gafencu, iar nu un ofițer, pe Catelly, astfel că eroul nostru a trebuit să lupte împotriva propriei candidaturi: Trebuia să le dovedesc mult, – notează Gafencu în Amintiri, – că nu trebuie să facem cum fac Rușii, pentru că noi Moldovenii suntem puțini și (oameni) ofițeri avem foarte puțini și dacă nu i vom respecta, v’om fi părăsiți de dânșii și nu v’om putea face nimic în organizație. Li dovedeam că Catelly, nu este un aristocrat, cum îl credeau ei ci un sătean din vecinătate cu mine.“

            Vasile Gafencu a fost ales din partea acestui Comitet în Sfatul Țării, unde, scrie istoricul Ion Țurcanu în lucrarea sa „Sfatul Țării.  Istoria zbuciumată a unei importante instituții politice basarabene din anii 1917-1918”, „a fost un deputat foarte activ și unul dintre cei mai insistenți și mai consecvenți luptători pentru drepturile naționale ale românilor basarabeni.” A luat atitudine în Sfatul Țării în legătură cu necesitatea introducerii, în ianuarie 1918, în Basarabia a armatei române cu scopul anihilării haosului și a banditismului dezlănțuit de trupele ruse bolșevizate. Gafencu spunea în Sfatul Țării: „Transilvănenii ar vrea să ne ajute pe noi în lupta împotriva anarhiei, ca frați de sânge, și nu pe ucrainenii care nu au nevoie atât de mare, dar Grinfeld zice de la această catedră că noi putem să luăm în ajutor pe oricine din lumea întreagă, numai nu pe români… Asta înseamnă că deputatul Grinfeld „ne dă voie” să-i chemăm în ajutor pe chinezi, pe japonezi pentru a ne apăra drepturile, numai să nu-i chemăm pe frații noștri. Pentru noi, moldovenii, aceasta este o mare insultă, e foarte regretabil…”

Vasile Gafencu a luat o atitudine tranșantă față de intențiile agresive ale Radei ucrainene, din martie 1918, în ceea ce privește anexarea Basarabiei. Având legături foarte strânse cu naționaliștii ucraineni la Odessa și susținându-le mișcarea pentru independența de imperialismul rusesc, Gafencu le reproșa democraților ucraineni de la tribuna Sfatului Țării: „Ucrainenii au avut din partea organizațiilor moldovenești o susținere cum nu au mai avut-o niciodată de nicăieri. În momentele grele ei puteau conta pe noi și atitudinea noastră față de ei a fost cea a unor prieteni cinstiți și devotați. Dar nu aceeași atitudine o are acum față de noi democrația ucraineană. Sprijinindu-se pe baionetele germane și simțind preț de o clipă o libertate îndoielnică, ea (Ucraina) întinde mâna… asupra Republicii și vrea să ne pună jugul ei imperialist. În Rusia încă e posibil să fie țar și s-ar putea întâmpla ca, în loc să răpească Basarabia, ea însăși să intre din nou în componența statului rus”.

Cuvinte profetice, notează istoricul Ion Țurcanu, dar cu țar bolșevic”. În același an când Basarabia s-a unit cu România, Ucraina a căzut pradă bolșevismului. Teroarea roșie, războiul civil declanșat pe teritoriul ei, foametea organizată mai târziu și represaliile în masă săvârșite sub pretextul luptei de clasă, au luat viața a milioane și milioane de oameni, inclusiv români moldoveni de pe întinsurile locuite de ei de veacuri între Nistru și Bug. La fel ca toți basarabenii salvați prin Actul legitim al Unirii din 27 martie 1918, Vasile Gafencu s-a bucurat timp de 22 de ani de o viața pașnică. După expirarea mandatului de deputat în Sfatul Țării, Vasile Gafencu s-a întors în satul său natal, și-a întemeiat o familie. Deși făcuse studii la Politehnica din Iași, pe care nu le-a absolvit, Vasile Gafencu rămâne învățător în sat, devenind un reper moral al satului Sângerei și al arealului administrativ Bălți. Accede la funcția de președinte al Băncii Populare din localitate, consilier județean, membru în conducerea Camerei Agricole din Bălți. În viața personală toate eforturile le-a dedicat educației celor patru copii ai săi. Având o fermă agricolă la Sângerei, Gafencu își trimite toți copiii la școli mai avansate în orașul Bălți, cu grija unui părinte care își dorea descendenții culți, integri și instruiți. 28 iunie 1940 pune capăt zilelor pașnice care au trenat după miracolul Unirii din 1918. Țarul bolșevic și-a întins brațul criminal peste Nistru, în câteva ore trăgându-și sârma ghimpată pe Prut. Familia lui Vasile Gafencu are aceeași soartă ca a întregii țări: soția și cei patru copii ai săi se refugiază în România, el rămâne în Basarabia. Motivul rămânerii îl găsim în cartea „Sfântul Închisorilor”, mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate și adnotate de monahul Moise”, editată la Alba Iulia în 2007, cuvinte care ar fi fost rostite în momentul despărțirii tatălui de fiu: „Ce ar zice toți frații noștri basarabeni și cum mi-aș ridica ochii la cer dacă și eu și alții ca mine, care până acum am luptat pentru afirmarea sufletului românesc pe acest pământ, am fugit din calea asupritorilor și n-am luat parte la suferința care ne așteaptă” .

Vasile Gafencu a fost arestat de ghestapo-ul bolșevic la 18 ianuarie 1941. I s-a confiscat toată averea, a fost condamnat din motive politice și trimis în unul dintre cele mai aspre lagăre al sistemului sovietic de exterminare – GULAG-ul din regiunea Arhanghelsk, dincolo de Cercul Polar. S-a stins la 16 martie 1942. Zece ani mai târziu, la 18 februarie 1952, în altă temniță comunistă de la Târgu Ocna, avea să se stingă fiul lui, supranumit Sfântul închisorilor – martirul Valeriu.

Iar după alți 66 de ani, la 15 noiembrie 2018, Curtea Constituțională a Republicii Moldova declară inadmisibilă excepția constituțională la Legea din 1992 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice prin care fiica lui Vasile Gafencu, doamna Eleonora Colgiu (Gafencu) a solicitat și a obținut prin decizia primei instanțe, anulată de alte două, restituirea bunurilor confiscate ilegal de la tatăl său de un regim de ocupație sau recuperarea valorii acestora.

Martiriul familiei Gafencu nu a încetat nici în zilele noastre, cum nu a încetat nici mucenicia Basarabiei ocupate mișelește de regimul criminal bolșevic și de urmașii acestuia.

Mulțumesc.

Ion Hadârcă, Senator de Vaslui

Lasă un răspuns