Senator Ion Hadârcă: ION INCULEȚ – UN BRĂTIANU AL BASARABIEI

DECLARAȚIE POLITICĂ

Ședința Senatului din data de: 21.11.2018

 ION INCULEȚ – UN BRĂTIANU AL BASARABIEI

Stimate domnule Președinte al Senatului României,
Stimate doamne și stimați domni Senatori!

Exact cu o sută și un an în urmă, la 21 noiembrie 1917, la Chișinău, se înființa Sfatul Țării, parlamentul democratic al Basarabiei, care, la 27 martie 1918, avea să o aducă, după 106 ani de înstrăinare, înapoi în vatra strămoșească.

Era primul dintre evenimentele de mare relevanță istorică, apărut din logică altor două evenimente, cu care, în mod miraculos, a intrat în rezonanță. Este vorba de Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914, care a respins intrarea în război a României de partea Puterilor Centrale, statuând neutralitatea ei, în prima fază a Primului Război Mondial, și de Consiliul de Coroană din 14 august 1916, care a decretat intrarea României într-un război, declarat de reîntregire, de partea Antantei.

Regele Carol era pe atunci sfâșiat între cele două mari puteri: Antanta și Puterile Centrale, iar, de fapt, însăși România era la răspântia opțiunilor – ori între Basarabia și Transilvania, ori împreună cu ele.

Pe o cale diplomatică, indirectă, între cele două ședințe istorice ale Consiliului de Coroană, Ionel Brătianu, prim-ministrul României, a făcut public obiectivul politicii românești într-un interviu acordat ziarului elvețian „Journal de Genève” în luna mai a anului 1915. România, afirma el, „nu are ambiția unor cuceriri aiurea… (România) se ridică doar pentru a elibera pe frații săi care dintotdeauna au fost uniți cu ea prin cele mai strânse legături… Este deci necesar ca principiul naționalităților să triumfe pentru toate statele europene interesate, deci și pentru România”.

Brătianu a punctat opțiunea corectă în împrejurări extrem de complicate. Pe moment, ele excludeau alipirea simultană a Transilvaniei și a Basarabiei. Brătianu a mizat pe susținerea Antantei în problema Transilvaniei, intrând în război de partea Antantei. Premisele unirii Basarabiei au apărut în urma altor evenimente favorabile obiectivelor României de reîntregire.

Revoluția democratică rusă din februarie 1917 a dus la căderea țarismului, slăbind, pentru o vreme, lanțurile cu care imperiul ținea în robie zeci de popoare. Lozinca dreptului popoarelor la autodeterminare, generată de revoluție, a fost auzită și în Basarabia. O mișcare de eliberare națională prinse a se contura, iar după constituirea Sfatului Țării, devenise reală calea spre reîntregire.

La acea răspântie istorică, Basarabia era foarte aproape de România, dar, totuși, ruptă de un secol de ea. Era departe de Rusia, dar legată cu mii de lanțuri de imperiu. Ca și în cazul României din anul 1914, Basarabia anului 1917 avea nevoie de oameni vizionari, devotați interesului național.

Un Brătianu al Basarabiei era chemat de istorie și el s-a ivit în persoana profesorului Ion Inculeț, care, la 21 noiembrie 1917, a fost ales președinte al Sfatului Țării. Inculeț, fecior de țăran din Răzenii Lăpușnei, a studiat la Universitățile din Dorpat, Estonia, și din Sankt-Petersburg. La izbucnirea făcliei libertății, Ion Inculeț se include în mișcarea revoluționară și, în 1917, devine deputat al Sovietului din Petrograd. Face parte din partidul lui Kerenski și cu mandatul acestuia, vine, în august 1917, la Chișinău pentru a propaga ideile revoluției ruse.

Lovitura de palat a bolșevicilor schimbă radical situația în Rusia, dar și misiunea lui Inculeț. Din emisar al guvernului Kerenski, el devine, evolutiv, adept și militant al mișcării de eliberare națională. Era omul potrivit la locul potrivit în funcția de președinte al Sfatului Țării. Nimeni altul nu ar fi asigurat funcționalitatea acestui organism complicat datorită neomogenității etnice și mai ales ideologice a membrilor lui. Gherman Pântea îl caracterizează în felul următor: „La 21 noiembrie 1917 se deschide Sfatul Țării, organ care avea să vorbească în numele Basarabiei și să decidă soarta ei. Președinte al acestui parlament a fost ales în mod unanuim Ion Inculeț. El întrunea toate calitățile pentru a ocupa această mare demnitate: era calm, abil, împăciuitor, și mai cu seamă extrem de răbdător. (…) Inculeț în toate împrejurările a dovedit un calm desăvârșit și sânge rece. Nici o hotărâre pripită, nici un pas nechibzuit”.

Și Constantin Argentoianu notează despre Ion Inculeț după prima întâlnire a lor de la Iași, în martie 1918, că avea „o pereche de urechi și un nas formidabil, un nas menit să miroase la distanță și să descurce în tufișul vieții poteca cea bună”.

Cu adevărat, Inculeț a putut să aleagă poteca cea mai bună și cea mai scurtă a mântuirii Basarabiei în momentul în care ea se afla chiar pe marginea prăpastiei. Sub sceptrul lui, împreună cu alți minunați patrioți, Basarabia a parcurs în doar câteva luni, calea de la gubernie periferică a imperiului țarist la Republică Democratică autonomă în cadrul Rusiei federative, apoi la Republică Democratică independentă și de la aceasta – la Unirea cu Patria-Mamă, România.

Cât de mult ne-au lipsit, în 1991, la București și la Chișinău, politicieni cu auz politic și formidabilul simț cu care „să miroase la distanță și să descurce… poteca cea bună”, vorba lui Argentoianu, reunirea Republicii Moldova cu România.

După Unire Ion Inculeț a fost ministru al Basarabiei, ministru al sănătății publice, ministru de interne, ministru al comunicațiilor și vicepreședinte al Consiliului de miniștri în Guvernul României. Din octombrie 1918, este membru al Academiei Române.

În 1940, a ajuns să vadă cu ochii năruirea operei sale – invadarea Basarabiei de către sovietici, a României Mari. S-a stins din viață subit, chiar în acel an, la 19 noiembrie, de inimă rea. În acel an, ceva mai înainte, referindu-se la Unirea din 1918, Ion Inculeț scria: „Basarabia a fost smulsă din trupul Moldovei prin forță, cu călcarea oricărui drept și a oricărei dreptăți, în anul 1812. O sută de ani a durat prigonirea de către Rusia țaristă – o sută de ani a durat cu dârzenie rezistența acestui minunat popor moldovean dintre Prut și Nistru pentru conservarea limbei, pentru păstrarea ființei naționale. Niciodată în cursul acestui veac nu s-a stins focul sfânt al conștiinței naționale. Și odată ce împrejurările deveneau favorabile, acest foc se transforma în flacără, care mistuia cât putea mai mult din piedicile ce erau puse în calea Unirei cu toți românii.”

Să luăm aminte la spusele marelui nostru înaintaș. Sunt deja două veacuri de când focul sfânt al conștiinței naționale arde necontenit în Basarabia. Este de datoria clasei politice, a elitelor intelectuale din cele două state românești să nu rateze „împrejurările favorabile” care apar. Uneori, cum a fost în 1918 și cum este cazul acum, împrejurările, ca să apară, se cer anume create și fructificate. Cu determinare și promptitudine. Așa cum a știut să le fructifice generația Marii Uniri de la 1918.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Mulțumesc.

Ion Hadârcă, senator de Vaslui

Lasă un răspuns