Senator Ion Hadârcă: GAURA NEAGRĂ A ISTORIEI NOASTRE – 28 IUNIE 1940

(Proiect de Declarație politică în Senatul României)

Această cruntă, blestemată zi: 28 iunie 1940…

            De 80 de ani, sfârșitul lui iunie ne aduce, odată cu aurul grânelor pârguite, amintirea prea negrului pentru noi, românii, sfârșit de iunie 1940 – începutul celei mai cumplite năpaste căzute peste  țara noastră. În termeni  biblici, atunci s-au desfăcut pecețile Mielului înjunghiat și Cavalerii Apocalipsei au spart hotarele păcii: „Și a ieșit alt cal, roșu ca focul: și celui ce ședea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ…” (Apocalipsa Sf.Ioan Teologul, 6.4).

Și astfel, în bulboana timpului s-au prăbușit hotare și coroane, pământuri cu ape și munți, cu orașe și sate, biserici și temple de carte, iar trenurile morții au prins a șerpui către noaptea polară cu mii și mii de români basarabeni și bucovineni…

Punând în aplicare protocoalele secrete aferente Pactului dintre Hitler și Stalin (Pactul von Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939), ultimatumul sovietic înaintat României la 26 iunie 1940 (ora 22.00!), plin de minciuni și amenințări sfidătoare a semănat panică și dezastru în rândurile populației, iar conducerea de atunci a României a fost, pur și simplu, paralizată. Iată cum apreciază azi reacția de atunci prestigioasa revistă „Historia”: „Într-o vizită făcută la Chișinău în ianuarie  1940, cu ocazia Bobotezei, Carol declara cu emfaza urbis et orbis  că granițele României sunt ca un „brâu de oțel și foc” pentru  orice eventual agresor și că „nicio brazdă de pământ românesc nu va fi cedată fără luptă”! Șase luni mai târziu, cuvintele monarhului s-au dovedit a fi o simplă fanfaronadă (Dan Falcan, în revista „Historia”, nr.221, iunie 2020, pag.14). În fond, „fanfaronada” se referă la cele două Consilii de Coroană convocate la 27 iunie (orele 12.00 și 21.00), Consiliul având doar un rol consultativ, iar dreptul deciziei finale (constituționale!) aparținând suveranului care, în curând, și după pierderea Transilvaniei, a abdicat. Memorabilă a rămas pentru istorie chemarea patetică a istoricului basarabean de la Olănești acad.Ștefan Ciobanu, rostită la Consiliu: „Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem!”

Istoricii sunt cvasi unanimi în aprecieri: „Hotărârea Consiliului de Coroană de la 27 iunie 1940 a costat România aproape 50 de ani de ocupație sovietică în Basarabia și Bucovina, cu excepția anilor 1941-1944, fără a mai pune în discuție pierderile economice, sovietizarea și antiromânismul, pervertirea limbii și a poporului pe tipar propagandistic sovietic într-un pseudo-popor „moldovenesc”, evident „diferit de cel român”. O gafă cât o jumătate de secol de ocupație sovietică” (Iulian Chifu. Basarabia sub ocupație sovietică, București, Ed. Politeia-SNSPA, 2004, pag.63). O gafă cât o rușine națională și cât o trădare, am adăuga noi.

Calvarul ce a urmat nu poate fi descris în cuvinte și nici cuprins de imaginație. Iată  cum îl povestește o simplă basarabeancă, Tamara Oală Pleșca, din satul Sofia, Drochia: „Familia noastră a fost deportată în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. (…) Când ne-au ridicat, eram eu, mama, tata, bunica, fratele, cumnata, sora mai mică, un frate mai mic decât mine și unul mititel de tot care a și murit pe drum. Avea un an. Deci, 9 persoane. Ne-au dus în curtea preotului. El fugise în România, în 40, când veniseră sovieticii. Și acolo s-au strâns toate căruțele și ne-am pornit din sat.

Pe drum am ajuns la un loc de-al nostru unde aveam șase hectare. Și acum îmi vine să plâng când îmi amintesc. Tata s-a coborât din căruță, s-a aplecat în genunchi. A luat niște țărână și a pus-o în buzunar. A sărutat pământul, și-a făcut cruce. Grâul se cocea, a luat puțin grâu în mână, l-a frecat în palme și l-a pus în buzunar. S-a suit și am plecat mai departe (pe drum spre Siberia). (Din volumul „Să nu ne răzbunați! Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia, Alba Iulia, Ed.Reîntregirea, 2012, pag.293-296).

Acum se știe, ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 și nota ultimativă din 27 iunie au luat prin surprindere totală populația, dar nu și cercurile diriguitoare de atunci. Armata Română era pregătită de orice scenarii (a se vedea, Ion Ciurcă „Cedarea Basarabiei și părții de Nord a Bucovinei” în revista „Magazin istoric”, iunie 2020, pag.9-14). De existența unei înțelegeri secrete între naziști și sovietici se discuta deschis în cancelariile europene încă din septembrie 1939. Istoricii au stabilit că încă la 4 decembrie 1939 ministrul german la București W.Fabricius i-a declarat ministrului român Grigore Gafencu că „dacă războiul se va intensifica în vest, Rusia Sovietică nu va putea fi împiedicată să-și realizeze anumite planuri”. În anumitele planuri ale Rusiei pentru răsăritul continentului intra și atacarea României, iar abandonul german nu mai avea nevoie să fie tradus din limbajul diplomatic. Asta în timp ce regele Carol al II-lea mai trăia cu iluzia că „Germania …poate fi și este o pavăză a noastră contra URSS”.

Zarurile sorții, din păcate, nu ne-au fost favorabile…

Iată că la 80 de ani de la acele vremuri cumplite și la 30 de ani de la dispariția statului agresor, URSS, jertfa lor este din nou anatemizată de un mutant al experimentului sovietic pe creierul românilor basarabeni. Este știut: acest produs al bolșevismului simptomatic a fost adus în vârful piramidei de putere de la Chișinău de viiturile murdare ale corupției. Este un accident, dar un accident pe care trebuie să ni-l asumăm, pentru că accidentul de la Chișinău trebuie neapărat văzut ca pe o răzbunare a șanselor ratate de noi. Revin a câta oară la regretele legate de lipsa de perspicacitate, ca să nu spun la demonstrația de lașitate, a clasei politice române de la începutul anilor 1990, care în loc să fructifice șansa istorică ivită în cadrul procesului european de lichidare a consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov, s-a ținut de organizarea mineriadelor a căror oribilă arătare a înfundat România pe mulți ani în zona țărilor post-comuniste cu regimuri reticente la democrație.

 80 de ani de la atacul mișelesc al Sovietelor asupra României cu acceptul laș al Germaniei naziste și lipsa de reacție din partea aliaților sunt o lecție pe care România trebuie să o învețe pentru secole înainte. Pentru că în ea se conține tot complexul de circumstanțe interne și internaționale defavorabile în care țara noastră s-a pomenit atunci. În ea este vorba de stabilitatea politică internă, de capacitatea clasei politice conducătoare de a lua decizii corecte, prompte și curajoase, de pregătirea pentru apărarea nemijlocită a țării, dar și de capacitatea de reacție și de ripostă la atacurile de dezinformare și dezorientare în fazele hibride ale eventualelor invazii.

Este un adevăr știut că  lecțiile istoriei trebuie însușite foarte bine și nicicând nu trebuie uitate. La 80 de ani de la rapturile anului 1940, s-ar părea că o situație similară celei din sumbrul secol XX nu ar mai avea cum să apară în secolul nostru  Însă evenimentele din 2008, împotriva Georgiei, cele din 2014 împotriva Ucrainei, anexarea Crimeii și ruperea unor regiuni ale ei din est, arată foarte convingător că se poate. Adăugăm aici și războiul de pe Nistru din 1992 împotriva Republicii Moldova, rămas până azi ca un „conflict înghețat” gata oricând să se dezghețe și să degenereze într-o nouă gaură apocaliptică. În același context se înscriu și planurile înjghebării prin metode combinate, militare și hibride, a unei fantomatice construcții statale Novorossia, la granițele României, dar și faptul că, la Chișinău, guvernează un regim mercenar, al intereselor rusești. În interpretarea unor aventurieri politici faza trecerii de la revizionismul istoric la cel teritorial este foarte scurtă, iar conjunctura internațională prielnică lor pare să se arate amenințător. Cât e ca mercenarilor de la Chișinău să li se pară prea aproape capitala guberniei lor de granița de vest a unui resuscitat din morți imperiu sovietic?

Despre toate aceste pericole, moșteniri și tendințe revizioniste, cu luciditate și îngrijorare echilibrată, vorbește Rezoluția Parlamentului European din 19 septembrie 2019, referitoare la importanța memoriei istorice europene pentru viitorul Europei (2019/2819(RSP)). Reținem, în special, acest pasaj edificator pentru noi: „… Uniunea Sovietică comunistă a început un război agresiv împotriva Finlandei la 30 noiembrie 1939, iar în iunie 1940 a ocupat și a anexat părți din România – teritorii care nu au fost niciodată returnate (s.n.) – și a anexat republicile independente Lituania, Letonia și Estonia”. Păcat că până astăzi Parlamentul României nu a formulat nici un comentariu oficial legat de această Rezoluție extrem de importantă.

Să nu ne răzbunați! – acest îndemn înțelept către noi este chemarea din închisorile comuniste a filozofului creștin Mircea Vulcănescu. În consecință, rândurile de față sunt așternute nu spre răzbunare, ci spre neuitare. Iar neuitarea, se știe, mai înseamnă și rostirea adevărului, și luarea aminte a urmașilor: de a-și uni rândurile în fața primejdiilor din afară și de a face tot posibilul ca nicicând să nu se mai repete ororile trecutului…

26-28 iunie 2020

Ion Hadârcă, senator de Vaslui

Lasă un răspuns