Senator Ion Hadârcă: EMINESCU ȘI DANTE, AFINITĂȚI ELECTIVE Comunicare în cadrul Academiei Române, 31 august 2019, de Ziua Limbii Române)

Academia Română

1. Introducere
Este o deosebită onoare, dar și un test major pentru mine, să colocviez (pentru a doua oară!) în aula Academiei Române cu prilejul Sărbătorii Naționale a Limbii Române.
Ziua de 31 august are o simbolistică aparte prin simultaneitatea sărbătoririi ei de o parte și de alta a Prutului, în acest mod cimentându-se unitatea indestructibilă de limbă, istorie și conștiință românească! Sunt inerente, în aceste împrejurări, cuvintele mari și festive, dar ne vom strădui să fim cât mai zgârciți cu ele.
Sunt 30 de ani de la istorica sesiune parlamentară de la Chișinău, când limba română a fost repusă în drepturile ei legitime, cea mai importantă decizie fiind revenirea la grafia latină! 31 august a fost precedat de un 27 august 1989, ziua convocării Marii Adunări Naționale, prima acțiune postbelică de amploare a românilor basarabeni și apogeu al Mișcării de eliberare națională. Rolul scriitorilor în opera deșteptării naționale și a desfășurării MAN a fost decisiv. Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Lidia Istrati ș.a., nu fără a-l trece cu vederea pe președintele Uniunii Scriitorilor de atunci, Ion Constantin Ciobanu, tot el președinte al Sovietului Suprem al RSS Moldovenești, cu rol decisiv în moderarea istoricei sesiuni de la 31 august – 1 septembrie 1989. 
Firește că deasupra tuturor acțiunilor noastre, place unora sau nu, a fost și rămâne imaginea emblematică a lui Eminescu, a cărui definiție axială rămâne: SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM!
Mioritism? Mesianism? Nicidecum. A fost o luptă dură pentru o gură de oxigen cultural într-un spațiu asfixiat, noxele căruia se mai simt până azi…
Drept preludiu al acestor evocări mi-a fost, vara aceasta, un scurt răgaz în Italia, unde, la modul direct, am trecut Rubiconul. Nu pentru a cuceri, ci pentru a mă lăsa cucerit de stampele renascentiste ale regiunii Emilia Romagna, de muzica limbii italiene, de valurile Adriaticii, de tainele Castelului Gradara, unde a pătimit nefericita captivă a Infernului dantesc, Francesca da Rimini, într-un final, închinându-mă și la vechea Ravena, locul odihnei de veci a lui Dante Alighieri. Astfel, Dante și Eminescu au prins a deveni dominanta meditațiilor mele pentru ziua de 31 august.
Desigur, în prima duminică, m-am cuminecat la Biserica ortodoxă română din Rimini „Sfântul Ghelasie de Râmeț”. Cu emoții aparte mi-a fost dat să ascult, departe de țară, o slujbă frumoasă în limba română, dar și în italiană, oficiată de preacucernicul Marcelian-Claudiu Bucurenciu, parohul renăscutului locaș creștin din centrul urbei, pe baza părăsitei Biserici catolice „Santa Agnesia”. Am evocat aceste lucruri nu doar pentru semnificația aparte a oazei de limbă română, liturghiată de un cor splendid și îngânată cuvios și curat de ceata de copii numeroși ai familiilor de români, stabiliți acolo, dar și pentru faptul că Biserica „Sfântul Ghelasie de Râmeț” are nevoie de subsidii substanțiale pentru a fi renovată capital și a servi tuturor cetățenilor din Rimini, ea fiind, în egală măsură, un simbol ancestral (cu o clopotniță din sec.VIII!) al unității ecumenice creștine și al originii noastre latine, așa cum s-a vădit și în timpul întâlnirii de la București, luna mai a.c. a celor doi înalți prelați: Papa Francisc și Preafericitul Daniel, Patriarhul BOR.
Cu gândul la cei de acasă, atât în Biserica română din Rimini, cât și la mormântul lui Dante din Ravena, am avut prilejul să meditez îndelung asupra destinului nostru comun, asupra impactului european și universal al latinității, implicit asupra oamenilor noștri iluștri, odată cu creșterea limbii românești și-a patriei cinstire, până la extremitatea estică a latinității, spre mereu năpăstuita insulă a Basarabiei.

II. DANTE ȘI EMINESCU DESPRE LIMBĂ
Grație mentorului actual al Convorbirilor literare, Cassian Maria Spiridon, cel care mi-a împrumutat cartea, am luat cu mine drept călăuză spirituală în Italia dantescă studiul eminentului medievist Bruno Nardi Dante și cultura medievală, în traducerea lui Ioan Milea, Ed. Limes, 2019. În special, mi-a furat atenția Capitolul VI, Limbajul, un eseu de-o amplă și elevată profunzime despre gândirea lui Dante, ctitorul-reformator al limbii italiene, privind natura și filozofia limbajului, în baza studiului filologic al lui Dante De vulgari eloquentia (op.cit., pp..214-244).
Bruno Nardi situează gândirea lui Dante într-un context istorico-dialectic al latinității scolastice și al cauzalității mistico-empirice caracteristice medioevului. Navigând cu prudență prin hățișurile teologice ale Duocentului și ale stilnovismului epocii, Dante își schițează în Banchetul (Convivo) propriul discurs filozofic de esență metafizică, transcendentală. Se reține instant metafora dantescă a Filozofiei ca „privire neîntreruptă”, în care Dante străvede „Înțelepciunea veșnică a cărților lui Solomon și Logosul evanghelistului Ioan (op.cit., pag.74). Pe urmele lui Dante, Nardi insistă în comentariile sale despre „doamna nobilă” – Înțelepciunea, care, la rândul ei, în cartea Pildelor, afirmă: „Când Dumnezeu rânduia cerurile, eu eram de față”. Și, apoteotic, autorul Banchetului o identifică din nou cu Logosul evanghelistului Ioan, spunând că, după ce am fost făcuți, pentru a ne îndrepta, a venit la noi sub o înfățișare ca a noastră, adică s-a făcut trup în persoana lui Christos” (op.cit., pag.75). Sublimă idee! Am parcurs-o și toate s-au așezat la locul lor, mai ales în descifrările hermeneutice ale mult vehiculatei formule eminesciene, de anticipație heideggeriană: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”. Puneți aici în locul limbii Logosul christic al evanghelistului Ioan și veți realiza un concept desăvârșit, de mare forță vizionară, a genialului Eminescu!
Deoarece versetele 124-142 din Paradis, Cântul XXVI, bucurându-se de comentarii desfășurate de-a lungul timpului, de la Boccaccio până la Umberto Eco, ocupă un loc central în concepția reformatoare a lui Dante și exprimă chintesența teoretizărilor din De vulgari eloquentia, vom reproduce fragmentul respectiv în versiunea lui George Coșbuc (A se vedea Divina Comedie, trad.G.Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed.Polirom, Iași, 2000, p.683). Adam către Dumnezeu:
„Iar limba ce-o vorbii fu stinsă toată 
pe când Nimrod cu-ai săi n-avea nici gând 
să facă cea ce-n veci n-avea să poată. 
Căci orice faptă-a minții-n timp urmând 
plăcerii voatre-umane și rotirii 
acestor roți, n-au trainic trai nicicând.
Că oamenii vorbesc e fapt-a firii; 
iar firii-apoi nimic nu-i pasă, dacă 
voi dați așa sau altfel curs vorbirii. (s.n.)
Și pân-a nu veni într-acea cloacă,
numit-a lumea El supremul Bine
din care-mi vine-odihna ce mă-mbracă.
Eli apoi, și-așa veni de sine 
căci astfel e ce oamenii uzează.
Ca frunza-n pom, că piere și-alta vine.”
Între altele, ca un adagio de nuanță, revenim la original pentru ultimul distih: „ché l”uso d”i mortali è come fronda// in ramo, che sen va e altra vene” („că obiceiurile muritorilor, ca frunza-s/ pe ram, care se duce și alta vine-n locu-i”– B.Nardi, op.cit.p.241). Este evident aici laitmotivul pantareic din întreaga poezie eminesciană „ce e val ca valul trece” (Glosă etc.). Accentele principale ale acestui fragment sunt în primul vers (124). „Limba pe care am vorbit-o a fost toată stinsă” – este vorba de principiul „forma locutionis” sau de matricea lingvistică arhetipală, precum în versetul 130: „Un fapt natural” sau „natura del linguaggio”este ca omul să vorbească! „Opera naturale ė ch”uom favella” (Sursa originală: Dante Alighieri, La divina commedia, a cura di Natalino Sapegno, Fabri Editori, 2006, RCS Libri SpA, Milano. Col.La grande litteratura italiana, pp. 1066-1067). 
Scopul ascuns (aproape eretic!) insinuat de Dante este tocmai amendarea preceptului biblic al imuabilității limbii adamice și, prin catastrofa babilonică a amestecului limbilor, realizarea posibilității, idem a doctrinei novatoare, de afirmare a unei limbi umane naturale, schimbătoare și mereu reînnoitoare (Opera naturale).
Bruno Nardi concluzionează. „În școlile de logică și în cele de teologie s-a discutat îndelung în jurul naturii și originii limbii. Dar maeștrilor dialecticii, ca și acelora ai teologiei, le lipsea experiența vie a nașterii vulgarei, pe care Dante o avea, a vulgarei care „va fi o limbă nouă, un soare nou, ce va răsări acolo unde va apune cel vechi” (latina acelor școli) „și va aduce lumină celor ce zac în beznă și întunecime din pricina vechiului soare, care pentru ei nu luminează”. Acelei noi limbi ce stă să se nască, Dante, asemenea lui Adam, simțea că îi este, împreună cu poporul din toate părțile Italiei, făuritorul” (B.Nardi, op.cit., p.243).
La o altă scară, urmărind alte sarcini doctrinare, Eminescu polemizează cu contestatarii continuității limbii și unității neamului românesc, bunăoară, în fragmentul supraintitulat Unitatea limbei și poporului român:„Există multe indicii, atât în numirile localităților și râurilor, precum și în alte împrejurări care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formațiunii statelor noastre. (…) Organografic (s.n.) vorbind limba era aceeași; numai termenii, materialul de vorbire diferea pe ici pe colo. O unitate atât de pronunțată a limbei dovedește însă o unitate de origini etnice” (Op.XII, p.122), citat după „Mihai Eminescu, Despre limbă, cultură, teatru, ediție de Dumitru Irimia, Ed.Universității „Al.Ioan Cuza”, Iași, 2016, pp.22-23).
Dacă Dante, în De vulgari eloquentia, Banchetul sau Divina comedie desfășoară consecvent un discurs filozofico-poetic și cosmogonic cuasiintegru (în pofida nefinalizării studiului De vulgari), atunci Eminescu își schițează programul contrapunctic și cu neliniști febrile (de fatum profetic, vaticinar), unde trecutul, tradiția, folclorul, Lepturariul lui Aron Pumnul, „Zilele de aur-a scripturilor române”, școala ardeleană sau „Lumea ce gândea în basme și vorbea în poezii” se intersectează și se învolburează vertiginos printre conspecte studențești, traduceri din Horațiu și Kant, note și excerpte din istorie, economie, teorie a dreptului, publicistică și pledoarii ardente pentru pământurile strămoșești ale Basarabiei și Bucovinei – totul și toate într-un iureș ce frizează alienarea, imposibil de cuprins într-o minte omenească și totuși, atât de potrivite timpului și necesităților afirmării noii entități statale – România. Aici se întâlnesc spiritele eleate – în rol de făuritori.
… Pentru completarea subiectului, în volumul XV din Opere, 1993, ed.Perpessicius, se publică un excerpt „anonim” în limba germană al studentului berlinez M.Eminescu: „Dante. La el poezia nu are nici un scop (tendință) dinainte și deliberat conceput și ea cuprinde acea multitudine de sensuri și laturi poetice pe care o așteptăm de la o creație genială și pe care o găsim în ea. (…) 
El înfățișează materia aleasă pentru ea însăși, chiar dacă este adesea purtătoarea unor semnificații multiple” (Op.XV, p.700). În fine, înflăcăratul eminescolog german Helmuth Frich, pînă la urmă, a identificat originalul, recenzia lui Friedrich Notter asupra unei ediții germane, recenzie reprodusă integral în volumul II al lui H.Frich Surse germane ale creației eminesciene (Ed.Saeculum I.O., Buc., 1999, pp.85-96).
Vastele preocupări filologice, literare, etnoculturale și de alt ordin ale lui Eminescu trădează un spirit mereu avid de cunoaștere, cu intuiții geniale și capacități fenomenale de absorbție, cvasi enciclopedice. Afinitățile elective ale celor doi mari poeți sunt multiple și impresionante. De pildă, dacă Dante vorbește, în studiile și versetele sale, de limba imanentă (imuabilă, în sens adamic), Eminescu, în alt context, bineînțeles, cu tangențe relative, folosește un termen similar. Iată o maximă eminesciană superbă rătăcită în labirintul Fragmentariumului: „Limba românească e la sine acasă o împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit în metal aur pe când ea pare a nu fi dat nimărui nimic. A o desbrăca de averile pe care ea harnică și mlădioasă le-au adunat în veci de mai bine de o mie de ani, însemnează a face din împărăteasă cerșetoare. Dar metalul aur ea l-a tipărit în tiparul ei propriu și azi al ei pentru că toate poartă efigia ei neschimbată, neschimbabilă (s.n.) chiar” (Op.,XV, p.1073). Adică, imuabilă! Limba – „fagure de miere” sau „măsurariul civilizațiunei unui popor” sunt alte definiții deja consacrate purtând inconfundabila amprentă eminesciană.
Economia spațiului nu ne permite a desfășura o exemplificare mai largă a preocupărilor lingvistice eminesciene și a inestimabilei sale contribuții la ctitorirea limbii moderne. Edificatoare în acest sens rămâne monografia lui Gheorghe Bulgăr Momentul Eminescu în evoluția limbii române (Ed. Minerva, Buc., 1971).
Sub aspectul relațiilor culturale româno-italiene sunt relevante două texte eminesciene: Dialectele italice și etimologismul (Op.XV. Fragmentarium, p.102, Ms.2255) și Limba Italiei și limba română (Op.XV. Fragmentarium, p.102, Ms.2262). Ambele texte de o semnificație aparte au fost pentru prima dată publicate de George Călinescu în 1935 în Opera lui Mihai Eminescu în două volume.
Noi vom cita după ediția din 1976, capitolul Cultura. Eminescu în timp și spațiu, subcapitolul 6 Literaturile italiană și spaniolă: „La Viena e cu putință ca Eminescu să fi umblat și pe la cursul de limbă italiană al lui Cattaneo, de vreme ce-l frecventa pe acela de limbi romanice a lui Mussafia. Câte o mică încercare, greșită și aceea, de frază italiană (Io amo la lingua italiana perche ella e la musica de più grande maestro di monde, la musico di Dio”) sau transcrierea cântecului venețian Santa Lucia (cu greșeli) (…) dau de bănuit că poetul își puse o clipă în gând să învețe și această limbă” (George Călinescu, Opera lui Eminescu, vol.1, Ed. Minerva, Buc., 1976, p.426). Sau, mai jos: „Încercarea (s.n.) de a face terține românești și unele versuri de structură adânc dantescă, ce s-au întâlnit la locul lor, arată că Eminescu citise pe Dante în original sau traducere. „Dante a avut cuvânt când a zis că locașul celor răi, iadul, e paradis cu bune intenții”, scrie el într-un articol (Triumful princ.conserv.), (Op.cit., pp.426-427).
Ei bine, cu tot respectul pentru marele Călinescu, informația la care nu a mai revenit peste ani este de valoare, dar incompletă, fugară și ușor ironică, în stilu-i caracteristic. De exemplu, „încercarea de a face terține” dantești e mai mult decât o încercare, dacă e să luăm în considerare doar terținele, topite în sextine, din Panorama dantescă a strălucitei pânze Memento mori sau poemul postum Terține…
Să dezvoltăm aserțiunea prin fragmentul eminescian Limba Italiei și limba română: „Italia, lumea schimbată la față, pământul în delir, soarele beat. Limba ei, muzica celui mai mare maestru al ei, muzica nu e decât limba română (s.n.) prinsă în muzică, limba română măsurată pe note, limba română în apoteoza unei feerii. 
Io amo la lingua italiana perché ella è la musica de più grande maestro di mondo, la musica di Dio” (Op.X., Ms.2262, p.102).
Cel puțin trei aspecte ar fi de remarcat în fragmentul citat: sintagma „Italia, lumea schimbată la față” indică faptul că Eminescu era la curent cu mișcarea de renaștere italiană Risorgimento, condusă de Garibaldi, Mazzini și Cavour, care a dus la eliberarea și unificarea Italiei, încheiată în 1870, precum și faptul că nota lui Eminescu este, probabil, din 1884, când el a trecut, împreună cu prietenul său Chibici prin Italia după perioada de recuperare în Elveția. Al doilea lucru de remarcat este elogiul adus limbii române în egală măsură cu cea italiană („limba română în apoteoza unei feerii”)! Și, în al treilea rând, limba italiană „muzica celui mai mare maestru al ei”, cu siguranță, face referință la Dante!
Aici, ca și în alte părți, îl regăsim pe același Eminescu însetat de frumos și de absolut, precum, exact și bine, l-a caracterizat redutabilul eminescolog din patria lui Dante Rosa Del Conte în Eminescu o dell” Assoluto. Vorbind de falia cosmogonică din Scrisoarea I, Rosa Del Conte accentuează paralela sugestivă Dante-Eminescu: „Dincolo de orice valabilitate rațională și științifică a sa, va rămâne mereu capacitatea dobândită de poet de a ne comunica un sentiment de o anvergură și de o semnificație cosmică. (…)
Nemulțumindu-se să-i evoce puterea însuflețitoare, retrăind cu fantezie clipa creației, ce coincide cu manifestarea luminii, poetul se scufundă în esența ei vibratilă, se îmbată de ea, precum Dante în Empireu, contemplând-o cu ochii Eonului ce se aruncă în ea, pierzându-se în bulboana ei”. (Rosa Del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ed.Dacia, Cluj, 1990, pp.238-239).
Bulboana sau vâltoarea, sau „cuibarul rotit de stele”, sau alte imagini ce te absorb pe neobservate într-un valvârtej tot mai înalt și mai adânc, precum într-o amețitoare pâlnie-gigant sau ca într-un Laser de la Măgurele, absorbindu-te spre Eonul primar, acel punct infinitezimal, supranumit azi „particula lui Dumnezeu” din care izvorăsc coloniile de lumi pierdute: 
De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute 
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viață de un dor nemărginit…
Apropo, s-a vorbit mult de acel enigmatic „dor nemărginit” de esență schopenhaueriană. Versiunea noastră este că, pe o altă cale, într-un alt limbaj, cu elevate pârghii de demonstrație, a mobilului genetic primar, Eminescu desfășoară sublim mecanismul aceleiași iubiri cosmice, care „mișcă sori și stele”, definiție celebră care încheie inegalabila Divina Comedie: L”amor che move il sole e l”altre stelle”.
Mutatis mutandis, dacă Dante ar îmbrăca haina bătrânului dascăl din Scrisoarea I sau dacă Eminescu ar porni să exploreze universul dantesc, domesticit între timp cu noi viziuni și explorări spațiale, probabil că schimbarea prea mult nu ar mai conta. Și probabil că, întâlnindu-se undeva, pe o treaptă apolinică a paradisului, cei doi ar avea multe să-și vorbească într-un ilustru idiom, știut numai de ei…

III. ARTA CĂRȚII

La 9 iulie c., în Aula mare a Academiei Române, am participat la un eveniment de o importanță majoră pentru știința, cultura și civilizația română: lansarea celor două volume Arta în România. Din preistorie în contemporanitate. Volumele, consistente și grele sub toate aspectele (cca 4000 pagini, cu tot cu planșe!), sunt corolarul muncii unui colectiv numeros de savanți-cercetători în frunte cu editorii: acad.Răzvan Teodorescu și acad.Marius Porumb. Ediția a apărut în condiții grafice excelente la Editura Academiei Române și Editura MEGA, Cluj-Napoca.
Într-un consistent Cuvânt-înainte la primul volum, acad. Răzvan Teodorescu pune în valoare „creativitatea esențializatoare poetică și aproape magică a trăitorilor acestor locuri”, subliniind: „regăsirea binomului arheic-clasic (ca și a celui de latinitate-statalitate (…) care este ilustrat definitiv de limbă, psihologie și mentalitate) în curgerea neîntreruptă a operelor figurativului românesc, întâlnirea permanentă a esențializărilor și sublimărilor lucide și poetice (s.n.) ale lumii din jur, în vigoarea adâncurilor unei mentalități aproape magice (s.n.) va fi deslușită adesea în arta acestor locuri” (p.9).
Prin acte, scrisori, hrisoave, cronici și tipărituri, limba română și-a sporit constant semnele de identitate cu fiecare nou vestigiu tot mai adânc proiectându-și originile sale.
Complementare subiectului nostru, al dezvoltării limbii, scrisului și tiparului românesc sunt, în special, capitolele dedicate Graficii de carte, din sec,XV-XVII și XVIII-XIX, în arii distincte pentru Țara Românească, Moldova și Transilvania… Pentru Țara Românească este relevantă domnia lui Radu cel Mare, după cum afirmă autorii: „Tiparul la noi a fost introdus de Radu cel Mare, domnitorul Țării Românești (1495-1508) care îl primește în țară pe ieromonahul Macarie Tipograful. Acesta a deprins meșteșugul tiparului la Veneția și a tipărit cărți la Cetinjé, capitala Muntenegrului. Cotropitorii turci îl determină să-și găsească refugiul la curtea domnească din Târgoviște. Aici, sau la mănăstirea Dealu, imprimă trei cărți în limba slavonă: Liturghierul din 1508 (…), Octoihul din 1510 (în vremea lui Vlad cel Tânăr) și Evangheliarul din 1512 (în timpul lui Neagoe Basarab…)”, (I/396).
Un alt moment, crucial, aș zice, pentru dezvoltarea și formarea limbii române este următorul: „Monumentala Biblie din 1688, cea dintâi traducere integrală în limba română a Sfintei Scripturi (care a contribuit intens la dezvoltarea limbii literare, după cum se știe”) (I/397).
Probabil că un spirit emulativ al Renașterii târzii guvernează epoca celor trei Principate românești în dorința lor de europenizare și autonomizare culturală și politică. Apariția „Cazaniei lui Varlaam” în Moldova este un alt răboj relevant: „Stăpânit de înalte ambiții culturale, domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) înființează la Iași, în 1641, prima tipografie din Moldova, fiind sprijinit, asemenea lui Matei Basarab, de Petru Movilă, mitropolitul Kievului. La Iași se tipărește în anul 1643 Cartea românească (s.n.) de învățătură numită și Cazania lui Varlaam, după numele mitropolitului cărturar, care a tradus-o în română din slavonește și a editat-o” (1/503).
Diaconul Coresi, luminătorul Transilvaniei și al întregului spațiu românesc de o parte și de alta a Carpaților, este un alt reper emblematic al rostirii noastre ființiale: „În a doua jumătate a secolului al XVI-lea o fructuoasă activitate pe tărâmul tiparului românesc desfășoară la sud, dar mai ales, la nord de Carpați, diaconul Coresi, colaboratorii și urmașii săi, care scot de sub teascuri, alături de cărți slavone și numeroase cărți în limba română, preferate deoarece erau pe înțelesul poporului” (s.n.) (I(/538).
Prima tipăritură în limba română este Catehismul drept întrebare creștinească (1559), iar Evanghelia cu învățătură în limba română, imprimată la Brașov de diaconul Coresi în 1581 este finanțată de judele orașului de sub Tâmpa, Lucas Hirscher, între altele urmașul celui căruia îi este adresată celebra Scrisoare a lui Neacșu (1521). (După alte surse, este Hans Benkner, primar de Brașov, a se vedea: Klaus Bochmann, Heinrich Stiehler, Introducere în istoria limbii și literaturii române, Ed.Cartier istoric, 2018, p.183).
Am evidențiat aici doar câteva nume și fapte esențiale pentru cunoașterea completă, ținând să detaliez că școala sovietică a aplicat ca pe vremuri păgâne, același principiu al cenzurii discriminatorii, obturând toate formulările legate de afirmarea limbii românești, a scrisului ei, a originii și a identității noastre naționale.
Corpusul Arta în România – un capitol de patrimoniu, suflat în aurul limbii române…

IV. DOI GERMANI DESPRE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
În contextul evenimentelor noastre culturale, editura chișinăuiană Cartier istoric a lansat studiul savanților germani Klaus Bochmann, Heinrich Stiehler, Introducere în istoria limbii și literaturii române (2018, 302 pag.). Este o expunere cu caracter normativ, precum se subliniază în Prefață: „compendiu de istorie a limbii și literaturii române pentru studentele și studenții de la romanistică”. Am citit volumul cu un interes sporit, fiind intrigat și de faptul că-l cunosc personal pe unul dintre autori, participând și la lansarea studiului Domniei sale anterior: Limba română, istorie, variante, conflicte. O privire din afară (Ed.Cartdidact, 2004). Prin personalitatea lui Klaus Bochmann, în special, atestăm ca atare contribuția unui excelent romanist la studiul pasional și la propagarea limbii române în spațiul cultural german, dumnealui fiind și Președinte al Institutului Moldova din Leipzig. Firește că și ediția în cauză este o contribuție valoroasă la cunoașterea limbii și literaturii române, analiza lucrării ținând de competența specialiștilor din domeniu.
Pe lângă ampla și docta documentare, cu o bibliografie bogată, „strict selectivă”, dar „edificatoare”, spun autorii, am sesizat, totuși, anumite limite ale surselor bibliografice, majoritatea din ele foarte valoroase, dar încremenite la nivelul anilor 2000, precum și unele predilecții strecurate insidios (Lavastine, Boia sau Marian Popa) față de care s-ar cere o doză mai mare de discernământ. Observația se referă mai mult la partea a doua a studiului despre care Markus Bauer, în cuvântul de pe copertă, spune: „Pentru problematizarea, implicită la Bochmann, a situării în spațiu a românilor, Heinrich Stiehler, grație ipotezei cu privire la posibila deconectare a literaturii române de limba română (?!), are o interpretare proprie”.
Unul din compartimentele cele mai problematizante – Controversele privind spațiul apariției limbii române – dezbate, implicit, problema, artificială în fond, dar extinsă până în zilele noastre, privind întârzierea formării limbii române în alambicul balcanic, migrația și etnogeneza românilor. De la istoricii germani din sec. XVIII Sulzer și von Engel până la controversatul Rősler, combătut de Eminescu, urmărim aceleași teoretizări migraționiste discutabile, relansate în zilele noastre de Gottfried Schramm (op.cit, pag.37) și alții.
E de combătut aici și reluarea tezei depășite a lui Călinescu privind boala lui Eminescu, regretând și lipsa altor surse germane notorii, cum ar fi Helmuth Frisch cu ale sale două volume substanțiale: Surse germane ale creației eminesciene (Ed.Saeculum I.O., Buc., 1999), unde Frisch, între altele, recunoaște „expresia unei independențe absolute a gândurilor și a activităților unui geniu adevărat” (op.cit., vol.I/17).
Este inexplicabilă și lipsa unei alte surse de mare notorietate istorico-literară. Vorbim de Martin Opitz (1597-1637, poet, traducător, etnograf și diplomat german, inovator și „părinte al poeticii germane moderne” (Fritz Martini, Istoria literaturii germane, Buc., Ed. Univers, 1972).
După aprecierea lui Arnold Armbruster, Martin Opitz „a creat una din cele mai frumoase icoane (…) ale sufletului românesc”. Poemul Zlatna sau liniștea firii (sau despre cumpăna dorului, în versiunea lui Mihai Gavril) a fost tipărit la Strasbourg în 1624, inițial fiind tradus în română de George Coșbuc la 1888. Cităm:
Și totuși limba voastră prin timp a străbătut; 
E dulce cum e mierea și-mi place s-o ascult!
Prin ce miracol însă și cum a biruit
Aevea limba voastră pe drept rămân uimit!
Din sacrul grai al gintei Italiii n-au păstrat
Nici Spania – nici Galii din cât le-a fost lăsat;
De un târziu aseamăn roman au la tulpină
Valahia – și are nimbul mirabil din latină…
(Zlatna sau despre cumpăna dorului, poem răsădit în românește de Mihai Gavril, Ed. Uranus, Buc., 1993, pag.52). 
Interesant că printre preocupările lui Martin Opitz a fost și studiul istoric al originii noastre daco-latine Dacia Antiqua sive comentarie Rerurum Daciarum. A fost atestată doar denumirea, opera, din păcate, dispărând în neant. Îmi imaginez ce revoluție ar stârni printre contestatarii originilor noastre descoperirea tardivă a enigmaticii istorii a lui Martin Opitz!

V. LEGENDA
Cică, ajuns-au cu smerenie și cuvintele limbii române în antecamera CSJA-ului (sireci: Curții Supreme a Judecății de Apoi). Și iată, paza îngerească le cere: 
– Actele pe tablă! Cine sunteți și de unde veniți?
– Îngăduiți-ne spusa… Vechi și mai nouă, suntem o samă de cuvinte fără istov…700 de cuvinte de origine geto-dacă, înfrățite cu cele mai multe de origine latină (peste 60%), apoi vin cele slavono-țârcovnicești, apoi elino-fanaro-grecești, apoi turcești-otomane, cumane și pecenege, galice, ceva maghiare și teutono-germane, iar acum cu haștagul ce să mai…
– Păi, nu, așa nu merge! N-aveți drept la identitate…
– Bine, dar altor cuvinte, din alte limbi: hitită, chineză, sanscrită, bengaleză, arabă, ebraică, francă, spaniolă, engleză, rusă până la urmă, le cereți la fel?
– A-a, ba nu, că alea-s altceva! 
Și atunci, o legendă albă ca valurile Dunării la revărsare, îndrăzni să rostească:
În cuvintele noastre den bătrâni semănate pe la gurile Dunării, Piretului, Nistrului stau mărturie oasele primilor sfinți creștini din Cetatea Halmiris sau Peștera Apostolicească de lângă Tomis, în aceleași cuvinte a predicat, rostindu-și psalmii și doinindu-și menirea Sfântul Apostol Andrei.
Atunci se născură, fiind botezate în lacrima Domnului, veșmintele gândirii și simțirii noastre – cuvintele Limbii Române!
Ion Hadârcă

Lasă un răspuns