Senator Ion Hadârcă. Declarație: Toma Jalbă și chemarea neuitării de neam a Transnistriei

DECLARAȚIE POLITICĂ

Ședința Senatului din data de: 07.11.2018

 TOMA JALBĂ ȘI CHEMAREA NEUITĂRII DE NEAM A TRANSNISTRIEI

Stimate domnule Președinte al Senatului României,
Stimate doamne și stimați domni Senatori

Subiectul acestui mesaj aniversar în disperare este întemeiat pe ecoul nestins al unei voci străbătând către noi peste toate apele și hotarele veacului trecut…

Încă la începutul secolului XX, Nicolae Iorga spunea că „România este o țară înconjurată de români”. O constatare valabilă atunci, dar actuală, din păcate, și astăzi, la început de secol XXI. Concis, ca într-o formulă matematică, marele istoric, unul dintre făuritorii Marii Uniri de la 1918, a exprimat prin acest verdict o mare bucurie, dar și o mare dramă a poporului român.

Bucurie, pentru faptul că România, în pofida unor imperii în război de expansiune, a putut să crească în istorie ca stat național pe vatra milenară a românimii: dramă – pentru că mulți români din vecinătatea acestor imperii au rămas în vitregia altor state.

Cu prilejul Centenarului răvășim istoria Marii Uniri și descoperim oameni și destine puse în fața unor situații de un dramatism sfâșietor, când vrerea ființei naționale de a fi laolaltă cu frații se zdrobește de frontierele crunte ale geografiei politice.

Este cazul soldatului țăran Toma Jalbă, delegat în Sfatul Țării de la Chișinău din partea moldovenilor transnistreni. La Congresul ostașilor moldoveni, care le-a dat și unor transnistreni mandat de membru al legislativului basarabean și care și-a deschis lucrările la 19 octombrie 1917, la Chișinău, Pantelimon Halippa a cerut unirea cu România. Unul dintre cei care a luat cuvântul a fost Toma Jalbă. El a vorbit în numele românilor din Transnistria. Voi reda întocmai cuvintele sfâșietoare ale acestui român transnistrean, considerând că sunt dator să le reproduc de la tribuna Senatului României, în anul Centenarului Marii Uniri.

„Și așa, fraților, din cuvintele ce le-am auzit aici, văd că v-ați hotărât cu toții să vă luați ce vi se cuvine, drepturile și autonomia. Dar eu acum vă întreb pe domniile voastre, fraților, frații mei și neamurile mele, că noi suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lăsați pe noi, moldovenii? De ce suntem rupți din coasta Moldovei și trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca șoarecii în gura motanului? Frații noștri! Nu ne lăsați, nu ne lepădați și nu ne uitați! Și dacă ne veți uita, noi malul Nistrului îl vom săpa și vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”

Stenogramele și martorii Congresului spun că adunarea a aplaudat în picioare strigând „Nu vă vom lăsa!”, iar Ion Buzdugan a ieșit tulburat de emoții în față și i-a răspuns lui Toma Jalbă așa, ca să se audă în sală, dar și departe în timp: „Când am auzit jeluirea fratelui nostru Toma Jalbă, moldovean de dincolo de Nistru, mi s-a părut că aud bocetul mamei care și-a pierdut copiii. Cuvintele lui Toma Jalbă sunt o doină, de care plâng văile și munții pe tot pământul românesc. În glasul lui Jalbă e toată tânguirea și deznădejdea neamului nostru. Nu ne lăsați! strigă fratele nostru, eu socot că și pietrele dacă ar auzi s-ar umple de jale. Nu vă lăsăm, fraților, veniți în brațele noastre! Nistrul îl vom săpa împreună și vom îndrepta apa lui dincolo de hotarul sufletului românesc, pentru ca nimic să nu ne mai despartă!”

Știm cum au curs, după acest episod, apele Nistrului. La scurt timp, românii-moldoveni de peste Nistru au încăput în gura balaurului roșu. Deja în 1918, când românii-basarabeni se unesc cu Patria-Mamă și încep o perioadă pașnică de înflorire, în stânga Nistrului începe teroarea roșie, apoi ținutul cade în focul unui război civil, după care urmează ani de foamete provocată, de exproprieri, deznaționalizări și deportări. Mulți dintre cei care au vrut să evadeze din iadul roșu au murit secerați de gloanțe pe apele înghețate ale Nistrului. Emblematice în acest sens sunt destinele transnistrenilor, colegi ai lui Toma Jalbă, Ștefan Bulat, deputat în Sfatul Țării, poetul T.Malai sau doctorandul Sorbonei dr.Nichita Smochină, fondatorul Comitetului Român al Refugiaților Transnistreni din perioada interbelică.

Nici basarabenii nu au scăpat de urgia roșie. 22 de ani mai târziu au trecut prin aceleași suplicii ale ocupației străine: execuții, foamete, deportări, exproprieri și grave urmări ale deznaționalizării forțate sau războiul pentru Transnistria din 1992… Poetul Grigore Vieru a știut să-și formuleze dorul de Țară printr-o frază pe cât de simplă, pe atât de pătrunzătoare: „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.

Jeluirea lui Toma Jalbă a fost să poată trece liber Nistrul și să fie alături de tot neamul. Visul lui Grigore Vieru a fost să poată trece liber Prutul, ca să fie cu neamul său românesc. Visul copiilor de la școlile românești din stânga Nistrului care înfruntă azi, în plin secol XXI, supliciile unui regim criminal, precum cel sovietic, din care provine, este să poată trece liberi Nistrul și Prutul ca să poată fi împreună cu frații de-un sânge.

Prin ei, prin rezistența copiilor și a profesorilor români din Transnistria, strigătul lui Toma Jalbă, dar și visul lui Grigore Vieru revin în actualitate cu putere întreită. „Nu ne lăsați și nu ne uitați!”

Realitățile crude în care ne zbatem noi, românii-basarabeni, dar și mai crude ale celor transnistreni sau bucovineni, arată cât de actuală rămâne chemarea lui Toma Jalbă, dar și constatarea lui Nicolae Iorga despre România. România este în continuare o țară înconjurată de românii amenințați de deznaționalizare și tratamente discriminatorii doar pentru faptul că sunt români. Deznodământul care îi poate salva este același, ca și cel jinduit de generația de la 1918: REÎNTREGIREA NEAMULUI!

Vă mulțumesc.

Ion Hadârcă, Senator de Vaslui

Lasă un răspuns